Kremlinul a pus, din nou, lumea «pe foc». Pe ultima suta de metri a mandatului sau prezidential, V. Putin readuce «problema transnistreana» in prim–planul vietii politice, interne si externe, acest subiect devenind, pentru a cata oara in cei 15 ani de «conflict», unul de prima pagina pentru presa. Cancelarii europene si occidentale, ministere de externe, ambasade, experti, lideri de opinie si analisti din presa s–au pus pe treaba, incercand sa faca prognoze, mai mult sau mai putin solvabile, vizavi de efectele posibile ale noii runde de negocieri. «Va fi sau nu va fi» nici de aceasta data, urmeaza sa vedem. Deocamdata e cert un singur lucru, ca din moment ce Tiraspolul «a acceptat» negocierile, aceasta «unda verde» nu putea sa se aprinda fara voia Moscovei. Iar asta inseamna ca Moscova are ceva de spus. In mai bine ori in mai rau, timpul va arata. In orice caz, aceste negocieri vor face mai multa lumina asupra «planului secret Putin—Voronin», despre care se vorbeste mai bine de un an si care nu presupune altceva decat transferarea statutului de azi al Transnistriei si asupra spatiului dintre Prut si Nistru, ceea ce inseamna readucerea R. Moldova in spatiul de influenta al Rusiei.

Insistentele presedintelui Voronin asupra «neutralitatii permanente» si a «dezarmarii» (arbitrare) pentru R. Moldova, declaratiile ambasadorului Rusiei la Chisinau, V. Kuzmin, in cadrul unei «mese rotunde», ca «Rusia are doua repere in estul Europei: Serbia si R. Moldova», alaturi de cea a Presedintelui Camerei Federatiei din Duma de Stat, V. Gustov, ca «marile interese ale Rusiei in R. Moldova sunt trei: politice, economice si lingvistice», nu fac decat sa deconspire anumite calcule ale «planului secret» si jocurile de culise pe care Chisinaul si Moscova le fac in jurul unei false probleme, pentru a mentine R. Moldova izolata de restul Europei si a stopa evolutiile procesului de globalizare la Prut si Dunare.

Este motivata reanimarea procesului de negocieri in «problema transnistreana» de summit–ul NATO de la Bucuresti? Evident, da. Sa nu uitam ca Voronin si Smirnov isi dau mana la Tighina la mai putin de o saptamana de la consumarea reuniunii de la Bucuresti si a intrevederii tete–a–tete Bush–Putin, dupa care, in cateva zile, intervine reuniunea de la Odesa a reprezentantilor Chisinaului, Moscovei, Kievului, UE, OSCE si ai Tiraspolului, urmata de vizitele la Chisinau a ministrului de Externe al Ucrainei, V. Oguzko, si, ulterior, a adjunctului Secretarului de Stat al SUA, David Merkel. Asadar, nu putem nici exclude si nici ascunde impactul summit–ului, insa coerenta si dinamica actiunilor pregatitoare pentru negocieri fac destul de clar faptul ca lucrurile au fost pregatite inca pana la summit. Reuniunea NATO, ca atare, nu a facut decat sa grabeasca declansarea procesului. Si explicatia este, banuiesc, in Rezolutia Reuniunii vizavi de Ucraina si Georgia. Graba cu care au demarat consultarile in «problema transnistreana» e un indiciu destul de simptomatic, care da de inteles ca Putin nu s–a intors de la Bucuresti, asa precum il onora presa, cu sentimentul de «invingator». Da, V. Putin a fost primit bine si aplaudat din plin, dar asta nu e mai mult decat un act de complezenta, pretul caruia in politica este unul de moment. Nu putea Putin sa ramana impacat si nici sa se considere invingator in situatia in care NATO mai castiga doi membri noi — Croatia si Albania (dupa care vine Macedonia), iar reuniunea NATO se organiza intr–un spatiu pretins, traditional, de Moscova ca «zona de influenta a Rusiei». Sa afirmi ca Putin nu s–a simtit frustrat ar fi un neadevar. Summit–ul de la Bucuresti a fost un nou castig de cauza pentru NATO. Ce a castigat Rusia? O amanare, temporara, a admiterii Ucrainei si Georgiei in fratia nord–atlantica. Nu insa si un refuz. Sa nu uitam ca si Ucraina, si Georgia fac subiectul unui punct aparte in Rezolutia Reuniunii, prin care le–a fost garantata calitatea de membru NATO, cu o anumita rezerva de timp, posibil pana la finele acestui an. Faptul ca usile au ramas intredeschise in fata Ucrainei si Georgiei, in felul in care au ramas, sunt un semn de intrebare, dar si unul de exclamare. Explicatii ar exista mai multe. In primul rand, NATO nu a dorit niciodata sa forteze lucrurile in raport cu Rusia. In randul al doilea, Bush nu si–a dorit, probabil, pornind de la relatiile «prietenesti» cu Putin, sa–i strice acestuia biografia politica pe ultima suta de metri a mandatului, lasand extinderea de mai departe spre Est pe seama lui Medvedev. In genere, se stie ca SUA nu vor sa–si complice relatiile cu Rusia, dar nici nu au de gand sa renunte la proiectele de globalizare. Ceea ce s–a facut la Bucuresti in raport cu Ucraina si Georgia este, in limbaj diplomatic, un avans de timp, oferit Risiei, pentru a–si regandi relatiile cu vecinii, in special, si cu Europa si NATO, in general. In caz contrar, «trenul» va trebui sa–si continue calea.

Summit–ul NATO i–a lasat Moscovei un gust amar. Rusia se considera «tradata» de Ucraina, dupa cum continua sa scrie presa rusa. Sa nu uitam ca Ucraina este nu doar vecina Rusiei, ci si aliatul ei constant in «problema transnistreana» — un aliat care a afisat nu o singura data, alaturi de Rusia, interese teritoriale in cazul Transnistiei. Asa ca greutatea Kievului in solutionarea diferendului transnistrean ar trebui tinuta la vedere. Bine ar fi daca perspectivele NATO si UE ale Ucrainei ar fi raportate si la rolul si contributiile Kievului in solutionarea «problemei transnistrene». Oricum, daca Chisinaul va tine cont de situatia geopolitica post–summit, va avea la mana, in cazul Ucrainei, un as pentru viitoarele negocieri. Desi, normal ar fi ca Chisinaul sa profite si de graba cu care Moscova vrea sa puna punct diferendului de la Nistru. Rusia, desi are tentatia de a exporta «precedentul transnistrean» in Ucraina, nu–si va permite acest lucru pana nu va pune punct «conflictului transnistrean». Ea nu va vrea sa lupte pe doua fronturi din vecinatate. Lipsit de sprijinul Ucrainei in regiune, Kremlinul este acum in cautarea unui alt aliat, dar unul pe care sa–l poata dirija. In situatia in care Voronin bate de mai multa vreme la poarta Kremlinului, Moscova, in mod firesc, va cauta sa profite de «nevoile electorale» ale presedintelui moldovean, silindu–l sa accepte solutionarea «problemei transnistrene» in varianta ce i–ar permite, inclusiv, santajarea Ucrainei si scoaterea ei de pe pistele euro–atlantice.

Pentru prima data de dupa declansarea razboiului din 1992, situatia Chisinaului in problema transnistreana este una favorabila lui. Chisinaul, insa, ar fi mult mai avantajat, daca ar trece «problema transnistreana» pe linia de asteptare pana la intrarea Ucrainei in NATO.

Petru AMARIEI