«Votul aliat» din 4 aprilie 2005, prin care V. Voronin isi obtinea cel de–al doilea mandat la presedintia R. Moldova, continua sa faca razboi in mediul politic de la Chisinau si dupa trei ani si o saptamana de la «eveniment». Ce–i drept, luptele politice au coborat din Parlament pe paginile presei. Confruntarile de opinii continua. Disputele au degenerat in dueluri ostentative si categorice intre fostii si actualii aliati politici ai lui Voronin. Parerile s–au divizat in masura in care au ridicat baricade intre «aliati». Singurii care nu s–au implicat sub nici o forma in aceste dueluri au fost cei care au profitat de controversatul vot din 4 aprilie, adica presedintele Voronin si tot anturajul prezidential, implicit «scenaristii» nemijlociti ai acelui act politic, fie ca acestia sunt din interior sau exterior. Ceea ce scapa, si de data aceasta, schimbului de «focuri» intre «aliati» este lipsa de opinie asupra «actului» din 4 aprilie 2005 a celor 3 presedinti, Iuscenko, Saakasvili si Basescu, vizitele din acea perioada la Chisinau ale carora sunt catalogate de unii lideri politici ai «aliantei» ca niste premize pentru producerea acelui «vot» controversat.

Unii dintre fostii aliati definesc actul din 4 aprilie 2005 drept o mare eroare politica. Pentru ei si partidele lor. Ma refer aici la ex–presedintele PSL si actual vicepresedinte PD, Oleg Serebrean. Desigur, e spus mai mult decat in 2007, desi «eroare», in contextul dezastrului moral si socio–politic care s–a produs in R. Moldova dupa aprilie 2005, e prea usor si prea putin spus. O eroare ar putea fi mai degraba faptul ca, si dupa trei ani de la «eveniment», nu avem o abordare pragmatica, la nivelul expertilor independenti, a «fenomenului politic» din 4 aprilie, cu toate consecintele ce–i revin pe plan intern si extern. Desigur, discursurile din sala Parlamentului si declaratiile aparute in presa fac mai multa lumina, decat era, in aceasta problema, dar parantezele par sa ramana inca nedeschise pana la urma. Prea multi tac. Altii trisaza. De ce nu am admite, axiomatic cel putin, ca «alianta» din 4 aprilie 2005 a fost mai degraba o diversiune politica decat o oportunitate, un proiect politic pe termen mult mai lung decat perioada de guvernare 2005—2009 si care nu era motivat real, dupa cum s–a si dovedit ulterior, nici de «pericolele externe» pentru suveranitatea R. Moldova si nici de «favorizarea intereselor ei nationale», dupa cum se pretinde. Prin «alianta pro–Voronin» din 4 aprilie 2005, indiferent de unde vine ideea si prin cine, nu s–a dorit altceva decat compromiterea opozitiei politice in fata electoratului si, posibil, a cancelariilor euro–occidentale si, prin asta, descalificarea, adica distrugerea partidelor de opozitie ca forta politica capabila sa reziste viitoarelor competitii electorale pentru putere in R. Moldova — lucru pe care, partial, unii dintre fostii «aliati» il recunosc azi ca fapt implinit. Planul «lojei Tcaciuk» trebuia, asa dar, sa asigure comunistilor intrarea in alegerile–2009, iar ulterior si o guvernare, fara alternative serioase, sau cu alternative «dirijate». Miza a fost destul de ingenioasa. Numai ca s–a sfarsit prost. «Aliatii», cu exceptia PPCD, au deraiat.

Este greu sa nu dai dreptate lui Iu. Rosca cand zice de implicarea «factorului extern» in votul din 4 aprilie, daca tinem cont ca R. Moldova nu a fost inca niciodata dirijata din interior. Insa, in egala masura trebuie sa dam dreptate si lui O. Serebrean cand afirma ca «votul din 4 aprilie» era o necesitate obiectiva, numai ca el trebuia sa implice doar diferenta celor 6 voturi necesare alegerii presedintelui si nu, neaparat, toate partidele parlamentare. Cine trebuia sa–si asume acest risc? Greu de spus, Cel mai bine era daca ar fi fost un angajament strict personal. Pana la urma, partea cea mai proasta a votului din 4 aprilie, in conditiile aliantei, e ca acesta a fost prost negociat de «aliati», mai mult formal. Si doi: «aliatii», din momentul in care au fost dati peste cap si trecuti de pe rol de parteneri pe cel de slugi si avocati «la imparatu», aveau toata libertatea sa se retraga din acea «alianta» la fel de organizat precum au aderat la ea. Nu au facut–o sau au facut–o partial. In general, ar fi minunat si chiar necesar daca, incepand cu 2009, R. Moldova ar reusi sa se debaraseze de practicile uzuale cand partidele, in dependenta de caz si situatie, devin marfa politica «mnogorazovogo polizovania».

Oricat ar fi de riscant s–o spunem, votul din 4 aprilie 2005 isi are, pana la urma, si partea sa pozitiva. Nu–i exclus ca 4 aprilie, prin metamorfozele politice pe care le–a produs, sa grabeasca venirea unei noi ere politice pentru R. Moldova, care ar insemna scoaterea sa din prizonieratul traditiei sovietice de gandire si guvernare. Semnalul pentru aceste schimbari, indiferent de faptul daca vrem sa recunoastem sau nu, a si fost dat deja. E vorba de electorala—2007. Anul, care a trecut de la alegeri, face tot mai evident faptul ca Dorin Chirtoaca la Primaria Chisinau nu e nici un castig in sine si nici un accident electoral, precum il trateaza unii. Venirea lui D. Chirtoaca la Primaria Chisinau a fost, dupa cum o demonstreaza si agenda ulterioara a vizitelor sale in exterior, un semnal prevestitor ca 2009 va fi un an al marilor caderi, plin de iluzii si deziluzii, cu ruinari de macazuri in politica de la Chisinau. S–ar putea intampla ca tezele electorale ale lui Chirtoaca — «schimbare» si «oameni noi in viata publica» — sa fie mult mai mult decat o sarcina temporara de campanie. Nu–i exclus ca acestea vor face laitmotivul campaniei parlamentare—2009, devenind ulterior temelia si macazul noii constructii politice predestinate R. Moldova pentrtu 2009 si dincolo de el. Nu insist ca miza ar trebui sa fie neaparat Chirtoaca — politica mare e un joc al alternativerlor. Insa faptul ca 2009 va deveni pentru R. Moldova ceea ce au devenit ultimii 3—4 ani pentru Romania, Georgia, Ukraina, este cert. Indiferent de culoarea «revolutiei moldave», ea vine si se va produce. Precedentele Iuscenko, Saakasvili sau Basescu nu mai pot intarzia pentru R. Moldova. Oricat de mult si–ar dori Voronin modelul Putin–Medvedev.

Petru AMARIEI