Ca ieri, acum patruzeci de zile, Prea Fericitul Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, parasea neasteptat aceasta lume, confuza si dubioasa, fara sa presupuna macar ca cei care l–au cunoscut mai putin sau deloc vor fi mult mai ingaduitori cu El decat cei pe care i–a cunoscut indeaproape, cu care a stat la aceeasi masa si alaturi de care s–a intamplat sa decida destinele Bisericii Romane si ale Romaniei si Neamului Romanesc de–a lungil anilor de pastorie.

Luni, in seara zilei de 30 iulie, Romania si toata lumea fusese vestita ca Intaistatatorul Bisericii Ortodoxe Romane a incetat subit din viata, in urma unui stop cardiac postoperational. Era in al 92–lea an al vietii, desi varsta, potrivit martorilor, nu ridica mari semne de intrebare vizavi de starea sa fizica si morala. Parintele a iesit din Patriarhie intr–o stare fizica si morala care nu dadea nimic de banuit ca plecarea lui va fi una fara intoarcere. Eroare de spirit? Sau poate altceva? Marti, Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane, dupa mai multe consultari, scoate decizia cu privire la data funeraliilor si locul inmormantarii: Catedrala Patriarhala, 3 august. Miercuri, toata ziua, peste Romania a plouat. Joi, printr–o decizie oficiala a autoritatilor romane, ziua funeraliilor este decretata zi de doliu pe intreg teritoriul Romaniei si in toate institutiile diplomatice romane din strainatate. Presedintele Romaniei, Traian Basescu, face public decretul prezidential privind decorarea, post–mortem, a Patriarhului Teoctist cu Ordinul Steaua Romaniei in grad de Colan — cea mai inalta decoratie a statului roman, care, alaturi de onorul militar cu care a fost ingropat, a fost cel mai frumos gest pe care si l–a permis presedintele statului roman in raport cu pastorul poporului roman.

Timp de trei zile consecutiv, de miercuri si pana vineri, lumea a avut accesul sa mearga si a mers fara oprelisti, pe timp de zi sau noapte, spre Dealul Patriarhiei, la Catedrala Metropolitana, pentru a–si lua ramas bun de la cel care a pastorit Biserica Ortodoxa Romana si neamul romanesc o perioada de 21 de ani — ani dificili, extrem de confuzi si complicati, inclusiv pentru Biserica, sau, in primul rand, pentru Biserica. Au fost anii de la confluenta ultimului deceniu de dominatie comunista in Europa cu deceniul de dupa caderea lagarului socialist, inclusiv sovietic, si renasterea Bisericii Crestine.

Ziua de vineri, ziua despartirii Patriarhului de aceasta lume, a fost una cu multa lumina si soare. Si extrem de fierbinte. Desi accesul in Catedrala Metropolitana n–a mai fost admis pentru aceasta zi decat autoritatilor si delegatiilor oficiale, funeraliile au putut fi urmarite in direct de pe ecranele instalate in Dealul Patriarhiei. Potrivit statisticilor, peste 4000 de crestini au fost prezenti la procesiunea de inmormantare, in afara delegatiilor care au reprezentat culte si biserici de cele mai diferite confesiuni din tara si din strainatate. Se stie ca Prea Fericitul a fost un mare militant pentru convietuirea pasnica a bisericilor si dezvoltarea dialogului ecumenic si interreligios in numele pacii si bunei intelegeri intre tari si popoare. Sa ne amintim ca, gratie Bisericii Ortodoxe Romane, Bucurestiul devine, in perioada guvernarii Constantinescu, gazda Primului Congres Mondial al Religiilor si, ulterior, prima tara crestin–ortodoxa vizitata oficial de un Intaistatator al Bisericii Catolice — e vorba de vizita Papei Ioan Paul II la Bucuresti. Sunt doua misiuni apostolice care au facut Romaniei, la acea vreme, mai multa imagine pozitiva in exterior decat i–au putut–o face toate ambasadele romanesti impreuna. Dar reactivarea Mitropoliei Basarabiei? Dar relatiile extrem de expresive si fortificatoare pentru Biserica Ortodoxa Romana cu Constantinopolul? De–aici, poate, si decizia Preafericirii Sale Parintele Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, de a conduce procesiunea funerara din 3 august de la Bucuresti. Si tot de–aici, probabil, si remarca pe care–o facea Parintele Bartolomeu in mesajul sau de adio pentru Parintele Teoctist: «De fiecare data cand veneam in Romania ne umpleam de bucuria zambetului cald si blajin al Parintelui Patriarh Teoctist. De data asta, ceea ce ne lipseste cel mai mult de la aceasta intalnire cu el este lipsa acestui zambet care–l caracteriza pe el si pe poporul lui».

Funeraliile au fost tulburator de triste. Unii au plans, altii au simulat. Unii au fost marcati de durere si intristare, altii au fost marcati mai mult de grija pentru propria lor imagine. Aveai impresia ca cei mai multi dintre oficiali venisera la inmormantare nu pentru Teoctist, ci pentru ei, pentru a se arata lumii. Singurul oficial pe care l–am vazut trist pana la lacrimi a fost presedintele Basescu. Nu exagerez. Nu am de ce. Si nici nu exclud ca au mai fost poate si altii, dar indoliatii cu adevarat erau «cei multi», care au rezistat zilnic cate 5–6 ore in picioare ca sa poata ajunge pentru prima si ultima data si ei la Patriarh. Regretabil, dar poate ca si nu, ca singurii oficiali din lumea ortodoxa care nu au gacit nici un cuvant de regret pentru plecarea din aceasta viata si lume a unui Patriarh roman au fost oficialii de la Chisinau. Regretabil, de asemenea, si faptul ca Patriarhul inca nu plecase la cele vesnice, iar anumite voci si penite se grabeau sa dea sentinta vietii si activitatii sale. I s–a pus in vina faptul ca a fost un Patriarh instalat in scaun de un regim comunist. Da, asa o fi fost. Dar de unde acest exclusivism categoric, aproape bolsevic, cand dreptul de a fi este pus in dependenta directa de conditia de a fi numit? Oare istoria noastra are putine cazuri relevante cand domnitori unsi la domnie de curti imparatesti straine s–a intamplat sa faca pana la urma voia poporului si interesele tarii, contrar vointei «stapanilor» lor? Si daca pana la urma Biserica Romana a supravietuit comunismului in Romania, cine a fost mai la locul lui — Teoctist si Biserica sau cei care l–au instalat in functie pe Teoctist?

Vineri dupa amiaza, 3 august, Bucurestiul vuia la intersectii de sirenele escortelor politienesti. Delegatiile oficiale venite la funeralii paraseau Romania. Dupa ce–l petrecusera la Domnul pe Intaistatatorul Bisericii Ortodoxe Romane, plecau si ele acum. Fiecare in drumul lor. Si fiecare cu gandul la drumul Preafericitului Patriarh, care de data asta nu–i mai petrecea. Era pentru prima data dupa 21 de ani de ctitorie cand nu o mai facea. Dumnezeu sa–l odihneasca in pace, dupa 78 de ani lumesti, traiti in spiritul si legea Bisericii lui Dumnezeu. «A albit in rugaciunile lui de slujire lui Dumnezeu», avea sa zica cu multa compasiune, dar si implinire duhovniceasca Preafericitul Parinte Patriarh Bartolomeu al Constantinopolului.

Petru Amariei