Acum 8—9 ani, la Galati, in cadrul unui Simpozion consacrat cooperarii transfrontaliere la Dunarea de Jos, mi–a fost dat sa aud, prin vocea delegatiei de la Odesa, exact ceea ce declara pe 19 februarie 2008, intr–o conferinta de presa la Chisinau, presedintele Congresului comunitatilor ruse din R. Moldova, V. Klimenko. «Noi nu vom permite nimanui sa atenteze la identitatea etnica a fratilor nostri moldoveni. Noi ii vom apara de romanizare», vocea, in ruseste, venea de undeva din mijlocul salii, intr–un moment absolut inoportun evenimentului, pentru ca se discutau posibilitati si sanse de apropiere si dezvoltare a relatiilor intre zonele limitrofe Dunarii.

Lumea a reactionat ca la o stupiditate, exact asa cum reactiona si presa la declaratiile de marti ale lui Klimenko. Numai ca lucrurile nu se terminau aici. Urmare «semnalului de alarma», dat la Galati, oficialitatile ucrainene au pornit rusificarea si ucrainizarea invatamantului in limba romana in reg. Odesa, nerecunoasterea diplomelor de studii din Romania si R. Moldova, sechestrarea donatiilor de carte romaneasca destinata bibliotecilor scolare, restrangerea orelor de romana, iar, ulterior, si substituirea manualelor la limba si literatura romana cu un soi agramat de manuale de «limba moldoveneasca» si «literatura integrata». Si toate acestea, pe fondul multor altor constrangeri si discriminari etnice, se cheama, ca si in cazul lui Klimenko, «salvarea moldovenilor de la disparitie de pe harta etnopolitica a lumii». Sa fie oare o simpla coincidenta intre declaratiile lui Klimenko la Chisinau si ale oficialului de la Odesa la Galati? Evident, nu. La fel cum nu este deloc intamplatoare unitatea mesajului politic in «problema transnistreana» la Tiraspol si Odesa, chiar daca oficialitatile de la Kiev incearca un discurs public mai atractiv pentru cancelariile euro–atlantice. Toata respiratia politica in zona este sub control FSB, altceva e ca optica Kievului coincide cu cea a Moscovei vizavi de Romania si, in acest sens, exista o cooperare foarte stransa intre serviciile secrete ale Rusiei si Ucrainei. La fel ca si intre cele doua ambasade ale lor la Chisinau.

V. Klimenko isi anunta conferinta de presa in aceeasi zi de marti in care clica secesionista de la Tiraspol cerea, prin declaratii, recunoasterea independentei Transnistriei. Asa dar, la Tiraspol, se cere separarea de Moldova, iar la Chisinau, un alt emisar al Moscovei, aflat «intr–o deplasare de lunga durata in R. Moldova», acuza, ca si in cazul presedintelui Voronin, «pericolele pentru statalitatea R. Moldova» si «etniei moldovenesti» din partea Romaniei. Sa nu stie stanga ce face dreapta? Exclus. Pur si simplu, constrans de evenimente, Kremlinul incearca sa joace concomitent pe ambele flancuri: pe cel al mentinerii statalitatii R. Moldova in varianta ruseasca, ceea ce ar insemna transnistrizarea generala a acesteia, adica rerusificarea ei la propriu si la figurat (repetarea precedentului de la 1940), dar si pe cel al enclavizarii Transnistriei prin separarea ei de R. Moldova. Intrata usor in panica, Moscova se deda santajului. Motivul? Independenta regiunii Kosovo. Moscova, desi se arata foarte ambitioasa si categorica in declaratiile sale pro–Serbia, este clar ca va face si pentru Serbia lui Boris Tadici tot atat de mult cat a facut si pentru Iugoslavia lui Milosevici. Dar asta e alta tema, desi, poate ca Serbia ar fi avut o alta soarta, daca Rusia si–ar fi temperat orgoliile, adaptandu–si comportamentul la noile realitati politice din Balcani, cel putin dupa pierderea razboiului din Iugoslavia. Serbia, pana la urma, plateste tributul unui angajament politic, prost calculat de Moscova, pe care aceasta si l–a asumat in raport cu Belgradul si pe care nu si l–a putut onora. Sunt departe de gandul ca modul in care a fost decisa independenta Kosovo ar fi unul plauzibil, insa, din momentul in care evenimentul s–a produs, este clar ca acest «model politic», aplicat in Kosovo, nu este deloc unul accidental si nici particular, predestinat doar Serbiei. «Proiectul Kosovo» intruneste mult mai multe ratiuni politice si este, banuiesc, unul polivalent, calculat inclusiv pentru zone chiar destul de departe de Serbia. Sa nu uitam ca procesele de globalizare, ajunse la frontierele de est ale Rusiei (si nu doar de est) au intrat in impas. Moscova se apara cu cele cateva zone rebele, in care si–a instalat regimuri controlate de FSB. «Cazul Kosovo», in acest sens, ar putea fi cheia pentru deblocarea procesului. Cu ce pret, urmeaza sa vedem. In tot cazul, voci sonore de la Moscova, inclusiv cea a ultranationalistului V. Jirinovski, nu exclud faptul ca «modelul Kosovo» ar fi o amenintare directa la unitatea statala a Rusiei, care are destule probleme in interior, atat de natura etno–politica, cat si de autonomie a marilor regiuni. In speranta ca se poate revansa, Moscova ameninta cu independenta regiunilor secesioniste din Caucaz si de la Nistru, iar, in paralel, alimenteaza razboiul diplomatic al R. Moldova impotriva Romaniei — flancul sud–estic al NATO si UE.

Acuzatiile presedintelui Voronin (versus M. Tcaciuk) la adresa Bucurestiului, ca ar pretinde «absorbtia» R. Moldova, de altfel ca si aberatiile de «salvare a moldovenilor», afisate de Klimenko, ar trebui tratate cu mai multa usurinta. De ce? Pentru ca alarma este falsa. In primul rand, cine urmareste evolutiile lui Klimenko pe scena politica de la Chisinau stie ca «paunul» nu are atatea pene cat pretinde si ca «Congresul rusilor din Moldova» falimenteaza doctrinar, asa precum falimentase si «mama» acestui «Congres» — «Interfrontul». Si doi: R. Moldova nu are probleme cu Romania. Cel putin nu are probleme in care nu s–ar putea intelege. Marile probleme ale R. Moldova, ca stat, tin de Rusia. Amenintarile la adresa suveranitatii si integritatii teritoriale a R. Moldova vin de la Moscova si nu de la Bucuresti. Interesele sale geostrategice la Nistru si le–a anuntat nu Bucurestiul, ci Moscova si Kievul. Avanpostul regimului de la Tiraspolul nu sunt Iasii sau Galatii, ci Odesa. Armatele in teritoriul R. Moldova sunt ale Rusiei si nu ale Romaniei. Numai ca regimul de la Chisinau, conjunctural din fire, nu vrea sa joace cu cartile pe masa. Greu de gasit explicatii acestui gest al Chisinaului, cu exceptia, desigur, a celui electoral, pentru ca acuzatiile facute la adresa Romaniei nu mai prind azi nici pe plan local, si nici international. Cel putin statele cu reprezentante diplomatice la Chisinau nu se pot lasa, prin aceste jocuri de manevra, induse in eroare. Chisinaul sufera de «sindromul Kosovo» in raport cu Romania, dar acesta nu e decat un sindrom psihopolitic care trebuie tratat.

Petru Amariei