Strassbourg, 10 iunie 2008. Galina Balmoş la Conferinţa finală a Campaniei antiviolenţă împotriva femeii, organizată de Consiliul Europei

Interviu cu Galina Balmoş,
ministrul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului

— Dacă aţi fi martorul unui caz de violenţă în familie, ce aţi întreprinde?

— Cu siguranţă, nu aş sta deoparte ca să dau aprecieri. Aş lua o atitudine serioasă. Atunci când femeia–mamă este martorul unui caz de agresiune asupra copilului, ea devine ca o leoaică, pentru a–l apăra prin orice metode. Ar putea deveni impulsivă sau emotivă şi, la rândul său, ar putea răspunde cu agresiune. De multe ori, am observat că agresorul este fricos. Atunci când apare cineva care încearcă să–l stopeze şi este mai puternic decât el, agresorul face un pas înapoi, pentru că se teme. Se teme pentru responsabilitate. S–ar teme şi de poliţie, dacă ar interveni. O altă problemă este că după ce oamenii legii aplică o amendă agresorului, el continuă să fie agresiv. Până la urmă, amenda vine şi ea din bugetul familiei.

— Ce ar trebui să întreprindă o femeie atunci când este supusă violenţei?

— Este destul de dificil să recomanzi aceleaşi remedii tuturor femeilor. Fiecare, cred, îşi alege calea sa. În primul rând, nu trebuie să fie tolerantă. O palmă azi se transformă ulterior în nişte acte de violenţă mai periculoase. Ar trebui să încerce să îşi educe partenerul de viaţă şi copiii. Exemplul părinţilor este foarte important pentru copii. Şi dacă ea nu îşi protejează copii, ca aceştia să nu devină martori la scenele de violenţă, atunci există pericolul ca copiii să devină complexaţi. Mai târziu, aceştia ar putea să preia exemplul părinţilor în viaţa lor de familie. Dacă este o fetiţă — să se teamă de bărbat, dacă este băiat — să preia exemplul tatălui, fiind agresiv în raport cu partenera sa. Este un adevărat pericol. Mi–aş dori ca femeile să fie mai puternice. Să găsească putere interioară. Dacă a ajuns, la un moment dat, să constate că nu mai are un viitor împreună cu soţul său, ar trebui să schimbe starea de lucruri, să o facă în numele copiilor. Femeia ar trebui să depăşească toate handicapurile pe care i le–a dezvoltat un soţ agresiv. Să lupte cu acest flagel. Femeia este mai puternică decât acest fenomen.

— Ce ar putea face copiii supuşi violenţei?

— Să ne gândim ce ar putea face părinţii. Aceştia, în primul rând, nu trebuie să admită violenţa. Mama trebuie să îşi apere copiii. Vorbesc despre mamă pentru că, de cele mai multe ori, se întâmplă ca tata să fie cel care agresează copiii. Cred că mama trebuie să fie apărătorul. E dificil, dar micuţii ar trebui să apeleze la rude, la vecini, la societate. Singur, copilul nu ar putea face faţă lucrurilor. El nu trebuie să tacă şi să ascundă aceste fapte. I–ar putea vorbi profesorului la şcoală, după care ar urma să se implice societatea.

— Personal, cum aţi cunoscut fenomenul violenţei?

— Am fost şi eu copil la sat. Am trăit şi eu într–o localitate unde astfel de lucruri erau foarte frecvente, deşi nu se discuta despre violenţă, pentru că asemenea cazuri erau considerate o ruşine. Se pare că, în zona rurală, în fiecare a doua sau a treia familie, se întâmplau cazuri de violenţă. Pe atunci, nu se punea în discuţie combaterea fenomenului, deseori acestea fiind considerate drept nişte acte fireşti. Aşa, de fapt, era peste tot. Asta a fost prima experienţă. Ulterior, prin educaţie şi instruire, am înţeles că violenţa e o problemă. Violenţa naşte violenţă! E destul să fie o singură persoană agresivă în familie, pentru a–i da un exemplu copiilor. Violenţa ar putea fi provocată şi din partea celor asupra cărora a fost aplicată violenţa. Şi femeia, bunăoară, ar putea deveni violentă, mai târziu ajungând în instituţii penitenciare doar pentru faptul că, ea sau copiii, anterior, fuseseră abuzaţi. De multe ori femeia este pusă în situaţia în care trebuie să îşi apere copiii şi ar putea lua o atitudine agresivă faţă de soţ. Iată de ce la adoptarea unei hotărâri ce ţine de justiţie lucrurile trebuie analizate în ansamblu. Mai e şi o altă problemă. Nu putem închide agresorul pentru 10 — 15 ani. Mai devreme sau mai târziu, el revine în familie, iar problema persistă. Agresorul trebuie implicat în activitate pentru a–l instrui şi a–i cultiva valorile pentru o familie frumoasă.

— Aţi cunoscut cazuri când bărbaţii erau supuşi violenţei?

— Am cunoscut o femeie care mi–a spus cum l–a făcut pe soţul său să nu mai îndrăznească să o maltrateze sau să o supună agresiunilor verbale, care, deseori, dor mai mult. Lua ce avea sub mână. O cratiţă, o tigaie sau altceva. Se întorcea şi îl pocnea. Doar aşa a reuşit să–l oprească. După asta, soţului îi este frică să o mai atace. Acea femeie ştia că soluţia pe care a ales–o nu era o ieşire din situaţie. Dar în acel moment a reuşit să–l oprească. Am mai spus: violenţa naşte violenţă. Am auzit şi multe femei din penitenciare care povestesc că au ajuns acolo anume pentru faptul că au răspuns agresiunii soţului. În ultimă instanţă, soţia a comis o crimă. Probabil, a avut o viaţă cruntă, care a determinat–o să ajungă în acea situaţie. Nu e necesar să transformăm această viaţă într–o luptă. Pumnii să se aplice pe ring.

— Apare violenţa în familie din cauza sărăciei?

— Violenţa nu este problema bogaţilor sau a săracilor. Avem cazuri de violenţă şi în familiile avute. Problema, de fapt, ţine de educaţie. Nu de bogăţie. De multe ori am putea prelua un model de la familiile mai modeste.

— În astfel de situaţii, cum se implică, de fapt, societatea de la noi?

— Insuficient. Societatea este destul de pasivă, deşi ar fi normal să aplice un tratament fiecărui caz de violenţă. De multe ori trecem indiferenţi pe lângă această problemă, fără să îi acordăm prea multă importanţă. «Nu mă afectează pe mine», îşi spun mulţi. De fapt, prin indiferenţă promovăm violenţa. Problema noastră mai este tradiţia şi stereotipurile în acest sens. Există chiar nişte proverbe, cum ar fi «Bătaia de la mamă e ca de la Dumnezeu».

— Cât de mult a ajutatat femeilor din R. Moldova campania antiviolenţă organizată de Consiliul Europei?

— În urma acestei campanii, opinia publică, într–adevăr, a fost sensibilizată. Şi mai important este să fie sensibilizaţi factorii de decizie. Astfel, în urma acestei campanii, în februarie 2008, a fost adoptată Legea privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie.

— Cât de eficient funcţionează această lege?

— În acest an demarează mecanismele de implementare. Deja am identificat nişte granturi în acest domeniu. Încercăm să atragem nişte surse financiare pentru a deschide centre specializate în care s–ar oferi servicii victimelor şi ulterior ar fi dezvoltată o reţea de servicii care ar viza şi agresorul. Credem că accentul ar trebui pus pe educaţie şi pe sensibilizare. Fiecare ar trebui să cunoască care este situaţia reală în R. Moldova şi că violenţa este un pericol. Ar trebui să facem paşi concreţi pentru combaterea acestui flagel. Au fost aprobate şi modificări ale Codului Familiei, prin care este interzisă violenţa asupra copiilor. Suntem încă la primii paşi de implementare, dar, în parteneriat cu sectorul neguvernamental, cred că avem sorţi de izbândă.

— Funcţionează în R. Moldova adăposturi pentru victimele violenţei?

— Avem două centre de acest fel, unul la Chişinău şi altul la Cahul. Nu vom încerca să deschidem astfel de centre în fiecare localitate, pentru că nu este corect ca femeia şi copiii să plece, iar agresorul să rămână acasă. Totodată, nu ar fi bine să numim astfel de centre în felul respectiv. S–ar putea întâmpla ca soţul violent să îşi caute soţia pentru a se răzbună. De fapt, cel mai corect ar fi să se lucreze cu agresorul. Femeia şi–a creat pe parcursul vieţii prea multe complexe, astfel încât este dificil să le depăşească şi să găsească putere să demonstreze că ea nu este cea care a fost tratată cu neglijenţă.

— Două centre ar fi suficiente pentru R. Moldova?

— În primul rând, e destul de complicat să aduci femeile supuse violenţei în astfel de centre. Mă refer la reacţia societăţii. De fapt, şi în prezent se mai consideră o ruşine să vorbeşti despre acest fenomen. Iar faptul de a te retrage în asemenea centre este privit cu scepticism.

— Care ar fi mesajul dvs. pentru cei violenţi?

— Să faci ceea ce ţi–ar plăcea să ţi se facă…

— Un mesaj femeilor supuse violenţei?

— Să fim puternice şi să găsim multă dragoste pentru cei din jur. Să înţelegem că suntem demne de o altă soartă.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Anastasia NANI

În detenţie pentru că şi-au apărat copiii

Pentru că a încercat să se opună violenţei, Maria Cupcea a fost condamnată la ani grei de puşcărie. Atunci când instanţa de judecată a condamnat–o la 21 ani de detenţie, nu s–a ţinut cont de faptul că, în momentul comiterii infracţiunii, femeia încerca să se apere pe ea şi pe cei patru copii ai săi.

Revedere în penitenciar

Atunci când a fost închisă, mezinul Mariei Cupcea avea doar un an. Fără tată, şi cu mama în penitenciar, cei patru copii rămaşi în stradă se hrăneau din mila oamenilor şi din ce mai găseau prin gunoaie.

Când a ajuns în penitenciar, primul lucru pe care l–a făcut Maria Cupcea a fost să anunţe administraţia închisorii despre cei patru copii ai săi, rămaşi la libertate, în voia Domnului.

Abia după trei ani de căutări, copiii Mariei Cupcea au fost găsiţi la casă de tip familial a familiei Mura, din Orhei, care în ultimii 20 de ani au crescut peste 16 copii, 14 dintre care fiind înfiaţi. Aproape jumătate dintre copiii familiei Mura au mamele condamnate la ani grei de puşcărie, toate ispăşindu–şi pedeapsa la penitenciarul de la Rusca.

«De multe ori copiii mei adoptivi îmi povestesc că nu mâncau zile întregi şi, dacă găseau o bucată de pâine prin gunoaie, erau cei mai fericiţi», ne spune Galina Mura. «Primul copil dintre cei 16 este al nostru. Acum are 31 de ani şi este tată a doi copii. Pe cel de–al doilea copil l–am născut la o diferenţă de 20 de ani de primul, după ce am înfiat alţi 14. De asemenea, mai avem doi copii care nu au fost înscrişi în casa de copii, dar tot noi i–am crescut. Copiii Mariei i–am luat din Chişinău, după ce fuseseră găsiţi în stradă».

Salariul din penitenciar, pentru copiii de la libertate

Maria Cupcea a fost condamnată la 21 ani de puşcărie. «Am scris la Curtea Supremă de Justiţie şi am cerut o pedeapsă mai blândă, deşi recunosc că articolul pentru care am fost condamnată este unul greu, se referă la omor. În zadar am demonstrat că nu sunt vinovată. Toate răspunsurile la demersurile pe care le–am scris conţineau următoarea frază: aţi fost pedepsită conform legislaţiei în vigoare».

Tot ce–şi doreşte în prezent Maria este să–şi ispăşească termenul de detenţie şi să–şi ia mai repede copiii acasă. Pentru a–şi realiza acest plan s–a angajat în calitate de cusătoreasă în cadrul unei întreprinderi de pe teritoriul penitenciarului. În plus, la fiecare 22 de zile lucrate, din termenul de detenţie se reduc 11.

«Lucrez de trei ani. Important e că ştiu unde îmi sunt copiii, şi îi mulţumesc familiei care îi îngrijeşte. Îi ajut cum pot, le mai transfer bani din salariu. Sper că atunci când vor creşte, mă vor înţelege şi mă vor ierta. Vreau ca atunci când voi ieşi la libertate să pot trăi alături de copiii mei, ca înainte».

La revederea cu copii, Maria a adus o sacoşă plică cu haine. «Cadourile le am de la prietenii de la libertate, cărora le transfer bani şi ei îmi fac cumpărăturile de care am nevoie, pentru că aici nu sunt magazine pentru copii. Pentru aceste cadouri am lucrat mai mult de jumătate de an, nu mă zgârcesc. Din salariu îmi permit să iau numai ţigări, ceai şi apă dulce, în rest păstrez banii pentru copii, ca să simtă şi ei că au mamă şi că aceasta nu a uitat de ei», îmi spune Maria.

Casele de tip familial, acte de binefacere

Întreb familia Mura cum se descurcă crescând toţi aceşti copii. «Împrumutăm bani din bancă, creştem animale, aşa supravieţuim», îmi spune mama. «Pentru fiecare copil primim o îndemnizaţie de 450 lei, deşi e mai mult decât primeam anul trecut, oricum nu ne ajunge. Eu încă mă numesc părinte educator, iar soţul meu, Ion Mura, lucrează fără de salariu, poţi spune că face acte de binefacere. Mai mult lucrăm pentru a face bine pe pământ».

«Când am crescut copiii din prima generaţie, am trecut prin foarte multe greutăţi», îmi spun soţii Mura. «S–a întâmplat să nu ne primim salariul mizer de 23 de lei câte patru ani de zile. Am stat fără lumină în casă mai mult de două luni. Soţul a fost nevoit să plece la Moscova, la muncă, pentru a achita datoriile pentru consumul de curent electric. După ce s–a destrămat urss–ul, am rămas în voia sorţii. Multe case tip familie s–au destrămat pentru că nu au putut depăşi bariera financiară».

Liubov Nemcinova, preşedinta Societăţii Internaţionale a Drepturilor Omului, Secţia din R. Moldova, cu susţinerea căreia a fost posibilă revederea copiilor ce–şi au mamele închise în penitenciar, susţine că micuţii ai căror mame sunt în închisori, sunt pe nedrept lipsiţi de dragostea părintească. «Chiar dacă cea care le–a dat viaţă a comis o infracţiune, copiii nu poartă nicio vină pentru acest lucru. Ar fi foarte bine ca copiii să–şi revadă mama cel puţin o dată la trei luni, însă acest lucru este posibil doar atunci când apar surse financiare adiţionale. Ştim că şi educatorii caselor de copii de tip familial nu–şi permit să aducă copiii la închisoare, pentru că drumul este foarte costisitor».

Revederile cu copiii, în afara calendarului

Prima odaie de întrevederi pentru mame şi copii a fost amenajată în cadrul penitenciarului în urmă cu trei ani, tot cu suportul Societăţii Internaţionale a Drepturilor Omului. Potrivit preşedintei Societăţii, până atunci mamele se întâlneau cu copiii în condiţii groaznice. «De fiecare dată când aduceam copiii, îmi era teamă că îi voi duce de aici bolnavi de tuberculoză. Am reparat şi toaletă şi cabina de duş», povesteşte Liubov Nemcinova. «Astăzi aceste vizite se petrec în condiţii normale, însă ca să ajungem la această situaţie am trecut prin mai mute greutăţi. Am avut probleme foarte mari cu tutorii, care anterior erau aleşi la întâmplare. Deseori descopeream că îi impuneau pe copii să fure, să cerşească sau chiar să se prostitueze».

Potrivit asistentei sociale a Penitenciarului de la Rusca, Elena Tănase, în prezent în închisoare îşi ispăşesc pedeapsa 300 de femei, dintre care 84 au copii minori. «Deţinutele au dreptul anual la trei întâlniri de lungă durată, până la trei zile, în baza cererii depuse de condamnate, însă atunci când este vorba de revederea copiilor, nu există restricţii».

Revederea mamelor cu copiii în penitenciar a fost posibilă cu susţinerea financiară a Secţiei din Franţa a Societăţii Internaţionale a Drepturilor Omului. Şapte mame deţinute şi–au revăzut copiii, 19 la număr. De asemenea, la această vizită a participat Cyprien Vrancois, secretar general al Serviciului de Cooperare şi Acţiune Culturală al Alianţei Franceze din R. Moldova.

Diana RAILEAN