EDITORIAL 105 ani de la Unire – dar câți până la următoarea?
La 15 noiembrie 1917, cu câteva luni înainte de ieșirea Rusiei din Primul Război Mondial, Lenin și Stalin își puneau semnăturile pe un document. Era Declarația Drepturilor Popoarelor din Rusia, care recunoștea egalitatea și suveranitatea popoarelor din Rusia, dreptul lor la autodeterminare liberă, inclusiv la secesiune și la formarea unui stat separat, abolirea tuturor privilegiilor și restricțiilor naționale și religioase și dezvoltarea liberă a minorităților naționale și a grupurilor etnografice care populau teritoriul Rusiei. Cu alte cuvinte, idealismul comunist (sau mai degrabă căutarea unui țap ispășitor pentru pierderile teritoriale din Marele Război), i-au făcut să dea frâu liber tuturor popoarelor care au fost încătușate în marea temniță a Imperiului Rus.
Astfel, a urmat declararea autonomiei Basarabiei și constituirea Sfatului Țării drept organ legislativ, care a votat independența Republicii Democratice Moldovenești la 24 ianuarie 1918. Acest Sfat al Țării va fi și cel care 2 luni mai târziu, la 27 martie, va vota Unirea cu Regatul României. Aproape 33% din mandatele legislativului basarabean care votase pentru Unire reveneau minorităților.
„La Unire, 86 de deputați au votat pentru Unire, 3 au votat contra și au fost 36 de abțineri. Nu se poate ceva mai democratic”, spuneaAnton Crihan, deputat în Sfatul Țării și ulterior în Parlamentul României, refugiat în SUA după venirea comunismului și în dreapta Prutului.
Unirea fusese votată condiționat – reforma agrară inițiată de Sfatul Țării urma să fie acceptată „fără obiecțiuni” de guvernul român, drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate, Basarabia trebuia să aibă 2 reprezentanți în guvern, un număr de deputați proporțional cu populația în Parlamentul României și altele. Numai după alinierea și integrarea prin politici a noilor teritorii reunite (Bucovina de nord, Basarabia, Transilvania), prin Legea pentru unificare administrativă din 1925 se anulau deosebirile în administrarea diferitor regiuni. A fost un rezultat corect, echitabil, care lăsa puțin loc conflictelor și discordiei – că Unirea a luat sau a dat prea mult.
Au urmat 22 de ani de Unire prin oameni și acțiuni. Unul dintre cele mai mari succese ale acestei perioade a fost progresul educațional și cultural. A început crearea fondului de carte românească în Basarabia, instituirea școlilor primare în fiecare localitate, regele Ferdinand oferind 1 milion de lei pentru achiziționarea lucrărilor didactice, științifice, dar și a rechizitelor pentru funcționarea școlilor. Alfabetizarea a crescut de 2 ori în 10 ani, un caz unic în toate regiunile României Mari – cele 3 clase opționale ale Rusiei țariste au fost înlocuite de noul sistem românesc, obligatoriu.
Pentru mine, cele „4 clase românești” rămân un etalon de educație ce trece dincolo de sfera pedagogică. Am avut și norocul să înțeleg ce înseamnă aceste 4 clase de la străbunica mea, trecută prin frigurile Siberiei, prin praful minelor de aur și molibden și prin colhozurile sovietice. Ea a știut până la 92 de ani să se prezinte și să converseze în franceză, să cânte imnul „Trăiască Regele”, să îmi citească povești în română. O altă străbunică, doar cu o clasă „la români”, știe până acum fabula „Greierele și Furnica” și alte poezii de la școală. De altfel, gloria muncii sovietice de la noi a fost construită pe minți educate cu disciplina și consecvența școlii românești – sistemul sovietic educa mai mult șefi decât muncitori, mai mult membri de partid decât oameni.
Basarabia s-a dovedit a fi un participant fidel și în democrația românească. La alegerile din 1919 prezența la vot a fost de 78% (!), aducând 90 de deputați și 37 de senatori în Parlamentul României. Pe lângă reforma radicală în învățământ, România a inițiat centre de îngrijire a orfanilor de război, inclusiv la Chișinău, programe de aprovizionare a populației locale cu produsele care îi lipseau, a fost standardizat sistemul juridic. Organizarea sanitară modernă a Basarabiei, cu vaccinări în masă împotriva bolilor infecțioase, la fel ca și bazele colectării de date statistice, au fost realizate tot în timpul României Mari. Deși creșterea industrială rămânea în urmă (inclusiv din cauza Marii Depresiuni a anilor ‘30), Basarabia era cea mai mare exportatoare de fructe și struguri din regiunile românești, inclusiv datorită investițiilor în infrastructura drumurilor și căilor ferate.
Despre ce a urmat în 1940 și 1944, despre raptul teritorial și violarea integrității României Mari urmează să discutăm ulterior. Trecând rapid la ziua de azi, mă întreb unde ne aflăm ca viziune națională. Autoritățile de la Chișinău au formulat, incontestabil și pe bună dreptate, necesitatea parcursului european al R. Moldova. Cele de la București și-au afirmat suportul necondiționat. Dar este bine să înțelegem că Unirea nu trebuie să fie victima procesului de eurointegrare. Dimpotrivă, acum este șansa noastră să le avem pe ambele. Or, dacă tot ce facem pentru o a doua Unire e să o sărbătorim pe prima, atunci nu le merităm nici pe una. Cooperarea frățească pe aspecte economice, diplomatice, comerciale sau energetice cu România este doar o politică de bună vecinătate. Ea poate deveni totuși o politică de reUnire, dacă aceasta din urmă se enunțează drept scop în termeni clari, definiți.
Pe 27 martie 2023, la 105 ani de la Unirea Basarabiei cu România, Ministrul Culturii, Sergiu Prodan, a făcut o observație perspicace: „După ce Sfatul Țării a votat Unirea, a început procesul de unificare propriu-zisă prin cultură. Astăzi situația este complet alta. Cultura a făcut demult Unirea și demult suntem într-un spațiu unicultural”. Deducția logică este că tot ce a rămas de făcut este Unirea însăși. Orice tentativă de a inventa roata, de a vorbi despre „eventuale momente oportune”, despre cum „nu știm dacă situația geopolitică ne permite” este eschivare sau temere. Vreau ca cei care cred în Ea, să o zică ferm, să o ceară și să o pună în scris, în strategie națională, în instituții dedicate Ei, în lege. Iar cei care nu cred în Ea, să nu o invoce în deșert.
