Proiectul «Spre cultură şi civilizaţie prin lectură, care a demarat în anul 2007, are o continuitate viabilă. Pe 27 mai, la Liceul Spiru Haret din Chişinău, scriitorul Aureliu Busuioc a susţinut un dialog excepţional cu elevii acestei instituţii. Scriitorul şi cititorii au vorbit despre cartea «Când bunicul era nepot…», distinsă cu Premiul Mare «Cartea Anului» la Salonul Internaţional de carte pentru copii, ediţia 2008.

«Să te întâlneşti în jurul unei cărţi este un lucru frumos», astfel şi–a început discursul profesoara de română, Mariana Jitaru, a căror copii erau numai ochi şi urechi la spusele ei. »Nu prea am avut fericirea să vă întâlnesc în viaţă, a continuat profesoara, aceşti copii vă aşteaptă, v–au citit cartea şi au să vă întrebe câte ceva«.

Adolescenţii au întrebat, iar scriitorul a răspuns. Din răspunsurile, aşezate precum urmează, oricine îl poate redescoperi pe Aureliu Busuioc, irepetabil, frumos, inspirat.

Aureliu Busuioc, meditativ, liric şi ironic

*Dacă m–aşi întoarce în copilărie? M–aşi duce la furat cireşe, că–i vremea lor, dar îmi place şi vremea caiselor coapte, m–aşi duce şi într–o livadă de caise!

*Am început să scriu devreme. Am prins războiul integral. Atunci am înţeles că cea mai bună cale pentru a opri răul este Cuvântul. Am scris, dar nu până la capăt. Regimul comunist mi–a pus multe obstacole. Piesa «Radu Ştefan, întâiul şi ultimul» a fost interzisă. Puneam acolo o întrebare puterii sovietice: este oare omeneşte să trăim aşa? Nu a plăcut şi au interzis–o. Pe urmă s–au mai făcut încercări de a relua spectacolul, dar fără Dumitru Caraciobanu şi fără Eugenia Malcoci piesa nu mai putea fi jucată.

*Mă inspiră tot ce–i în jur. Dacă merg pe stradă şi văd o bucată dintr–un ziar de acum 25 de ani, mă opresc şi citesc titlurile, uneori chiar articolele, mă interesează, asta mă interesează şi acum.

*În copilărie mă interesau alte lucruri: aveam prieteni berechet. Cu unii nu prea mă lăsau să comunic, dar au ieşit oameni buni, până la urmă. Ne jucam, căutam spioni, furam cireşe, spărgeam câte un geam. În fiecare vară, părinţii îmi cumpărau o minge de fotbal. Când nu se găseau sau o pierdeam, ne făceam mingi din ciorap umplut cu câlţi. Vedeţi că nimeni nu ştie ce–i aia câlţi şi cânepă?

*Părinţii mei au fost intelectuali, aveam acasă o bibliotecă impresionantă care a fost arsă în anul 1940. Erau nişte rafturi de care mi s–a recomandat să nu mă ating, dar m–am furişat în una din zile şi… l–am descoperit pe Zola. Despre mama, da, mama se temea de lilieci, iar tata mergea la vânătoare şi se întorcea cu deşertul. Mi–am pierdut părinţii devreme.

*Copiii ideali? Eu nu pot suferi copiii idealii. În clasa a 8–a,  eram elev la Timişoara, clasa noastră era împărţită în «realişti« şi »literaţi«, aveam un prieten care în 2 ani nu a avut nicio întârziere, nu a avut nicio pată pe haină. Noi îl consideram genial. A făcut medicina, s–a stabilit în Germania. Ne–am reîntâlnit în anul 1997, când s–au împlinit 60 de ani de la absolvirea liceului. Prietenul meu era un german sută la sută, am stat o seară întreagă de vorbă. Devenise un chirurg extraordinar, foarte bun, cel care opera şi nu da greş. Dar colegul meu era un om care n–ar fi îndrăznit niciodată să opereze un caz inoperabil, un om care niciodată nu şi–ar fi asumat riscul să facă lucruri pe care nu le ştie. Iar eu ador oamenii care riscă, încearcă, oamenii care se depăşesc pe sine…

*Să plâng pentru limba română, să plâng pentru România? Eu nu plâng, eu caut să întreprind ceva. Plânsul nu ştiu dacă ajută.

*Viaţa a fost şi tragică, dar şi luminoasă. Tragicul au fost cei 50 de ani pierduţi în cântecele himerelor, apoi victoria vremelnică asupra comunismului, bătălia ce se dă azi ca la uşa cortului. Istoria nu ne învaţă sau noi nu vrem să învăţăm?

*Nu dau nimănui sfaturi, nu am dat niciodată sfaturi, reţete, trebuie să te zbaţi să fii tu însuţi, să nu joci un rol străin în viaţă, să fii tu.

Alte opinii

Scriitorul Vasile Romanciuc, care a vorbit liceenilor despre Editura Prut Internaţional şi despre producţia de carte pentru copii, a spus că o editură fără cititor nu poate să existe, iar o politică editorială bună este ca o piatră pusă corect la temelia unui perete. Dacă o aşezi cumva strâmb, peretele va fi la fel. Victor Ambroci, directorul Liceului Spiru Haret, a recunoscut că şi dânsul a crescut cu cărţile lui Aureliu Busuioc. Iar Claudia Balaban s–a arătat şi de această dată mulţumită că acest proiect face să se întâlnească atâţia oameni, care au ce spune.

Totuşi, fericirea a fost de partea liceenilor: l–au cunoscut pe autorul cărţii «Când bunicul era nepot…».

Antonina SÂRBU