De la totalitarism
la spaima colectiva

Interviu cu Mihai Sleahtitchi,
doctor in psihologie si in pedagogie

— Dle Sleahtitchi, ce schimbari esentiale suporta oamenii de la noi in acesti ani de nesfarsita tranzitie? De la '90 incoace, ce se produce in psihologia noastra?

— Schimbarile prin care trece societatea basarabeana cadreaza cu ceea ce numim la modul general schimbarile tranzitiei. Aceasta perioada a facut obiectul cercetarilor mele din ultimii ani. Voi aminti ca atunci cand, rand pe rand, in diverse parti ale mapamondului au inceput sa cada zidurile dictaturilor de extractie leninista, tot mai multi dintre cei care odinioara faceau obiectul unor nedisimulate despotisme hierocratice inclina sa creada ca a sosit momentul marii reveniri pe fagasul dezvoltarii societale firesti, cu adevarat democratice, intemeiate pe nevoia asigurarii drepturilor la heterodoxie si diversitate. Parea ca totul lucra in favoarea unei reinstalari durabile a spiritului de normalitate centrat pe (a) competenta in a face fata problemelor; (b) atitudinea realista fata de evenimentele in desfasurare; (c) capacitatea de crestere/dezvoltare continua si (d) orientarea flexibila, inovatoare spre solutionarea problemelor existentiale concrete. Vestita teza a inutilitatii care, vreme indelungata, a insistat asupra indistructibilitatii regimurilor politice de tip sovietic nu mai este luata in serios. Afirmatiile celor mai importanti exponenti ai acesteia — precum S.P.  Huntington sau J. Schell — sunt estimate ca fiind «mai mult decat depasite».

…Nimeni nu ar fi crezut, insa, ca la numai cativa ani de la declansarea naruirii totalitarismului, cu impresionantele–i pledoarii colective pentru introducerea pluralismului politic, crearea statului de drept, trecerea la economia de piata si instaurarea echitatii sociale, din ce in ce mai frecvent se vor face auzite comentarii avand ca subiect profunda insatisfactie de cotitura care s–a produs. Contrar asteptarilor, se profileaza un soi de societate care, dupa cum opineaza K. Jowitt, este extrem de nefamiliara, generatoare de perplexitate si amenintatoare. Zadarnic s–a crezut ca tipul de oranduire unde «elementul trebuie sa fie oricand gata de sacrificiu in numele intregului» si unde «tabu–urile reglementeaza rigid toate aspectele vietii» va fi imediat inlocuit cu unul in care (a) autoritatea absoluta a traditiei este respinsa; (b) oamenii se pot raporta critic la tabu–uri si  (c) luarea deciziilor se efectueaza in conformitate cu standardele de libertate, umanism si abordare rationala. Euforia initiala care a insotit dezintegrarea regimurilor autoritariste este urmata de o stare de rau si de slabiciune, exasperare atotcuprinzatoare, oboseala si epuizare.

— De ce se intampla astfel de deziluzii?

— Oamenii pierd suportul sigur si rigid al optiunii. Viata nu le mai este reglementata prin cutume sau traditie. Inteligenta si deciziile tulbura linistea si siguranta automatismului. Inunda noutatea stresanta, problemele se inmultesc. Drept rezultat, asa cum remarca V. Tismaneanu, o buna parte din fostii disidenti se vad nevoiti sa constate ca ceea ce le ofera perioada tranzitiei spre ordinea postcomunista este departe de a se asemana cu lucrurile pentru care au luptat. Intr–un studiu realizat anterior, ferit — pe cat a fost posibil — de influenta curentilor justificationali de factura nonoptimista/deprimanta, dar mai ales de influenta pesimismului masochist al lui J. Schumpeter (= o grila interpretativa prezicand acel curs al evenimentelor care este cel mai indezirabil), am reusit sa constat — in baza unor observatii proprii, ca ceea ce se intampla in perimetrul societatii posttotalitare reprezinta in esenta o mimare a pluralismului de valori, a perceperii comune a realitatii, a tolerantei, a ethosului concurentei, precum si a unei Puteri al carei atu rezida in seductie si nu in constrangere. Zi de zi, tipul vizat de societate produce contexte cu grade inalte de inhibare sau de refulare, acestea redand un puternic obstacol in calea realizarii celei mai mari parti din rezerva noastra de abilitati si cunostinte. Imitativa si doar promitatoare, oranduirea postcomunista are ceva din viitor, dar, in acelasi timp, e si foarte strans legata de trecut. Sfasiata de mari contradictii, ea se vede nevoita sa fie extrem de concesiva fata de presupozitiile ontologice, gnoseologice, antropologice si politico–ideologice de alta data. Infiltrate, sub varii forme, in toate straturile psihicului uman, acestea din urma genereaza avalanse de reactii negative vis–a–vis de tentativa unei remodelari (neo)liberale a existentialului desuet.

Vazand cum nu se reuseste crearea unei retele complete de institutii democratice sau alinierea sectoarelor de productie la exigentele tehnologiilor de varf si trecand, drept consecinta, prin numeroase stari de frustrare, cei despre care s–ar putea spune ca–l intruchipeaza pe homo posttotalitarus nu au de unde fi multumiti de vremurile sub care au cazut. Desi au ferma convingere ca nu poarta nicio vina pentru ceea ce li se intampla, membrii societatii posttotalitare, nu pot scapa de impresia ca se afla intr–un anume fel de recluziune. La orice pas, asemeni condamnatilor care se considera inocenti, tind sa aprecieze modul in care sunt nevoiti sa–si duca existenta drept infatisare a unei nemaipomenite nedreptati. Presat din toate directiile, forul lor interior se vede silit sa ia forma unor optici interpretative demoralizante. In cele din urma, prezenta tuturor acestor inconveniente atrage dupa sine fie instituirea unui blocaj ideo–afectiv, fie profilarea unei revolte intrinseci si a unei uri fata de fiintele considerate responsabile de producerea dezastrului. Ambele efecte, precum e lesne de observat, nu prevestesc nimic bun, ele redand premisa instituirii unei extrem de conturbante sinergii societale.

— Daca comunismul este asociat cu totalitarimul, din ce cauza, totusi, despartirea de comunism provoaca stari colective de spaima?

Despartirea de comunism, comportand rasturnari zguduitoare la nivelul asteptarilor si randuielilor umane, valideaza prabusirea in neant existential, unde totul sau aproape totul poarta amprenta incertitudinii si a nesigurantei. La acest moment, daca e sa utilizam limbajul frommian, spectrul relatiilor interpersonale sau intergrupale poarta doar o aparenta de prietenie si o spoiala de sinceritate, in realitate fiind vorba de raceala si indiferenta, la care se adauga o destul de puternica doza de suspiciune subtila. Nimic, pare–se, nu mai vorbeste in favoarea integrarii acelor tipuri de valori sau/si traditii care ar putea da un sens pozitiv vietii. Nevrozele perioadei de tranzitie, spune V. Tismaneanu, spaimele colective de un eventual colaps general, de inchiderea orizontului istoric, si furia impotriva noilor baroni ai economiei, a unor nouveaux riches nu mai putin obraznici si amorali decat personajele lui Balzac din La com?die humaine, alimenteaza sentimentele revoltei, suferintei si intolerantei. Peste tot, cu o intensitate uluitoare, se fac simtite, expresia lui E. Durkheim, nelimitarea dorintei si nedeterminarea obiectivelor ce trebuiesc atinse. Lumea e dezorientata si deconcentrata. Vechile paradigme sunt epuizate, cele noi se afla inca, nearticulate, in faza gestatiei. Pe de o parte, se simte nevoia de calm si normalitate; pe de alta — se intrevede o stare de nervozitate si exasperare fata de ambiguitatea atotprezenta.

Am iesit din zona despotismului ideologic, dar n–am intrat inca in cea unde domina rotatiile de sarcini, asumarile de responsabilitati, pluralismul economic si de opinii. Pentru moment, redam o intermediaritate, o stare prin care aparem, expresia lui E. Gellner, drept o comunitate segmentarizat–corporatista animata de nostalgii tribal–ataviste.

— In campania electorala, ati descifrat, in Ziarul de Garda, fiziognomia celor doi candidati pentru Primaria de Chisinau. Ar fi de adaugat ceva, dupa alegeri?

— In acel demers fiziognomic am facut doar constatari. Sarcina mea s–a redus in exclusivitate la reliefarea corespondentei existente intre expresiile ovalului si indicii de caracter. Sa insemne, insa, acest fapt ca n–am avut, la momentul respectiv, si anumite supozitii cu referire la rezultatul final al scrutinului sau — ceea ce e si mai important — cu referire la modul in care puteau evolua evenimentele dupa consumare? Nu, evident. Am considerat ca este foarte probabil sa se intample urmatoarele trei lucruri: (a) electoratul chisinauean, saturat de fete de nu impietrite si otarate, atunci cu desavarsire sterse, se va arata deschis pentru chipul tanar si vioi al lui D.Chirtoaca; (b) pozitiile caracteriale forte ale primarului ales D.Chirtoaca (care, conform portretului fiziognomic al acestuia presupun «inteligenta vie si o substantiala pregatire intelectuala», «comunicabilitate», «asertivitate», «dinamicitate» etc.) ii vor permite sa initieze o serie de masuri apte sa atribuie sistemului administrativ al capitalei mai multa transparenta si dinamism; (c) pozitiile caracteriale slabe ale primarului ales D. Chirtoaca (care, conform aceluiasi portret fiziognomic, se rezuma la constructe precum «rigiditate actionala», «epuizari psihoenergetice frecvente», «ezitari in situatii critice» etc.) il vor impiedica — chiar de la bun inceput — sa se «simta in apele sale», sa administreze cu usurinta treburile sau/si sa creeze echipe de lucru productive.

Aceste trei supozitii s–au confirmat in buna parte. Dand dovada de «spirit electoral elevat», chisinauenii s–au decis, in cele din urma, sa–l sprijine pe D.Chirtoaca, cu evidenta–i superioritate psihointelectuala, si nu pe V.Iordan, un personaj a carui figura tradeaza «resurse intelectuale medii», «abilitati sociale insuficient dezvoltate», «capacitate relativ redusa de rezistenta psihomorala» etc. In scurt timp dupa scrutin, pozitiile caracteriale forte ale noului primar l–au pus in posibilitatea de a arata ca doreste si poate sa schimbe starea de lucruri pe care a mostenit–o (a fost asigurat accesul mass–media la tot felul de intruniri din cadrul primariei; a fost declansata lupta contra functionarilor corupti; a inceput perfectionarea procesului de eliberare a actelor solicitate de catre cetateni etc.), iar cele slabe (suplimentate, va trebui sa recunoastem, de o conjunctura politica complexa si nefavorabila)– in imposibilitate de a se sprijini pe o majoritate functionala de consilieri municipali, de a fi intr–un dialog constructiv si totodata amiabil cu toate categoriile de cetateni (cazul «dialogului» cu refugiatii transnistreni pare a fi edificator in acest sens) sau de a manifesta un stil comportamental dezinvolt in relatia cu exponentii «conducerii de varf» a tarii (ma refer, in mod special, la scena depunerii florilor la monumentul lui Stefan cel Mare si Sfant, in Ziua Independentei, pe 27 august curent).

— Ce ar trebui sa observe alegatorii pe chipurile oamenilor nostri politici? Ce trasaturi ar trebui sa ne faca atenti?

— Conducandu–ma de portretele morfologice intocmite de specialisti unor mari personalitati politice (cum ar fi, de exemplu, John F.Kennedy, Charles De Gaulle sau/si Franklin D.Roosevelt), pot sa afirm ca alegatorii trebuie sa observe daca cei pentru care sunt tentati sa voteze dispun de:

Tin sa atentionez ca niciun portret morfologic nu poate pretinde la exhaustivitate. E important sa retinem ca el reprezinta doar unul din multiplele instrumente de profilare a entitatii fiintei umane. Chiar daca alcatuirea lui a cunoscut maximum de atentie, obiectivitate si rabdare, rezultatele obtinute, oricum, trebuie neaparat confruntate cu rezultatele altor tipuri de analiza psihologica.

— Care ar fi, in general, modelul unui lider politic performant?

— Pe parcurs, au fost elaborate mai multe modele de acest gen. Dintre acestea, cinci — pare–se  — formeaza segmentul de top: (a) modelul autoritatii charismatice (= te poti considera lider politic performant daca dispui de «un sarm personal» sau o «prezenta deosebit de placuta», apte sa fascineze masele); (b) modelul trasaturilor de personalitate (= esti lider politic veritabil daca te poti impune, zi cu zi, ca o persoana care are incredere in fortele proprii, este volitiva, asertiva, empatica, inteligenta in plan cognitiv si in cel socioafectiv si suficient de pregatita pentru a fi activa, inventiva, expansiva; (c) modelul situational (= poti pretinde la statutul de lider politic performant doar in cazul in care esti in stare sa te descurci in tot felul de contexte, globale sau/si situationale); (d) modelul tranzactional (= adevaratul lider politic ofera mostre de conlucrare excelenta cu indivizii din preajma, el repetand intruna: «Va voi avea in vedere, daca si voi ma veti avea in vedere») si (e) modelul providential (= liderul politic performant este — asemeni lui Moses sau Mohamed –o fiinta superioara chemata sa «scruteze viitorul» in scopul gasirii raspunsurilor la intrebarile presante ale momentului).

Desi mai multi specialisti s–au grabit sa afirme ca odata cu elaborarea celor cinci modele problema identificarii imaginii liderului politic performant a fost ca si cum rezolvata, personal nu as fi atat de categoric; or, asa cum s–a demonstrat nu o singura data, poti deveni lider politic de calibru, fiind un monsieur–tout–le monde si nu neaparat un tip charismatic (cazul lui Val?ry Giscard d'Estaing, de exemplu). In aceeasi ordine de idei, putem releva ca pentru a deveni un lider politic de exceptie nu este neaparat nevoie sa fii in posesia unor remarcabile trasaturi de personalitate (multi dintre cei mai cunoscuti conducatori din istorie au fost nebuni, epileptici, lipsiti de bun simt, nedrepti si autoritari), sa poti iesi cu cinste din orice situatie, sa fii in stare sa inchei tranzactii cu lumea din jur sau sa constitui expresia unui tip dotat cu providenta.

Un lider politic performant trebuie sa intruchipeze, in egala masura, atat ideile de charisma sau personalitate eminenta, cat si ideile de situationalitate, tranzactionalitate sau providentialitae.

— Tot mai frecvent se aud voci potrivit carora elitele politice din posttotalitarism mizeaza pe un discurs manipulator. Daca aceasta afirmatie este adevarata, cum explicati fenomenul?

— Posttotalitarismul constituie expresia unui soi de societate extrem de nefamiliara, generatoare de perplexitate si amenintatoare. Prin felul sau de a fi ea reda, mai intai de toate, o mimare a pluralismului de valori, a perceperii comune a realitatii, a tolerantei, a ethosului concurentei, precum si a unei Puteri al carui atu rezida in seductie si nu in constrangere.

La acest moment, schimbarea este privita cu o deosebita circumspectie. Toti sau aproape toti se tem ca li se va dezvalui pragul rezistential sau rudimentaritatea trairilor, gandurilor si actiunilor. Nimeni nu doreste sa–i fie tulburata linistea. In voga sunt spiritele de vulgaritate si intoleranta. Nimic, pare–se, nu le poate inlocui pe acestea in lupta contra noului disconfortant. Prin ele, multimile problematizate pot oricand sa preseze si sa inghita, sa avertizeze si sa anihileze. Devenind caracteristici definitorii ale perioadei de tranzitie spre economia de piata, nelinistea si anxietatea conditioneaza aparitia unor «colti» gata sa devore tot ce nu cadreaza cu aria de afirmare a drepturilor mediocritatii. Astfel, cine nu este cu toata lumea, cine nu gandeste ca toata lumea risca sa fie eliminat. Drept consecinta, «oile» capata posibilitatea de a–i face pe «lupi» una cu pamantul, de a–i aduce la starea de «ganganii cu drepturi si pretentii egale» sau«dobitoci de turma desavarsiti». Multiple cazuri din istorie justifica posibilitatea unei asemenea metamorfoze. Anume asa au procedat pe timpuri sclavii, rasculandu–se impotriva stapanitorilor lor, soldatii — impotriva ofiterilor, iar negrii — impotriva albilor stabiliti printre ei.

Apatic si necrutator, posttotalitarismul creeaza premise obiective pentru conturarea unor multimi hiperagresive capabile sa transforme frica paroxista a momentului in largi optiuni pentru punerea in aplicare a esafodului sangeros. Este cazul unor multimi care in orice clipa sunt gata sa ceara infaptuirea unei imediate si echitabile justitii. Stirea despre condamnarea lui Cristos ilustreaza fenomenul in toata plinatatea lui. Acel «Rastigniti–l!» porneste din randul unor multimi sarace si angosate. Condamnarea la moarte, care, aplicata in numele dreptatii, suna la inceput abstract si iluzoriu, devine reala cand este savarsita cu aportul si in fata celor multi. Pentru acestia se da, de fapt, sentinta, si prin caracterul public al justitiei se subintelege tot ea.

Constientizand ca au de a face cu disperare si ura, situate la limita controlului si intelegand ca ar putea in curand sa se pomeneasca intr–o situatie cu totul dezolanta daca nu vor intreprinde ceva concret vis–a–vis de aceste manifestari primejdioase ale duhului resentimentar, actualele elite de la putere cauta cu tot dinadinsul sa stabileasca relatii «de buna intelegere» cu cei ce alcatuiesc grosul societatii. Vederile politice sau consideratiunile morale conteaza de aceasta data mai putin. Ceea ce valoreaza cu adevarat este teama de a cadea sub mana nemiloasa a unui vulg irational predispus sa puna capat tensiunilor existente prin sfaramarea a tot ce nu–i convine sau ar putea sa nu–i convina. Or, odata cazute sub aceasta mana, noile elite politice se vor vedea silite sa se impace cu gandul ca nu mai reprezinta minoritati organizate ce se impun prin status–uri avantajate, bogatie si notorietate.

Mai marii epocii posttotalitare sunt ingrijorati vadit de ce se intampla in jurul lor. Sa vedem la ce fel de tactica tind sa recurga ei pentru a–i face pe multii debusolati sa renunte la tot felul de porniri instigatoare. Pornind de la faptul ca aceasta tactica se impune intr–o formula plurivalenta, ingloband toate sau aproape toate mecanismele de influenta sociala, precum si de la ideea ca o abordare desfasurata a chestiunii in cauza este irealizabila in spatiul unui singur studiu, oricat de impunatoare ar fi intinderea lui, ne vom propune sa evidentiem doar varful de lance al constructiei, adica acel element al ei despre care se poate zice ca dispune pentru moment de cea mai mare greutate specifica.

Punctand o posibila solutie legata de evidentierea parametrilor identificationali ai elementului structural invocat, vom constata ca atat observatiile noastre, cat si observatiile multor altor analisti ai campului social posttotalitar converg spre ideea de manipulare.

De ce spre ideea de manipulare, si nu, sa zicem, spre cea de coercitie sau persuasiune?

Posttotalitarismul, repet, semnifica un segment istoric cu o superconcentratie de tensiuni sociale exacerbante. Pe acest dezastruos fundal, orice tentativa de aplicare a unor constrangeri feroce sau a unor argumente rectilinii si dure va da nastere — cu siguranta — unor manifestari de maxima iritabilitate psihocomportamentala. In asemenea conditii, ar fi naiv de tot sa ne asteptam la o careva smerenie din partea celor multi. Este absolut evident ca nici o forma de apasare, fie ea de natura fizica sau ideatica, nu poate garanta, acum, supusenia indivizilor cazuti sub imperiul frustrarii. Or, acestia din urma, vazand cum cei de sus pornesc sa–i persecute, pot deveni imediat sclavi ai impulsurilor izvorate din hazardul incitarii si, malitiosi, n–ar intarzia sa linseze «varfurile» in dorinta de–a deveni chiar ei insisi «varfuri».

— Ce este manipularea si de ce anume ea tine, astazi, locul central in temperarea spiritelor colective?

— Manipularea dezvaluie realitati socante, pe care tagma initiatilor ar prefera sa le tina in taina. Veche, de cand lumea, ea a facut ca milioane de 'cobai« sa fie remodelati psihic fara a–si da seama de acest lucru. Printre ei s–au numarat si continua sa se numere diverse categorii: somerii, pacientii spitalelor, incarceratii, copiii, adolescentii, varstnicii, prizonierii, femeile gravide, veteranii de razboi, membrii de partide, apartizii, telespectatorii, radioascultatorii, cumparatorii de marfuri, angajatii de tot felul sau/si alegatorii

Desi adeseori i se atribuie intelesuri amfibologice ori lipsite de specificitate — cum procedeaza, spre exemplu, A. Mucchielli care o pune in acelasi rand cu advertising–ul, persuasiunea sau propaganda — manipularea ocupa un loc aparte in spectrul mecanismelor de influentare a psihicului uman. Potrivit mai multor autori, ea reprezinta actiunea de schimbare a opiniilor, atitudinilor si comportamentelor prin expunerea la mesaje a persoanelor si grupurilor in vederea atingerii unor scopuri dorite de altcineva (persoane sau organizatii), fara aplicarea constrangerilor fizice si fara constientizarea discrepantei dintre scopurile indepartate ale persoanelor si grupurilor — tinta si scopurile indepartate ale celor care exercita influenta.

Reprezentand un tip de influenta sociala negativa, condamnabila din punct de vedere moral, manipularea cultiva impresia ca ceea ce li se intampla indivizilor–tinta nu este altceva decat o realizare a propriilor lor nazuinte si interese. Apreciata de catre H. Marcuse drept un instrument esential al societatii de masa, ea se face simtita atunci cand o anume situatie este creata premeditat pentru a–i determina pe unii (subiectii implicati in situatie) sa faca exact ceea ce doresc, pe ascuns, altii (subiectii care au proiectat situatia). Sa faca, fara a intelege ca se urmareste in fond atingerea unor scopuri legate de schimbarea felului lor de a fi.

Daca am fi intrebati cine ne–a influentat, am raspunde cu fermitate ca nimeni. Raspunzand astfel, avem senzatia ca hotararea noastra de a nu ne lasa 'dusi de nas«, de a crede doar ceea ce vrem noi insine sa credem, ramane in continuare neclintita. Manipularea este genul de influenta sociala care nu functioneaza daca decizia initiala a subiectului sau subiectilor nu a fost pe deplin libera. Angajamentul nu apare decat in prezenta libertatii de decizie. In general, afirma C. Kiesler, cu cat presiunea de a realiza un comportament este mai redusa, cu atat persoana este mai angajata fata de comportament. Sentimentul de libertate al tintei si eficacitatea tehnicilor de influenta manipulatorie sunt, asadar, chestiuni inseparabile.

Subtila si perfida, manipularea continua a fi si astazi «instrumentul perfect» de alinare a sufletelor risipite. Substituind represiunea prin seductie, forta publica — prin relatiile publice, autoritatea — prin publicitate, iar duritatea — prin «blandete», ea confirma neintrerupt ideea ca modul cel mai indicat de a obtine ce vrei de la multimile debusolate este sa le faci sa gandeasca de asa maniera incat sa descopere prin ele insele ca «lucrul cel mai bun este acela de a face pe plac cuiva».

— Va multumim.

Pentru conformitate, EdG