Un prieten mai vechi, profesor universitar, si-a insurat baiatul. A facut o petrecere frumoasa, in spiritul traditiei, cu muzica si lume buna, cu nuntasi de pe loc, dar si din strainatate. Baiatul domnului profesor si-a gasit mireasa in alta parte a lumii, pe cat de departe de Moldova, pe atat de departe si de tara ei. Asa s-a intamplat ca mirele, dupa ce facuse liceul la Chisinau si facultatea la Timisoara, a revenit acasa in speranta ca “tara” are nevoie de el. Dupa doi ani de cautari si incertitudini, se inscrie intr-un concurs, castiga una din cele doua burse la masterat oferite de statul nipon Republicii Moldova, face ulterior, tot in Japonia, doctoratul in psihologie, paralel mai practica jurnalismul, pictura, scrie poezie si, in final, mai scoate si o carte. Acolo, in tara soarelui-rasare, s-a intamplat sa-si intalneasca si perechea vietii – o poloneza gratioasa si inteligenta, pe care a adus-o la Chisinau doar pentru perioada rezervata nuntii. De ce? Pentru ca, si de data aceasta, dupa ce reveni de la studii alese in universitati selecte, s-a dovedit a fi “in plus” pentru “tara” sa. Ca sa vedeti, surplus de minti luminate intr-o Moldova in care toate degradeaza mai repede decat pestele in toiul verii pe uscat. Trebuie sa deducem, asadar, ca doctorantura facuta in Japonia este mult inferioara doctoranturii facute la Academia de Administrare Publica de pe langa presedintele R. Moldova, sau doctoratului la comanda, atat de mult preferat de “noii savanti” comunisti.

In toiul nuntii, intr-un moment mai liber de “obligatiile nuntiale”, schimb cateva vorbe cu socrul mare, care mi s-a parut cumva abatut. “S-a intamplat s-o faci si pe asta” - ii zic, vrand sa-i creez un plus de dispozitie. “Da, s-a intamplat”, imi raspunde monoton si rece. “Si-atunci, bucura-te, taica, de ce sa fii trist?” - insist. “Pentru ce sa ma bucur, pentru faptul ca mi se duce baiatul de-acasa? Pentru ca nu are loc aici, unde i-i locul? Pentru ca nu are nimeni nevoie de el si de scoala lui aici, acasa, pentru ca in acest stat prostia sta in capul mesei, iar noua generatie de intelectuali, bine scolita si cu limbi moderne, este dispretuita si lasata sa dispere ori sa-si ia lumea in cap, pentru ca…”. Stiam ca are dreptate, dar nu vroiam sa-l las prada acestor ganduri triste si amare in toiul unui eveniment care trebuia sa insemne altceva. “Polonia nu este atat de departe si-apoi mai e si in UE”- ii zic, sperand sa-l mai calmez, la care el raspunde: “Pe timpul copilariei noastre, era o mare jale si durere sa-ti dai copilul de langa tine, chiar daca nu pleca mai departe decat in satul de-alaturi. Astazi, despartirea copiilor de parinti a devenit o predilectie. Cu cat mai departe, cu atat mai bine. Jalea a trecut in bucurie. Au ajuns parintii sa se bucure ca urmasii lor umplu strainatatile. Copiii pleaca in lume, iar parintii imbatranesc singuri si se trec in singuratate din aceasta viata, neavandu-i alaturi, de multe ori, nici in ceasul mortii. Vezi ce viata am ajuns? Vezi ce timpuri traim? S-au inversat toate in lumea asta nebuna si incurcata, in care se intampla lucruri care n-au nimic cu traditia locului, cu bunele moravuri si cu crestinatatea, parca readusa la viata, parca existenta si, totusi, inexistenta in modul nostru de gandire. Da, exista exceptii de la orice regula si norma - medita el in semivoce - dar in cazul unui exod masiv, cand lucrurile au devenit fenomen, nu mai putem sa nu ne gandim si la consecinte, or, aceste consecinte sunt un cataclism, o mare catastrofa, care, zi de zi, vine tot mai mult peste noi" - cauta noi si noi explicatii starii sale tatal baiatului. Deci, problema nu era in faptul ca baiatul lui pleca departe sau aproape. Problema era in faptul ca pleca de acasa. Se rupea de la origini. Iar eu, ascultandu-l, incercam sa-mi dau seama daca acelasi lucru se intampla si in familiile demnitarilor de la noi si daca si ei, la fel ca si acest parinte-profesor, sunt chinuiti de problemele noii generatii si de marele exod. Mi-am dat seama ca nu, ei nu au acest disconfort, odraslele “sus-pusilor nostri” sunt pe langa parinti sau in misiuni diplomatice si nu doar diplomatice in strainatate pe contul “statutului public” al parintilor lor, au functii, au afaceri, sunt bine platiti, au case si chiar palate si sunt impacati cu soarta si cu viata lor. Ei au de toate. De unde? Din contul celor care nu au nimic.

Fenomenul migrational in R. Moldova a ajuns prea departe ca sa mai poata fi considerat unul accidental. Acesta face tot mai mult impresia unui proiect politic de stat, menit sa asigure depopularea R. Moldova de lumea altei stari de spirit decat cea convenabila regimurilor prosovietice de la Chisinau. Altfel zis, varianta moldoveneasca a exodului nu este decat o noua forma de deportare, chiar daca in aparenta lucrurile nu par atat de grave. Dubiile, insa, dispar din momentul in care noua generatie de carturari incearca sa se integreze in viata acestui stat. Atunci devine clar ca societatea moldoveneasca este una extrem de limitata, impartita categoric intre “ai lor” “si altii” si foarte bine controlata de “partidul puterii”. E un fel de feudalism modern, un soi de kuklusklanism moldovenesc, bandajat, de ochii lumii, in “drepturi si libertati fundamentale”, absolut sterile in cazul R. Moldova. Ca rezultat, noii generatii, ramase in afara “liniei de control”, nu-i ramane decat sa umple continentele in cautarea unui refugiu din aceasta lume a absurdului care este R. Moldova. Si toate acestea in timp ce guvernul, ministerele, institutiile de stat, pana si sectorul asociativ alternativ, creat si controlat de putere, sunt pline de oameni subtiri la stofa, “dar de nadejde”, vorba proverbiala a ex-spicheritei Ostapciuk.

R. Moldova este o lume in care, deocamdata, toate sperantele mor. Despre ce fel de sperante, de fapt, poate fi vorba daca si dupa 16 ani de independenta comunistii, asemeni iepurelui casatorit cu girafa, nu-si pot determina locul intre doua evenimente istorice care se contrazic total: 24 august 1944 si 27 august 1991. Desi adevarul e simplu de tot: daca am avut nevoie de independenta in 1991, inseamna ca ceea ce-a fost in 1944 nu a fost eliberare.

In aceasta “tara” pana si comunistii nu mai au sperante. Ei au doar interese. Numai ca aceste interese ale lor inseamna moartea sperantelor noastre.

Petru AMARIEI