Cine sunteti voi ca sa dati Rusia in judecata?

Interviu cu Andrei Ivantoc

— Recent ai vizitat pentru prima data in viata Romania. Cum iti imaginai Romania acolo, in inchisoarea de la Tiraspol, in toti acesti ani?

— Nu fusesem niciodata peste Prut si nu puteam sa imi inchipui ceva exact, aveam doar niste imagini in memorie de prin cartile de istorie. In fond, nu imi cream in inchipuire peisaje sau case, ma gandeam insa deseori la oamenii de acolo, la fratii nostri de sange. Stiam ca si ei se gandesc la mine si am simtit sprijinul lor tot timpul.

— Cum e Romania acum, dupa ce ai vazut-o cu adevarat?

— Cand am intrat in Tara, am vazut ceea ce nu puteam sa imi imaginez niciodata in acea inchisoare. Este imposibil sa iti imaginezi frumusetea Predealului, caci am vazut muntii pentru prima data in viata. Romania are o bogatie turistica enorma si sa ne ajute Dumnezeu sa o vedem si mai frumoasa. Nimeni, cred, nu poate uita senzatia urcusului pe munte.

— Si cum a fost urcusul?

— Daca ar fi fost posibil, as fi urcat si mai sus, dar nu mai era unde. Sus, pe culme, la 2000 metri inaltime, era un vant puternic. Toti se gandeau ca e rece si ca nu poti sta mult acolo. Eu insa as fi vrut sa nu mai cobor. De acolo, de sus, poti vedea privelisti de neuitat, dar principalul, era atata aer, te invaluia atata libertate! Acolo te simti atat de liber, absolut liber, mai ales dupa atatia ani de celula. Imaginati-va, dupa ce stai ani in sir intr-o celula cu geamul blocat cu o perdea de fier, unde deseori nu aveam curent electric saptamani la rand, sa ajungi pe un varf de munte. La munte este lumina, aer si libertate.

— Cand treceai acum, pentru prima data, hotarul cu Romania ce asocieri faceai?

— Mi-am amintit de anul 1989. Cand in Romania a inceput revolutia, am mers la Ungheni, unde locuieste sora Eudochiei. Tin minte ca stateam atunci pe malul Prutului si imi era trist. Peste rau incepusera miscari importante si nu puteam sa merg incolo, sa vad totul cu ochii mei.

Asa ca acum, cand am putut trece in sfarsit Prutul, am zis Tatal Nostru si m-am gandit in sinea mea ca uite, s-a intamplat si asta, pot si eu sa merg in Romania. M-am mai gandit ca daca Stalin si comunistii rusi nu ar fi vrut asta, acest hotar nu ar fi existat.

La acel moment din 1989, cand priveam Prutul prin sarma ghimpata, am revenit deseori in gand in anii de detentie. A fost o durere permanenta, caci nu am putut sa imi explic de ce am fost luat din casa mea, din orasul meu, din tara mea si dus intr-o inchisoare ilegala pentru atatia ani. Ma gandeam mereu ca, daca acel hotar n-ar fi existat, si soarta noastra ar fi fost alta.

— In primele zile de libertate ziceai ca te coplesesc mereu gandurile despre cei ramasi in inchisorile din Transnistria. Mai stii ceva despre ei?

— Ma gandesc mereu la oamenii de acolo si cred ca pentru ei nu s-a schimbat nimic. Cred chiar ca le este mai greu acum. Despre noi se stia afara, mai stiau organizatiile, mai veneau oaspeti straini la inchisoare. Acuma cred ca nu mai merge nimeni incolo.Oamenii sunt torturati de un regiuim neconstitutional. Au ramas acolo, unde drepturile omului nu inseamna nimic si faradelegea e la ea acasa.

— Acum, dupa ce ai fost eliberat, ai petrecut cateva saptamani in apartamentul de la Ciocana, cateva – la mare si cateva – la munte. Pe toate le-ai vazut pentru prima data in viata. Unde te simti acasa, pana la urma?

— Cred ca nu am prins inca radacini nicaieri. Ma simt de parca as fi pe marginea drumului, si oamenii care alearga undeva intr-o directie m-au luat cu vartejul si pe mine. E de parca as merge cu ei, dar nu stiu unde si de ce. Asta ca sa va explic cum ma simt dupa ce am stat 15 ani singur si am ajuns in acest tumult al vietii. Dar, in fond, ma simt acasa si la Tiraspol, unde am trait si am muncit, si la Chisinau, si in Romania.

— Daca ai compara viata si societatea din 1992 cu cea din 2007, ce diferente ai gasi?

— Simt o mare ruptura in viata mea. Cand ne-au inchis pe noi, cei din Grupul Ilascu, painea era pe taloane, sapun nu se mai gasea. Pe strazi circulau doar masini de marca Jiguli si Zaporojet, uneori cate o Volga. Acum e totul altfel, toti poarta telefoane mobile, despre care nu se presupunea macar atunci ca ne vor invada.

— Dar oamenii s-au schimbat?

— S-au schimbat chiar si oamenii, mentalitatea lor. Ma bucur de aceste schimbari in bine. Dar sunt si niste indicii ca lucrurile nu merg doar spre bine. De prin ’96, cand Lucinschi a devenit presedinte, identitatea noastra nationala a devenit o problema. Acum tovarasul Voronin continua si mai activ acest proces de distrugere a limbii romane, a culturii noastre si se aude chiar ca a si daruit Moldova rusilor.

Oamenii simpli zic eu ca s-au schimbat in bine si inteleg cu adevarat situatia. Copiii vorbesc si gandesc frumos, ii ascult cu multa placere. Ma bucur sa vad ca oamenii de la tara, in situatia complicata in care sunt, lupta pentru copiii lor.

— Cum crezi ca a evoluat clasa politica in aceasta perioada?

— Politicienii, regret mult ca o spun, se pare ca fac doar bani pentru ei si nimic pentru tara, pentru popor. Nu vreau sa ii pun pe toti intr-o gramada, dar marea lor majoritate se pare ca asta face.

— De ce greseste electoratul si ii alege?

— Nu e informat, nu ii intereseaza, asteapta sa gandeacsa altii pentru ei.

— Ce e frica pentru tine?

— Nu stiu. Poate frica mea e altfel, Dumnezeu stie. As vrea sa traiesc fara frica, desi acum nu pot sa spun cand anume mi-a fost frica de ceva.

— Revenind la ziua de 2 iunie, cand ai fugit de acea escorta transnistreana, nu te-ai gandit ca ar fi putut sa te impuste?

— Nu m-am gandit la asta toti cei 15 ani cat am fost tinut acolo, dar m-am gandit mereu la drepturile omului si la dreptate si am luptat pentru asta chiar si din celula. Am protestat, am facut greva, am cerut dreptul la informatie, la medicamente, apa, aer. Veneau cu cagule pe fata, ne bateau, si iar o luam de la capat.

La 2 iunie nu am facut ceva deosebit de ceea ce am facut pana atunci: am protestat impotriva abuzurilor. In dimineata acelei zile ei m-au scos din camera in prezenta a doi cameramani. Le-am zis ca sunt liber, caci si sentinta lor ilegala expirase, de aceea am dreptul sa aleg daca sa fiu filmat sau nu. Cele doua doamne de la OSCE au promis ca voi fi lasat in pace, dar cameramanii nu s-au conformat. Apoi am fost pus fortat in masina, ca sa nu raman la Tiraspol, orasul in care am locuit si am muncit si am dorit sa il revad.Nu m-am gandit ca voi fi impuscat, m-am gandit ca trebuie sa le arat ca ma pot folosi de drepturile mele. Ei au stiut ca voi face asa, caci le-am declarat inainte de asta.

— Dupa 15 ani de detentie, ai iesit cu o singura punga de plastic. Ce aveai in ea?

— Biblia, o carte de rugaciuni, medicamentele de prima necesitate, aparatul de radio. Asta era toata averea mea.

— Cum era celula in care ai petrecut acesti ani?

— Pana in ’97 am stat deseori fara lumina. Este o metoda de-a lor de a injosi omul, de a-l transforma in animal. Am protestat de multe ori impotriva acestor conditii de detentie. Eram tinuti singuri, produse alimentare primeam numai de acasa, carti si ziare in grafie latina nu ni se permiteau. Apoi mi s-a dat voie sa aduc intr-o conditie mai buna aceasta camera. In 1999 am facut o reparatie, Eudochia aducea de acasa nisip si var. In 2003 am renovat iar celula. S-a facut mai luminoasa, pe perete am avut pictati 2 ingeri, care imi aduceau putina liniste in acele conditii.

— Desi CEDO a decis ca sunteti detinuti ilegal si a dispus eliberarea tutror membrilor Grupului Ilascu inca in 2004, Rusia nu s-a conformat acestei decizii si ati fost detinut in continuare. Ati depus o a doua cerere la CEDO, care e soarta acestui dosar?

— Nu stiu acum care va fi decizia, desi a doua cerere nu difera prea mult de prima, asa ca nu cred ca si deciziile vor fi foarte diferite. Stiu ca noi am fost tinuti acolo din vointa Rusiei. Autoritatile ruse au vrut sa ne arate Moldovei si lumii ca pe o sperietoare, ca, adica, daca Rusia nu vrea, nici CEDO nu poate, de aceea nu merita sa lupti pentru drepturi si pentru adevar. Daca mai incearca cineva sa se opuna, va pati la fel.

Asteptam decizia CEDO. Pentru noi aceasta poate insemna doar o confirmare a adevarului, dar aceste decizii pot crea un precedent si pot fi de ajutor si pentru alti detinuti de acolo, caci Rusia inca mai sustine regimul autoproclamat de la Tiraspol, atat financiar, cat si politic si militar.

— Ce inseamna pentru tine Grupul Ilascu?

— Grupul Ilascu e ceva care va ramane in istorie pentru totdeauna. Istoria nu o poti schimba, orice s-ar intampla, o lume intreaga stie ce este Grupul Ilascu. Nu cred ca poate fi numit altfel, ori conceput altfel.

— V-ati intalnit cu Ilie la Bucuresti?

— Am avut o intalnire foarte scurta. Ne-a luat cu masina la el acasa. Ne-am intalnit cu Nina, sotia lui, cu Olga, fiica. Nu stim de ce Ilie nu a fost chemat la Cotroceni. Nu stim cine a facut invitatiile la acea manifestare. Am vazut acolo ca au fost mai multi oameni de la Chisinau, in temei tineri, dar nu stiam cine sunt.

— La Chisinau, cine se mai intereseaza de voi?

— Cateva rude, Stefan Uratu si cam atat.

— Reprezentantii institutiilor de stat, politicienii, angajatorii nu V-au deranjat?

— Nimic, nimic si nimeni, dar nu ma mira, in conditiile acestui regim politic.

— Exista vreo tentatie sa faci politica?

— Am avut o experienta neplacuta cu apartenenta la partidele politice. Am fost exclus din partid, fara sa stiu cand si pentru ce exact.

Am devenit membru al Frontului Popular fiind la Tiraspol, am intrat in acest partid benevol, scriind o cerere pe numele presedintelui sectiei Frontului de la Tiraspol, Ilie Ilascu.

Fiind la inchisoare, am inteles ca am fost exclus din partid, fara prea multe explicatii. E un sentiment nu prea placut, dar nici eu nu mai simt ca Frontul Popular de atunci ar avea ceva in comun cu PPCD-ul de azi. De aceea, sunt rezervat fata de partidele politice si, totodata, cred ca pot sa imi ajut tara si oamenii fara sa am neaparat un carnet de partid in buzunar.

— Cum ai vazut satul Opaci, dupa 15 ani de despartire?

— Satul meu natal este in prezent foarte trist. Fantanile seaca, dealurile se pare ca se prabusesc, podurile s-au naruit, gradinile sunt secate sau spalate de suvoaie, din biblioteca sateasca a ramas doar numele, nu este nici sala de sport, nu exista activitati culturale pentru tineret, oamenii nu au gaz, caci tevile au fost trase pana la marginea satului si acum li se cer bani ca sa monteze tevile. Satul meu de azi nu mai poate fi comparat cu cel pe care l-am stiut in copilarie. Chisinaul e frumos si verde, dar cum iesi din capitala, te ia tristetea. Eram dupa operatia chirurgicala recenta si a trebuit sa merg la Opaci sa ma intalnesc cu fratele. Pe drum am crezut ca nu numai eu mi-am zdruncinat toate ranile si suturile, ci ca in curand vor sari si rotile de la masina. Toate drumurile sunt destul de proaste, se pare ca in Moldova este o singura sosea de calitate – cea de la Leuseni, probabil ca i-o fi trebuit lui Voronin acest traseu, restul – asteapta.

— Cum sunt satele in Romania de azi?

— Din ceea ce am reusit sa vad – curate, cu drumuri aranjate, dar cel mai important – cu o miscare continua. In Romania oamenii nu mai stau pe loc, fiecare e in miscare, strica ce e vechi si construieste ce e nou. Schimbarile se vad liber si diferenta dintre noi si ei la acest capitol este foarte mare.

— Cum ati fost tratati in Romania?

— Traian Basescu a fost primul presedinte de stat pe care l-am intalnit. Am fost foarte onorati sa ne intalnim cu el, a vorbit cu noi simplu si sensibil. Am facut poze impreuna.

La fel de binevoitori au fost cei de la Spitalul „Carol Davila” din Bucuresti, unde am fost operati. Am beneficiatde ingrijiri deosebite. Ii multumim directorului Ioan Sarbu, chirurgului general Viorel Batca, medicilor si asistentilor. Sa le fie rasplatit binele pe care ni l-au facut. Le multumim in general tuturor romanilor, dar si juristilor, avocatilor si oamenilor simpli care s-au gandit la noi in toti acesti ani.

— Ce ai de gand sa faci in continuare?

— Dorinta mea cea mare este sa ma apuc de lucru, dar inca nu am nimic concret. Eu am locuit si am muncit la Tiraspol, intr-o intreprindere de stat. Intre timp, toate s-au schimbat, peste tot sunt intreprinderi private. Nu stiu pe nimeni si nu am primit oferte. Deocamdata, ma deprind cu noul meu domiciliu. Sincer vorbind, inca nu ma simt pe deplin ca acasa, adica sunt constient ca in acest apartament sunt acasa, dar nu simt prea multe, pentru ca am doar cateva saptamani de cand sunt aici. Cunosc deja Ciocana cate putin, centrul orasului...

— Care a fost ultimul tau loc de munca?

— Am lucrat la baza auto din Tiraspol pe un autocar. Duceam echipe sportive sau grupuri de turisti, circulam pe traseul Tiraspol-Chisinau sau spre Odesa. Cand mergeam la Odesa, vedeam pe acolo autocare straine, moderne. Ma uitam cu invidie la soferii ceia, chiar uneori imi era incomod sa imi parchez LAZ-ul prafuit langa asemenea autocare luxoase, si ma prefaceam si eu ca-s turist. Acum vad aceste autocare moderne la tot pasul chiar aici, la Chisinau.

Mi s-a propus atunci si mie sa trec pe un autocar mai bun, dar conditia a fost de neacceptat pentru mine: sa ma dezic de activitatea mea in Frontul Popular. Imi ziceau ca, daca renunt, mi se da un autocar ca sa duc turistii in Romania. Nu fusesem niciodata in Romania si as fi vrut mai mult decat orice sa vad tara in care s-au nascut parintii mei. Dar le-am zis ca nu pot renunta la limba si la identitatea mea, caci daca renunt, la ce bun sa ma duc in Romania ca un antiroman, ma va tine oare podul peste Prut cu tot cu autocar?

Atunci am fost devansat de pe autocar. Mi s-a dat o masina de sub un gard, deteriorata complet. Am reparat-o timp de 2 luni. Am mai lucrat putin si apoi am fost arestat.

— In curand veti merge la Bruxelles la Parlamentul European. Ce le veti spune politicienilor europeni?

— Va dati seama ce distanta mare este intre celula de la Tiraspol si Parlamentul UE. Sper sa nu ma doboare emotiile si sa le spun anume despre asta – despre ceea ce se intampla in Transnistria, despre oamenii care sunt nenorociti acolo si despre care nu stie nimeni pe lume, caci adevar va spun: in inchisorile din Transnistria dispar oameni si nu se stie unde, iar altii sunt rapiti din R. Moldova si adusi si incarcerati acolo. Personal am cunoscut oameni rapiti de la Ungheni, de langa Prut, si transportati in portbagajul masinii la Tiraspol. Am sa le spun ca acest teritoriu apartine juridic R. Moldova, dar e controlat de facto de Rusia.

— Cum ati primit decizia CEDO din iulie 2004?

— Personal nu prea credeam ca se va ajunge pana acolo, dar din actiunile furioase si pline de rautate ale conducatorilor inchisorii am inteles ca asta s-a intamplat cu adevarat si ca are efect, caci nu putea veni nimeni la mine sa ma informeze oficial despre o decizie CEDO. Doar cand ma vizitau rudele mai puteam afla una sau alta. Cand am depus cererea la CEDO, cu ajutorul lui Ilie, au venit furiosi si strigau la noi: cine sunteti voi ca sa dati Rusia in judecata? Unii incercau sa calculeze banii pe care ar fi urmat sa-i achite Rusia...

Ori de cate ori am putut, le-am explicat detinutilor ca ar trebui sa-si apere drepturile. Cand ma vedeau discutand cu detinuti din alte celule, ma izolau, iar pe cei care ma ascultau - ii pedepseau. Sunt cunoscute numeroase cazuri cand cetateni din stanga Nistrului sunt luati in masini si, pe ascuns, sunt transportati in directii necunoscute, pierzandu-se fara urma.

Imi amintesc deseori de Anatol Romanciuc, detinut si el la inchisoarea de la Tiraspol. De mai multe ori declarase greva foamei. Avea probleme de sanatate si vomita sange... Acum cativa ani, mi-a transmis o scrisoare, solicitand ajutor. Asa ne-am luat ramas bun. Eram inchis atunci si nu reuseam sa fac legatura cu libertatea. El ma ruga sa-i anunt parintii, in cazul in care decedeaza, sa-l ia de acolo si sa-l inmormanteze crestineste. A scris scrisori pe la OSCE, pe la Ambasada Rusiei. Ambasada, insa, in loc sa-i solutioneze problema, a transmis scrisoarea sa inapoi la administratia inchisorii si acolo l-au pedepsit si mai dur, inchizandu-l in conditii si mai salbatice, la Hlinaia, unde nu avea dreptul sa receptioneze pachete sau sa transmita scrisori.

As fi multumit daca o Comisie internationala, Crucea Rosie, bunaoara, ar incerca sa constate in inchisorile din stanga Nistrului situatia adevarata, si nu cea pe care le-o demonstreaza Goncearenco sau altii ca el.

— Ce ti-a ajutat sa-ti mentii starea de spirit in toti acesti ani?

— Intotdeauna am simtit ajutorul lui Dumnezeu. Am fost intotdeauna incalzit de El, cand eram in greva foamei, cand eram batut. Altfel nu as fi rezistat acolo.

— Cand l-ai intalnit prima data pe Dumnezeu?

— Intotdeauna am avut sustinere Dumnezeiasca, dar eu nu-mi dadeam seama. Cat am stat in detentie, am revazut mereu viata mea si am inteles ca, fara Dumnezeu, nu as fi reusit sa fac multe lucruri. Dar sunt un pacatos si ma rog sa ma pazeasca de cele rele. Ma rog sa ma ierte daca nu am reusit sa fac tot ce ar fi trebuit pentru patria mea, pentru poporul meu.

— Va multumim.

Echipa de Garda