Anatol Paduraru:
«Fratele meu a pus problema opririi masacrului limbii romane in Basarabia»

Intamplarea

A fost simpla. In stocul de carte adunat in cadrul actiunii «O carte pentru copiii Liceului "Luceafarul" din Vulcanesti» am descoperit «Scrisori din Gulag», incluzand corespondenta scriitorului Nicolae Costenco cu prietenii si cu familia sa in perioada aflarii in exil, la Dudinka. Volumul a aparut in anul din straduinta fiului scriitorului, Constantin Costenco. «Draga Tolica!», astfel isi incepea Nicolae Costenco scrisorile catre fratele sau, Anatol Paduraru. Intamplarea face ca, 

intalnindu–l pe arhitectul Mihai Chiosev, casatorit cu Tatiana Costenco, una dintre fiicele scriitorului, sa aflu ca Anatol Paduraru este in viata si locuieste la Bucuresti. Prin contributia Tatianei Chiosev–Costenco, careia ii aduc multe multumiri, am plecat la Bucuresti. La ultima noastra intalnire, Tatiana imi marturisea ca, de cateva zile, il viseaza pe tatal sau zambind. «Pot sa numar pe degete de cate ori l–am vazut zambind in viata, pentru ca tata era un om trist.» Modelul de rezistenta umana oferit de Nicolae Costenco este parte a istoriei Basarabiei, comporta drama intelectualului nenorocit de regimul comunist.

Oglinda vieneza, dulapul din lemn de nuc, tablourile, ceasul cu cuc ce anunta trecerea secundelor de 270 de ani, discurile, biblioteca in care descopar o Biblie cu autograful Patriarhului «Cu dragoste pentru Teodor Paduraru, bun crestin si prieten», discuri cu vocea Mariei Tanase, Franc Sinatra, Luciano Pavarotti — toate fac atmosfera boema la care nu a renuntat niciodata. Scrisorile fratelui sau Nicolae le tine pe masa. Amabil, demn, Anatol Paduraru a acceptat cu placere dialogul. Unele momente, la rugamintea interlocutorului, le–am omis, dar am incercat sa pastrez stilul verbal in care au fost relatate momente inedite din relatia celor doi frati.

Cele cateva ore au trecut repede. La despartire mi–a daruit o cruciulita adusa de la Sfantul Munte, desi spune ca nu este un om religios. Mi–a citit o scrisoare din anul 1974, datata cu 21 iunie, scrisa de Nicolae Costenco, dar a rugat sa nu o reproduc. Dialogul a inceput cu o Declaratie. Asezat pe un scaun de epoca, Anatol Paduraru a rupt sigiliul arhivei de familie: «O nenorocire ca am trait intr–un timp in care atat viata mea, cat si a fratelui mei, Nicolae Costenco, a fost distrusa de regimul comunist. Eram in zona romaneasca, fratele a insistat, la varsta de 26 de ani, sa ramana la Chisinau. Dupa cum a povestit el, la o intrunire a scriitorilor, statea in dreapta lui Nichita Hrusciov, care mereu il servea cu portocale, a pus problema opririi masacrarii gramaticale a limbii romane cu expresie santista de dincolo de Nistru. El a declarat ca limba vorbita in Basarabia este limba romana si in niciun caz alta limba infiltrata cu difererite expresii de dincolo de Nistru. S–a dus atunci pe post de redactor la Teatrul moldovenesc din Tiraspol. Nu a stat mult, deoarece si–a dat seama ca nu se mai poate. Venind razboiul, exact cu 3 saptamani inainte, a fost deportat in Dudinka, dincolo de Oceanul Inghetat de Nord, aproape de revarsarea raului Enisei.

— Domnule Paduraru, am venit ca sa va provoc amintirile cu Nicolae Costenco. M–a impresionat corespondenta. Va rog sa–mi spuneti de ce aveti nume de familie diferite…

— Pentru ca, in 1921, mama mea, Maria Costenco–Radziovschi, l–a cunoscut pe avocatul Teodor Paduraru, tatal meu. In 1918, cand s–a facut reunirea Basarabiei cu Tara, tatal lui Colea, trebuie sa se stie ca Nicolae Costenco este din nobili pe linie paterna, a trebuit sa paraseasca Basarabia, a trecut Nistrul si s–a pierdut. Sau a fost exterminat de bolsevici, care nu prea alegeau oamenii. Deci, in 1918, Maria Costenco era vaduva, peste trei ani l–a cunoscut pe tata, Teodor Paduraru. Intre timp, a aflat prin nu stiu ce emisar de la Odesa ca sotul ei, Fiodor Costenco–Radziovschi (si tata se numea Teodor) a fost ucis. Nu cunosc imprejurarile in care s–au cunoscut parintii mei, nu vorbeau despre acest moment. Ei l–au avut ca nas de cununie pe Pantelimon Halippa. Sora lui Pan Halippa, Maria, casatorita cu tatal lui Teodor Paduraru, era bunica mea. Este rubedenie de sange intre noi. Dupa Unirea din 1918, Pan Halippa, cu care tata era prieten — toata viata au pastrat aceasta relatie de prietenie –, devenise senator din partea Partidului Taranist si ministru in Guvernul Romaniei.

— Va mai amintiti casa de la Chisinau?

— Da, am locuit in str. Haralambie, 142, acum se numeste Alexandru Cel Bun. A fost distrusa.

— Cum v–ati inteles cu fratele Dvs.?

— Draga mea, Nicolae s–a nascut pe 21 decembrie 1913, iar eu, fratele uterin, cum zice Vasile Malanetchi, m–am nascut cu 9 ani mai tarziu, la 14 august 1922. Sa fiu sincer, relatiile dintre noi, pana la deportare, pe cand imi faceam studiile la liceu, au fost afectuoase.

— Cum se numea liceul?

— Am absolvit Liceul B.P.  Hasdeu din Chisinau. Va dati seama ca, atunci cand el a devenit redactor la Viata Basarabiei, eu aveam doar 10 ani! Nicolae era deja un scriitor format, intrat pe fagasul scrisului, iar eu un copilandru. Dudinka a schimbat aceasta relatie, am inceput sa corespondam si ne–am apropiat sufleteste. Era un tip cu care te puteai intelege foarte bine, insa ca fire pot sa spun ca era dur, aspru. O compatimesc pe Maria, sotia lui, care l–a acceptat pe fratele meu, care nu admitea pruncuciderea si a amenintat–o ca, daca face un avort, o «gatuie ca pe un caine«. Astfel, Maria a nascut sapte copii. Ileana este ultima, sa fie toti sanatosi si multe bucurii de la unchiul din Bucuresti. In ultima mea vizita in Basarabia, acasa, am facut o vizita lui Teodor, un alt fiu, care locuieste la Mereni. Am fost pe la cele doua morminte, al Mariei si al lui Nicolae, un copil al fratelui meu, care a decedat pe un santier de constructii la Moscova. Mi–am luat iertarea de pe urma cu ei.

— Dar cum se face ca v–ati despartit? Intreaga familie a plecat, iar Nicolae a ramas in Basarabia, fiind si deportat?

— Eram in clasa a 7–a,  prin 1939—40. La sfarsitul verii mama a hotarat ca eu trebuie sa o insotesc la bai in Judetul Alba. Acolo, peste 4 zile de la sosire, ne–a prins ultimatumul sovietic «Retrocedati Basarabia!«. In acest dulap de nuc, pe care–l pastrez cu sfintenie, singura reminiscenta de la parintii mei, mama tinea toate bijuteriile de familie. In stanga era un palton de nutrie al tatei, in despartitura din dreapta — blanurile mamei. Toate erau acasa, la Chisinau, noi la bai aveam cele necesare pentru un concediu de vara de 2—3 saptamani. Papa a transferat banii de la Banca. A reusit. Cu acei bani a cumparat doua case in Intrarea Domnesti, vis–a–vis de Biserica Olari. In 1997 am primit drepturile de retrocedare a casei, de care au beneficiat trei chiriasi care le–au cumparat conform decretului 112. Asa s–au facut stapani pe casa mea, de atunci ma judec, de zece ani. Azi, pe 28 martie, este a 3–ea zi de cand ne tot amana sedinta. Ne judecam cu actualii impostori. Fiica–mea se ocupa de proces.

— Daca v–ar retroceda imobilul, ati putea reveni in casa parinteasca?

— Nu ma mai intereseaza casa. Terenul valoreaza 800 mii de euro. E in plin centrul capitalei.

— Aveti in casa multe tablouri scumpe, opere de valoare, sunteti un colectionar?

— Cel mai valoros este cel ce reprezinta Catedrala si Clopotnita din Chisinau. Autor este varul meu, Gheorghe Leahu, arhitect la Bucuresti. Mi l–a facut cadou cand am implinit 80 de ani. Clopotnita si Catedrala din timpul copilariei si adolescentei mele.

— Mi–ati zis, ceva mai devreme, ca va place sa vi se spuna Tolea Paduraru. Cum s–a simtit basarabeanul Tolea Paduraru in Bucuresti?

— Nu am avut probleme, ne–am integrat in patria noastra in mod normal. Niciun fel de probleme. Mai mult, s–a intamplat dupa ce am devenit salariat la Institutul de cercetari stiintifice, ca si toti cei care veneau din Rusia, din urss, eram invitat sa fac traduceri, sigur ca rusa mea este una vorbita, nu e o limba literara. Am cumparat un dictionar rus–roman ca sa traduc la Institutul de Zootehnie. Chiar am condus si turisti romani la Moscova si Kiev.

— Parintii Dvs. stiau ruseste?

— Sigur. Mama era din comuna Ciugureni, judetul Orhei. Tata era din comuna Tiplesti, judetul Balti. Bunicul meu era Paduraru. Mama era Leahu, numele de domnisoara.

— Inteleg ca familia avocatului Paduraru s–a integrat firesc. Unii basarabeni, insa, au dus–o mai greu…

— Cine era puturos. Am avut colegi din Chisinau care in clasa a opta au ramas corigenti pentru ca nu vroiau sa invete. Am avut in casa profesor de franceza si de germana. Veneau acasa si faceam ore suplimentare. Faptul ca vorbesc franceza si germana fluent se datoreaza educatiei, culturii tatalui meu, Teodor Paduraru, caruia i–au placut oamenii culti, instruiti.

— De aceste privilegii a beneficiat si Nicolae Costenco?

— Desigur, papa nu a facut nicio diferenta intre mine si Colea. Am invatat franceza din clasa intai si latina din clasa a doua. Fratele a reusit sa studieze dreptul si franceza la Universitatea din Iasi. Doar doi ani, pentru ca a venit urgia. Latina a fost marea pasiune a fratelui.

— Cand venea la Bucuresti, cu cine se intalnea Nicolae Costenco?

— Fratele meu nu a fost niciodata la Bucuresti, decat in copilarie. Dupa intoarcerea din Dudinka nu a avut acest drept, organele sovietice nu–i permiteau. L–au urmarit mereu.

— Dar cu mama, cand s–a intalnit?

— In 1961 mama avea un bilet de calatorie spre Moscova si s–a oprit la Chisinau, 24 de ore. Avea mari emotii, toti eram ca pe jar, ca se intalneste cu feciorui ei, care ramasese in Basarabia si suferise cumplit. Ce poate fi mai ingrozitor decat 8 ani in Gulag? Cand s–a dat jos din tren, in gara, Colea a luat–o in brate si a strigat «Mamocica». A plans in hohote ca un copil. Si acum nu–mi pot stapani emotiile, nu ma mai intrebati, vreau sa incerc sa nu fiu emotiv, nu mai ajuta la nimic acum.

— Avocatul Teodor Paduraru a fost inchis la Gherla din cauza lui Nicolae Costenco?

— Fratele meu scria niste scrisori furibunde la adresa bolsevicilor. Tatal meu, crezand in oameni, le citea unora, erau interesante, erau scrisorile fiului sau, aflat in lagar la Dudinka. Pana unul, un pupcurist, l–a turnat la securitate si a fost arestat. A facut patru ani de puscarie, a stat la Gherla din 1961 pana in 1964.

— Ce motiv de acuzare i–au adus?

— Scrisorile fiului vitreg din URSS, calomnioase la adresa marelui frate, bolsevic. Vezi, pe rusi ii durea tare ce scria frate–meu, iar pe ai nostri ii deranja de ce spune astfel de marele nostru vecin. 4 ani la puscarie pentru scrisorile lui Colea!

— Pastrati scrisorile?

— Au fost confiscate de securitate.

— Totusi, tatalui Dvs. ii facea mare placere sa corespondeze cu fiul sau vitreg…

— Costenco l–a descoperit pe Teodor Paduraru dupa ce a ajuns in Dudinka. Scrisorile lui papa au fost senine, frumoase, calde. Colea ii scria: «Papa, ma mandresc de felul cum stii sa redai detaliile«. Cand a murit, in 1975, l–am intrebat: "Ce faci, papa?". El a raspuns: "Prost, fiule". A avut o operatie nereusita, o hemoragie care l–a terminat. Eu, intre timp, am fost mutat la tara cu serviciul si corespondam mai rar. Fratele meu era nemultumit ca nu–i scriu ca si inainte.

— Si mama, Maria Costenco–Paduraru, la ce varsta a decedat?

— S–a stins in 1985, la 92 de ani. Nicolae nu a venit nici cand a murit tata, nici la moartea mamei. Nu a avut dreptul. Vedeti ce regim am suportat? Dupa reabilitare, a facut demersuri pentru a i se permite sa–si vada parintii, dar i–au refuzat. In general, nu a prea iesit din Chisinau.

— Cand ati venit la Chisinau ati stat acasa la Costenco, cum v–a primit Maria Costenco, sotia scriitorului?

— O femeie foarte buna. O buna gospodina. Cum spunea Colea nostru, «M–am casatorit cu ea pentru ca semana cu mama. Pentru ca era foarte curata, pentru ca era foarte gospodina si, fara sa–l cunoasca pe Ovidiu, stia la perfectie Ars Amandi!»… Nu pot intelege cum a murit prematur… Dupa disparitia lui Nicolae, Maria a suferit de o afectiune la ochi, avea nevoie de ingrijire, putea sa mai traiasca. Era din 1923.

— Dar a avut si o viata inimaginabil de grea…

— Viata lui Nicolae Costenco se datoreaza «in doua randuri Mariei«, scria chiar el din Dudinka. La temperatura de minus 50 de grade, intr–o seara, venind de la serviciu, frate–meu s–a oprit la carciuma. A luat, din greseala, vreo 2–3 paharele de votca in plus. Cand a iesit afara, parca l–a izbit un trasnet si a cazut in sant. Maria, vazand ca nu vine, stiind ca afara–i ger, minus 50 de grade, a pus mana pe o lopata si s–a dus dupa Colea. A dat la o parte zapada de peste cativa barbati, zaceau pe acolo prin santuri, in cateva ore ar fi fost morti. Apoi a dat de frate–meu, care tragea un somn de mama focului. L–a luat in carca si l–a adus acasa, l–a dezghetat si l–a inviat. A fost unul din momentele cu care ii multumeste ca l–a salvat, tatal copiilor ei. Fratele meu o descria pe Maria in termeni foarte draguti. Ascultati: «Maria era un temperament foarte activ, care ajuta statul in circulatia marfurilor deficitare. Si, temandu–se nu care cumva sa ajunga la stadiul de capitalism, a fost potolita cu patru ani de puscarie, la Dudinka, unde am cunoscut–o eu».

— Din scrisori am aflat ca deseori ii expediati colete fratelui, acolo, in oraselul unde se revarsa Eniseiul. I–ati trimis si discurile Mariei Tanase…

— Chiparusi, usturoi, ardei iuti si leustean. Si discuri cu vocea Mariei Tanase… Foarte frumoasa scrisoare de multumire am primit. Stia sa scrie foarte frumos.

(Se ridica, ia un disc Maria Tanase si il include. Il ravaseste. Simt ca are emotii, dar nu vrea sa cedeze. Zambeste zeflemitor. Aud vijelia unei ierni dincolo de Oceanul Inghetat de Nord si, intr–o casuta, il regasesc pe Nicolae Costenco ascultand fermecatoarea voce a Mariei Tanase. Si interlocutorul revizuieste niste amintiri.)

— Cand ati fost ultima data la Chisinau?

— Cand s–au implinit 10 ani de la moartea lui Nicolae Costenco, in 2003, la inaugurarea bustului din fata casei. Dupa inaugurare m–a invitat Mihai Cimpoi la o agapa la Casa Scriitorilor. Pe la trei, mi–au dat o masina care m–a dus la autogara. Am luat un autocar spre Iasi.

— Care era atmosfera in casa de la Chisinau, din str. Haralambie?

— Casa noastra era cu un etaj, dar cu o coborare in jos, unde erau doua incaperi, una servea ca un fel de debara, iar pe cea de a doua Nicolae o transformase in redactie, loc de intalnire a intelectualilor. Veneau oameni interesanti, personalitati ale acelor vremi. Imi amintesc, sarbatorile mari, Pastele si Craciunul, erau sarbatorite dupa toata traditia, frumos, crestineste. Si dupa venirea in Bucuresti toate au ramas la fel. De exemplu, noi nu pregateam miel la Paste, era considerat un fel de bucate de calic. La Paste si la Craciun se manca curcan copt, invelit cu aluat si cu usturoi, sau purcel de lapte. Traditia mielului sacrificat la Inviere venea de la romanii din Vechul Regat. Papa era mare amator de peste. In 1948 am absolvit facultatea cu un doctorat in piscicultura. La varsta de 26 de ani am fost numit medic–veterinar, sef al pescariilor din tara. Am fost un cunoscator in ramura si intotdeauna am avut grija de aceasta slabiciune a tatei. Stii ce–i la moda acum, stii ce peste se mananca? Scrumbia de Dunare proaspata, la aceasta perioada. Ma informez. Asa ma simt bine.

— Pot sa ma uit in albumul de familie? As dori sa iau cateva fotografii pentru publicare.

— Nu dau fotografii, faceti copii, dar nu scot din arhiva nimic, din album, cu atat mai mult.

— V–ati simtit cumva lezat in drepturi, la serviciu sau la studii, pentru ca ati avut un frate scriitor, deportat in Gulag pe motive politice?

— Pe mine personal, nu, dar pe tata l–au facut sa sufere. I–a scris acele scrisori anticomuniste si tata a facut 4 ani de puscarie. Stiti ce insemna atunci Gherla?

— A fost tatal suparat pe Nicolae, fiul lui adoptiv?

— Niciodata. Venisera intr–o zi trei indivizi, pastrez si acum actul de perchezitie, si l–au ridicat pe tata, condamnandu–l la patru ani pentru calomnie la adresa URSS prin scrisorile trimise de fiul vitreg.

— Ce parere aveti despre calitatea produsului literar al lui Nicolae Costenco?

— Poezia sau proza? Da, proza, este vorba de romanul «Severograd«, care dupa parerea mea constituie o realitate publicistica, si faptul ca a fost tradus in limba rusa, tiparit in peste o suta de mii de exemplare, premiat intai la Moscova, dovedeste multe. Ulterior s–au gandit si cei de la Chisinau sa–i dea lui Costenco premii, ca–i cunoscut in URSS. A avut niste eseuri in Viata Basarabiei, pe care eu, din nenorocire, nu le mai am, deoarece colectia Viata Basarabiei, pe care o pastra Halippa, au dat–o la Arhivele Statului pentru o suma fabuloasa care a ajuns pentru actualul lui loc de veci de la Cernica. Tata a murit in 1975, cand Halippa avea 92 de ani. El a ajutat–o foarte mult materialiceste pe maica–mea. Dupa decesul tatei, s–a prezentat la noi Nae Halippa, fiul lui Pan, cu urmatorul mesaj: »Tolica, draga, m–a rugat tata sa–i dai cu imprumut colectia de Viata Basarabiei». Tatal meu avea toata colectia, o pastram, era foarte valoroasa, dar puteam sa–l refuz pe Pan Halippa? Nu. Am incercat sa–i dau volumele din 1932, dupa masa a revenit si a zis: «Tata a rugat sa–i dai toata colectia, ca–i trebuie pentru conspecte». Am luat din biblioteca familiei volumele si le–am predat lui Nae. Mosul Pan, prin 1979, la varsta de 96 de ani, a decedat. In dreapta locuintei sale din str. Donici, 32, o locuinta cu acareturi, la parter s–a inaugurat un muzeu. Si, bineinteles, in colectie era si Viata Basarabiei. Mai veneau basarabeni care mai luau cate o revista. La un an de la moartea mosului, ii zic lui Nae: «Iti amintesti, ti–am dat cu imprumut toata colectia Viata Basarabiei? Poti sa mi–o intorci?» «Au ramas vreo doua–trei exemplare separate. Basarabenii nostri au sustras una cate una toata colectia.» Mai am cateva exemplare din 1938. O pastrez.

— La cei 86 de ani, trecut prin mai multe regimuri, inclusiv cel sovietic, de ocupatie, ce nu ati spus inca si doriti sa ajunga in Basarabia?

— Vreau sa le spun basarabenilor ca sunt in sufletul meu. Sunt in viata mea, in amintirea mea. Sunt in eul meu. Sunt cei pe care–i iubesc la nebunie, parte a vietii mele anterioare si a urmasilor mei. Atat doresc: sa fie iubitori de Tara, de limba si de neam.

— Sa inteleg ca sunteti un sustinator al ideii ca pana la urma destinul Basarabiei va fi unul drept, cum este drept in fata Istoriei?

— Intr–un viitor, daca nu apropiat, asa cum se mai intampla si minuni, nu se va intampla la noi minunea germana. Varianta celor doua Germanii nu ni se potriveste, pentru ca rusii care au acceptat schimbul l–au acceptat contra unor sume uriase din partea unei tari invinse, dar realizata foarte puternic din punct de vedere economic. Noi nu putem oferi, la ora actuala, aceeasi situatie Basarabiei. Asa ca nu ramane decat speranta unui viitor fericit. Am inteles ceva foarte interesant. In 2003, cand am fost la Chisinau, nu gaseam ziare in limba romana, se vorbea ruseste. Acum, cineva mi–a spus ca se vorbeste mai mult romaneste. Ma bucura enorm, parca nu–mi vine sa cred. Recomand din tot sufletul putina rabdare, dar fara tutun, cu un pic de vin de–al nostru.

— Va visati vreodata in casa din Chisinau?

— Nu, ca dovada ca nu vreau sa–mi amintesc de trecut va relatez ca mi s–a propus sa ma duc la casa bunicilor din Ciugureni, dar m–au prevenit ca acolo–i paragina, nu s–a mai pastrat nimic. Nu vreau sa vad nimicul de azi, eu pastrez verile petrecute, impreuna cu fratele meu Nicolae Costenco, la buneii de la Ciugureni. Iar in memoria fratelui meu, care a ramas in Basarabia, am sa spun un catren: Vom pleca cu totii pan' la unul/ unde linistea si pacea dainuiesc,/ nu va face nimeni pe nebunul,/ dupa moarte toti se cumintesc.

— Stati singur in acest apartament, avand ca anturaj atatea obiecte valoroase, adevarate trofee de familie. Cele mai multe dovedesc vadit viata unui boem. Ce va lipseste acum?

— Am avut o aventura amoroasa de tinerete cu o artista, foarte cunoscuta la vremea ceea, Viorica Popescu. Eram indragostit pana peste urechi de ea. Maica–mea a fost impotriva, mama a fost cea care a distrus viata mea din tinerete. A fost dragostea mea dintai, foarte puternica. Fii atenta, ce destin a avut aceasta Viorica Popescu, care era de o frumusete rapitoare, cu un caracter vesel, incat era poreclita Ciripica. Se incurca cu diferiti barbati, unul i–a cucerit inima, dar a fost arestat pentru colaborare cu legionarii. Neavand nicio sansa sa se salveze, Viorica a cerut o intrevedere cu generalul Petrescu, fost procuror al Romaniei, care l–a condamnat la moarte pe Iuliu Maniu, pe Bratianu, pe alti istorici importanti. Acest individ, care era cu vreo 30 de ani mai in varsta decat Viorica, ii facu o propunere: «Maine fostul dumitale iubit va fi liber, iti fac o propunere, te cer in casatorie, vei avea masina, casa, bijuterii»… Rusii faceau, prin 1945—46, razii prin Bucuresti. Intr–o seara m–au oprit, veneam de la cinematograful Aro. Doi zdrahoni m–au intrebat «kotorii ceas?» Le–am raspuns in rusa. S–au speriat. Au rupt–o la fuga. «Vanika, eto siscik», a strigat unul. Rusul din fire e bun la inima, da si camasa de pe el, da in sinea sa e las. Puteau sa ma gaureasca pe loc, dar au intins–o cu o suta pe ora, pentru ca eu am vorbit ruseste. S–au speriat.

— Nu mi–ati terminat povestea cu Viorica, ce a fost in final?

— S–a gandit 5 minute si a acceptat sa–l salveze pe iubitul ei legionar. L–a salvat! Nu am intalnit–o decat dupa vreo 15 ani. Veneam din Burceni spre Bucuresti si, intr–un compartiment de clasa intai, o vad pe Viorica, absolut neschimbata. Langa ea, pe bancheta, un batranel chel, cred ca avea vreo 75 de ani. Am sarutat–o, am strans–o in brate, am plans. Bosorogul ei nu a realizat, dar a intrebat, cine–i? «O prietena de tinerete», i–am raspuns. Am inteles ca avea doi copii, care–i semanau leit. Asta a fost intamplarea. A durat 5 minute, m–am intalnit cu toata copilaria mea, asta a fost starea mea in acele 5 minute.

— Aveti prieteni la Chisinau? Cu cine va mai intalniti?

— Mai am un prieten din tinerete, Nicolae, Colea Abageru, are 85 de ani. Acum cativa ani, s–a gandit sa–mi spuna Anatol, nu Tolea, ca suna ruseste. Eu, daca imi spune cineva altfel, ma supar, vreau sa raman si aici, in Bucuresti, Tolea Paduraru. Draga prietene, asa imi scria in scrisori. L–am apostrofat, zicandu–i ca ma cheama Tolea. El e singurul meu prieten de copilarie din Basarabia.

— Ce v–ar interesa sa aflati inca?

— Daca in manualele scolare din Transnistria este insclusa opera fratelui meu. Ar fi pacat daca copiii de acolo nu ar avea revelatia sa o descopere. Fie si in grafie ruseasca. Daca aflati, va rog sa imi comunicati acest detaliu pretios pentru mine.

— Voi incerca. Va multumesc pentru amabilitate si pentru bucuria cu care m–ati primit si acceptat sa dialogam.

Antonina SARBU
Bucuresti, 28 martie 2008