Niste oameni
Maria
din Deochi
Taxistul. «Daca stai suparata, risti sa patesti precum clientii pe care iam servit sambata seara», imi spune Ghenadie, taximetristul pe care lam solicitat sa ma duca spre gara de nord. «De la Botanica, iam adus la restaurantul C., la Ciocana. Erau bine dispusi. Doamna avea un buchet mare de trandafiri, copilul lor, un baietel de 6 ani, o tinea de mana. Domnul sa asezat in fata. Pareau fericiti. Parfumul lor mai nu ma ametit. Cand am ajuns, au achitat taxa si neam despartit. Am parcat si miam zis sa mai astept, poate prind vreun client si ma duc cu plinul. Sa fi durat vreo 10 min. asteptarea, cand cei trei sau intorc suparati foc. Tot drumul sau certat, copilul incerca sai impace, dar ei nul auzeau. Nu le mai vedeam fetele, hainele, bijuteriile, ma gandeam sa ajung mai repede la scara casei, sa scap de ei. Femeia nu citise atent invitatia, nunta avusese loc cu o sambata mai devreme
Maria din Deochi. Gara din Buzau se facea tot mai de temut. Doua
satre de tigani ocupasera spatiul. Siau asternut
la podea saltelele. Se duceau la culcare. Ma tot
uitam la ceas sa vad cat mai aveam de asteptat trenul
spre Ch. Usa sa deschis. O femeie, legata
cu un fular alb pe cap, a intrat si sa
asezat in vecinatate. Sa uitat speriata
in jur si intreba neajutorata: «Vai, ce ma fac
pana dimineata cu astia?» «Sunt obosita, am facut
atatia km si degeaba. Mam dus la vrajitoarea
care ma ajutat de atatea ori. Era pe moarte.
O nora dea ei mia spus
ca nu mai poate nimeni sa o salveze. Ma intorc
la biserica pe care am parasito».
«De ce?». «Nu ma ajuta, iar eu am mare
necaz, nu ma iubesc copiii. Toti au plecat peste hotare,
la munca. Unul dintre fii, vrajitoarea ma ajutat
sal insor, mia adus copilul
mic de tot. I lam crescut, acum nora
a venit si mi la luat, curatindumi
si casa. A scos si frigider, si televizor, si telefonul
mobil. Mia luat tot ce adusese, cica au fost
toate pentru Micu, da acum Micu pleaca in Italia. A vrut
sami ia si geaca, care mia cumparato fiul,
e captusita cu puf de piersic. Am ascunso
in pod. Mam dus la vrajitoare sa o rog
sa faca orice ca sa ma iubeasca copiii, ca nu pot
trai ca pe seceta. Nu mai am nicio scapare, vrajitoarea
moare, ma duc acasa si la preot sai
marturisesc pacatul si sa cer un sfat». Maria din
Deochi a vorbit neincetat, doua ore pana a intrat trenul in gara
miau parut secunde, povestea ei parea incredibila
Vera. Batranul de pe bancheta imi intinde ceva. Cei doi covrigi par doi pui in mana lui mare, aspra, butucanoasa. Se apleaca si scoate din geanta un pachet invelit in ziar. Il desface si musca dintro placinta cu branza si cozi de ceapa. Mosul are o cogeamite geanta in patratele. Ma intreb: o fi plina cu placinte? «Baba o murit, da pe mine nu ma strange Dumnezeu. Acolo nu te duci pana nu te cheama». Tac si ascult, mosul rupe din placinta si vorbeste: «Ce, eu la anii mei, cas peste 80, is de dus pe la asa case, da daca ai copii, ai si durere. Vera a fost la locul ei, dar Moscova a stricato. Nu a avut putere sa treaca peste ceasul cel rau«. Ia o pauza de vorbire. Ma uit la mainile lui, atat de chinuite imi par. Tace, da eu vreau sa ascult finalul cu Vera. »Si copiii?«, sparg tacerea ghemuita pe bancheta noastra. »Apoi pentru copii sa zbatut, a vrut sa fie ei in rand cu lumea. Cand venea acasa si vedea cum Petrea bea, batea copiii, ducea banii la alte muieri, se amara si a doua zi se intorcea la Moscova lui Putin, sa arda pana in temelii ca mo nenorocit . Nu stiu ce a facut pe drept, la judecata au spus ca a furat aur din casa unde lucra.
Rusul a dato pe mana legii si
a luat
8 ani. La Rusca ma duc o data in luna. Uneori
iau si nepotii cu mine, da amu nu mai vreau sa mearga
sa o vada. Lii rusine de mama lor,
bataia lui Dumnezeu. Ma rugat sai duc
lana de oaie toarsa, ca impleteste ciorapi, ii vinde
si face un ban. Am cautat, la noi, la Fantanita,
miau dat niste femei cateva gheme si ma duc
sa i le duc. Ce sa fac, ii a mea
si nam cum so las, da copiii
ei or mai creste si poate vor intelege». A terminat
de mancat, impatureste ziarul si il pune in buzunarul
de la pantaloni. Apoi zice: «Vera ii harnica, ii pe tabla
de cinste, da ce folos? La ce io
fi trebuit ei aurul cela? Parca mii oarecum
sa o intreb, la asa necaz nu mai adaug o intrebare».
Antonina Sarbu