Patriarhul TEOCTIST Intre romani si Dumnezeu

LA MOARTEA PATRIARHULUI

Sunt atat de trist

Ion Stici, jurnalist:
In 1995 aveam misiunea sa realizez, din judetele de la hotar, o pagina pentru foarte curajosul pe atunci ziar «Moldova Suverana». Am plecat impreuna cu colegii mei, regretatul Victor Mucerschi si Ion Batranu, la Botosani. In trei zile, adunaseram tot de ce aveam nevoie si eram gata sa revenim la Chisinau, cand cineva, de la prefectura, ne intreba daca nu am dori sa mergem la Manastirea Vorona, unde se afla Preafericitul Patriarh Teoctist, insotit de Primatul Bisericii Anglicane, care facea o vizita in Romania. Cand am ajuns la manastire, am vazut vreo 30 de mii de oameni, iar pe o scena, predica Patriarhul. Era tulburator, vedeam prima data in viata mea un Patriarh. A acceptat sa–mi acorde un interviu. Cand am intrat, s–a ridicat din jilt, m–a imbratisat si m–a binecuvantat! I–am spus ca–s nascut la Varatic, pe aproape. Preafericitul a zis cu blandete: «Iata, am fost vecini, dar n–am stiut unul de altul. Si eu sunt nascut pe aici, aproape de Vorona». Apoi a spus ca tare doreste ca piciorul sau sa se atinga de pamantul Basarabiei si m–a invitat in dormitorul sau, unde mi–a daruit trei carti pe care a pus semnatura patriarhala! In acel moment, a intrat Mitropolitul Daniel, care l–a dojenit, zicandu–i ca nu este bine sa primeasca pe cineva in dormitory. Preafericitul a raspuns cu blandete, zambind: «Nu–i nimic, e bine asa!» Apoi, vorbindu–mi, a inceput sa–si scoata vesmintele, schimband altele. Atunci Daniel a fost si mai categoric: «Nu se poate!» De asta data Patriarhul nu a reactionat, a luat trei portrete si mi le–a daruit. Unul l–am adus la redactie, altul — l–am dat mamei mele pentru biserica din Duruitoarea Veche… Dumnezeu sa–l odihneasca. Sunt atat de trist…

A avut deosebit curaj politic si bisericesc

Petru Buburuz, parohul Bisericii Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Chisinau:
Ziua de 30 iulie 2007 va ramane o zi trista in viata Bisericii Ortodoxe Romane si a Mitropoliei Basarabiei, in particular. Ne–a venit vestea neasteptata ca Preafericitul Teoctist, Patriarhul BOR si al tuturor romanilor, s–a mutat la cele vesnice. Pentru noi, basarabenii, personalitatea Preafericitului Teoctist are o dimensiune aparte. In decembrie 1992, dupa veacuri de ocupatie straina, Biserica Ortodoxa din Basarabia a hotarat sa se reintoarca acasa. Preafericitul Patriarh Teoctist a avut deosebitul curaj politic si bisericesc de a hotari impreuna cu Sfantul Sinod al BOR reactivarea Mitropoliei Basarabiei. In continuare, Preafericitul Parinte a tinut in atentia sa toate problemele acestei Mitropolii si s–a straduit sa le rezolve, desi era incarcat cu multiple griji ale bisericii si pana la 1989, dar si dupa acest an, cand parca ne–a venit libertatea de constiinta si cea religioasa, tocmai cand au dat navala diferite curente moderne si extramoderne pseodoreligioase. Patriarhul a stiut sa conduca Biserica astfel incat ea sa se implice in activitatea intregii societati. Biserica si slujitorii ei au iesit din peretii bisericii propriu–zise si au intrat in scoala, in armata, in orfelinate si in case de batrani, in spitale si in inchisori. Biserica a inceput sa ocupe locul cuvenit in societate, aducand tuturor lumina lui Hristos. Toate s–au facut cu parinteasca indrumare si moldoveneasca intelepciune a Patriarhului. Noi ne rugam acum. In aceste zile clopotele bat in doliu, exprimand tristetea, durerea sufleteasca a slujitorilor Sfintei Biserici si a credinciosilor pentru odihna in pace a celui care a condus corabia bisericii ca Patriarh al tuturor romanilor mai mult de 20 de ani. Perioada de patriarhat a Preafericitului Teoctist constituie o epoca plina de greutati si in istoria bisericii. Dumnezeu sa–l odihneasca in locasurile dreptilor, si acolo, in cer, El sa se bucure de mostenirea pe care a lasat–o, Sfanta Biserica Romana. Vesnica Lui pomenire…

Ne rugam ca bunul Dumnezeu sa aseze sufletul Preafericirii Sale in corturile dreptilor

Prot. Vadim Cheibas, secretar al Mitropoliei Moldovei:
Mare regret cand moare un Patriarh al Bisericii. Moartea Patriarhului Teoctist este o durere si o tristete pentru intreaga Biserica Ortodoxa. Pastorind Biserica cu ceilalti prelati, atat pe vreme de prigoana a credintei crestine, cat si in timpurile de libertate a manifestarii credintei religioase, a stiut, prin harul Sfantului Duh, sa conduca corabia Bisericii in misiunea incredintata ei de Mantuitorul Hristos. In aceste momente de durere, alaturi de ceilalti crestini ortodocsi, ne rugam ca bunul Dumnezeu sa aseze sufletul Preafericirii Sale in corturile dreptilor, in sanul lui Avraam, sa–l odihneasca cu dreptii si sa–l numere. Dumnezeu sa–l odihneasca in pace.

A fost semnul deschiderii si construirii unor punti intre Est si Vest

Monsenior Benone Farcas, Biserica Romano–Catolica, Episcopia Chisinau:
Orice iesire din lume a unui inalt ierarh constituie pentru biserica o pierdere. Dar, in acelasi timp, este si un castig. Cand zic castig, am in vedere ca Biserica a castigat in ceruri un mijlocitor. Patriarhul Teoctist a fost un titan al Bisericii Ortodoxe Romane, a fost un om al bisericii, care a strabatut tot secolul trecut si inceputul secolului nostru si care a adunat in personalitatea sa experienta a diferite regimuri, a diferite curente culturale, politice si a stiut sa le puna in slujba Bisericii si in slujba omului. Sunt multe trasaturi pozitive care ar putea fi scoase in evidenta: profunda credinta si spiritualitatea Patriarhului, capacitatea de a fi deschis la problemele contemporane ale societatii, disponibilitatea de a accepta propunerile mai noii generatii, in masura in care ele erau conforme cu invatatura Bisericii. Si intrucat eu sunt un reprezentant al Bisericii Catolice, vreau sa subliniez deschiderea sa ecumenicala (poate o vor spune multi in aceste momente), manifestata prin intalnirea cu Papa Ioan Paul II, care a fost un gest istoric. Realizarea acestui gest a fost posibila gratie acestor doua inimi si minti geniale ale timpurilor noastre. A fost semnul deschiderii si construirii unor punti intre Est si Vest, intre doua Biserici surori, cea ortodoxa si cea catolica. As vrea sa–mi exprim intristarea ca Patriarhul Teoctist nu mai este, dar ma bucur ca a lasat o mostenire bogata care, cu siguranta, va creste si va imbogati spiritual tanara generatie.

Intre patru ochi, am avut o discutie de neuitat

Parintele Isidor din Bacau:
O tristete mare pentru Biserica, pentru ca a fost un Patriarh spiritualizat, cu adevarat indumnezeit, cu un suflet mare. Ajuta foarte mult parohiile sarace. Un om de o vasta cultura, cunostea mai multe limbi. A avut o viata lunga si, deci, a avut timp sa patrunda in sufletele crestinilor ortodocsi. A trudit intr–o perioada dificila pentru credinta stramoseasca si a trebuit sa echilibreze, prin mici compromisuri, astfel incat steagul ortodoxiei sa ramana sus. Personal am mers de doua ori, in prima parte a anilor «90, la Patriarhie, unde am fost primit foarte bine. Intalnirea cu Preafericitul s–a intamplat timp de cateva minute, in prezenta sfetnicilor, apoi, intre patru ochi, am avut o discutie de neuitat. M–a luat mai aproape, ne–am daruit carti cu autografe. Era de Ziua Sfintei Cruci… Avand legaturi foarte puternice cu Basarabia, s–a bucurat ca sunt un sol al Romaniei pentru dureroasele pamanturi din stanga Prutului si din nordul tarii. E nascut in 1915, in Moldova, pe 7 februarie. Eu sunt nascut pe 6 februarie, iar parintele Vasile Tepordei era nascut pe 5 februarie. Am avut o prietenie frumoasa. Odata, parintele Tepordei mi–a zis: »Parinte Isidore, eu voi pleca primul, Preafericitul — dupa mine, iar dumneata vei mai ramane sa te rogi pentru odihna noastra…«

Sa–l tinem in rugaciunile noastre

Mihail Sarateanu, preot:
Trecerea la cele ceresti a unui pastor al Bisericii Ortodoxe, a primului pastor, este, in primul rand, o adanca tristete, fiindca am pierdut o personalitate… Ne consolam ca a mostenit Imparatia lui Dumnezeu, spre care a tins toata viata. Prin faptele savarsite in sanul Bisericii, a demonstrat si celorlalti ca este un pastor vrednic si ca este posibil ca oamenii sa construiasca relatii de prietenie intre ei, indiferent de modul de gandire si de confesiunea careia ii apartin. L–am vazut foarte aproape, la predici. Tot timpul a propovaduit cuvantul lui Dumnezeu cu o blandete deosebita si cu o dragoste pentru fiecare om. A fost deschis catre tinerii basarabeni, in special catre cei care faceau studii la teologie. Multi dintre cei care i–au cerut ajutorul s–au bucurat de sprijin si de bunavointa Preafericitului. Dumnezeu sa–l ierte si noi sa–l tinem in rugaciunile noastre.

Pentru conformitate, Antonina Sarbu

Intotdeauna drept si hotarat in calea distrugerilor politicianiste

(perspectiva basarabeana)

de Andrei VARTIC

Poporul roman, ortodox prin geneza sa, a avut noroc de Patriarhul Teoctist, un adevarat Ziditor de Dumnezeu, un iscusit aparator al unitatii nationale in una din cele mai debusolate perioade ale existentei sale moderne. Fiindca, daca e sa privim cu seriozitate si fara manie in urma, observam ca vremea marilor schimbari, de fapt a unor fracturi tragice ale fiintei umane, care a marcat sfarsitul mileniului II nu doar politic, ci si tehnologic, si social, si religios, nu ne–a prins nepregatiti. Acest om al desavarsirilor omenesti si religioase s–a nascut, parca special, prin pronie dumnezeiasca, intr–o numeroasa familie de tarani botosaneni, la hotarul de est al Romaniei, in timpul unui devastator razboi (care a dus la intregirea politica a poporului roman), in preajma unor reforme radicale politice, religioase si economice. El a urmat atunci chemarea cea mai subtila a inimii si a intrat de copil in manastire, a cunoscut toate bucuriile vietii religioase, toate poticnirile urcarii treptelor acestei lumi, dar si toate patimile si chinurile prin care a trecut poporul roman in secolul XX.

Cand a fost ales Patriarh, in 1986, timpurile se apropiau, si acele ale luminii, dar si acelea care ar fi putut prabusi natia romana in dezastrele de tip iugoslav. Avea atunci si pregatirea teologica necesara, si pe cea administrativa, si pe cea politico–sociala, dar si pe cea a cunoasterii lui Dumnezeu fara de care orice ascensiune in ortodoxie este vanare de vant. Lui si celor doi patriarhi anteriori, care i–au fost si parinti spirituali, Justinian Malina si Iustin Moisescu, le datoram si unitatea bisericii ortodoxe romane, si pastrarea institutiilor ei administrative si educationale, si «iscusinta de a afla solutii in acele vremi» pentru pazirea si restaurarea sfintelor biserici si manastiri, adevaratele citadele ale ortodoxiei si poporului roman. Cu toata ticalosia vremilor comuniste, si in pofida celor care i–au criticat pe cei trei patriarhi pentru pretinsul colaborationism cu fostul regim comunist, iata ca si Putna, si Hurezii, si Voronetul, si Nicula, si complexul din Dealul Patriarhiei, ca sa dam numai cateva pilde, nu au fost inchise, devastate si distruse din temelii, nu au avut destinul bisericilor si manastirilor din fosta URSS (inclusiv din Basarabia si Bucovina). Sunt si meritele de necontestat ale Patriarhului Teoctist ca in acele vremi, ticaloase si satanice mai sub toate aspectele, poporul roman a ramas un popor majoritar ortodox, ba chiar biserica ortodoxa romana, prin marii ei ierarhi, teologi si duhovnici, a devenit una din cele mai importante ale lumii.

Sa recapitulam. Fara particica mintii si inimii sale nu ar fi fost posibila canonizarea Sfintilor Ortodocsi ai neamului romanesc, inclusiv cea a lui Stefan cel Mare si Sfant sau a lui Constantin Brancoveanul. Fara Patriarhul Teoctist, fara meritele lui de decan de varsta al patriarhilor ortodocsi, nu ar fi fost posibil nici dialogul fratesc in Biserica ortodoxa, mai ales dupa destramarile din anii 1989–1991, nici apropierea dintre bisericile crestine, nici vizita Papei Ioan Paul la Bucuresti. Opera parintelui Dumitru Staniloaie, unul din cei mai mari teologi ai epocii moderne a lumii, noua redactie a Bibliei, cu cel mai adanc comentariu din toate vremile ortodoxiei romanesti, realizata de mitropolitul Bartolomeu Anania, zidirile mitropolitului Antonie Plamadeala in Ardeal, de mare perspectiva pentru intreaga ortodoxie, invataturile duhovnicilor Cleopa sau Parvu, daruirile parintilor Sofian sau Dobzeu, toate astea, si multe altele, au devenit flori binemirositoare si preafrumoase ale ortodoxiei romanesti, fiindca intaistatatorii ei, si nu in ultimul rand Patriarhul Teoctist, prezent si participant la luarea celor mai importante decizii ale Bisericii Ortodoxe Romane dupa cel de al doilea razboi mondial, adica in cumplitele vremi ale stalinismului si Internationalei comuniste, si–au asumat si responsabilitatile politice ale epocii, si pe cele de interes ortodox si national.

Parintele Teoctist a avut o relatie speciala cu Basarabia. Doi din cei trei mitropoliti care l–au intronat in 1986 erau basarabeni, Antonie Plamadeala si Nestor Vornicescu. De altfel, anume acesti basarabeni, la care ar trebui sa–l adaugam si pe Arhiespicopul Antim Nica, prin vicariatele lor la Patriarhia romana, prin alte misiuni si zidiri ortodoxe si romanesti, au fost si stalpi de nadejde ai Parintelui Patriarh in cele mai grele perioade ale activitatii sale. Patriarhul Teoctist a luptat necontenit, inca din perioada Patriarhului Justinian, pentru salvarea Basarabiei, a clerului si poporului ei, iar atunci cand timpurile au fost mai blande, a reactivat fara a ezita, si, din cate se stie, chiar in pofida deciziilor politice ale acelui moment, Mitropolia Basarabiei, facand posibila re–unirea Basarabiei cu Patria prin biserica stramoseasca. Marile personalitati ale Basarabiei, care i–au fost si prieteni apropiati, Ion Ungureanu, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi sau Nicolae Dabija, au fost oaspeti doriti mereu la Patriarhie, cu ei a discutat cele mai serioase probleme ale lumii, ortodoxiei si neamului romanesc. Si tot cu ei a pus la cale vizita in Basarabia pe care si–o proiectase pentru toamna anului 2007.

«Bun, bland, atent», asa il caracterizeaza cei multi pe Parintele Patriarh Teoctist. Inteligent, impozant si simplu, iubit de oamenii simpli si iubitor de oameni simpli, sluga a lor si a lui Dumnezeu, el a stiut intotdeauna sa stea drept si hotarat in calea distrugerilor politicianiste, nu a cedat nimic atunci cand a fost vorba de fundamentele ortodoxiei, de unitatea bisericii ortodoxe romane sau de cea a neamului romanesc. El a construit si a invatat si pe altii sa construiasca biserica ortodoxa romana pe terenul dezechilibrat al Globalizarii, a zidit contraforturi solide intre temeliile cele vechi ale crestinismului si tendintele renovatoare din biserica, inclusiv intre cele din lumea catolica si protestanta, a fost constient de necesitatea innoirilor, inclusiv pe taramul relatiilor dintre oameni si structurile lor sociale. Aceste merite, in conditiile nesigure ale crizelor globale ce bantuie lumea, au fost, se vede, decisive pentru viitorul Romaniei si al poporului roman mai ales dupa 21 decembrie 1989, in perioada tulbure a revolutiilor si mineriadelor, a pseudodemocratiei si a pseudoeconomiei de piata, a pseudovalorilor si a diversiunilor mediatice care s–au abatut ca uragane nemiloase asupra Romaniei si a intregului neam romanesc.

Patriarhul Teoctist, pe numele lui de taran roman Teodor Arapasu (adica tot cu radical dumnezeiesc in nume, dar si cu cel de pastrator al dorului strabun), nu a reusit sa realizeze cel mai mare vis al sau, Catedrala Mantuirii Neamului. Se vede ca puterile lui omenesti, daruite de el pentru trecerea prapastiilor de dupa 1989, nu au putut birui aiurelile antinationale si antiortodxe ale celor care au luat decizii «arhitectonice» in ultimii ani. Dar, poate, Harul lui Dumnezeu, ne–a trimis supliciul lui pamantesc anume in ziua de 30 iulie 2007 pentru a se urgenta si aceasta lucrare a mintii si inimii lui intru statornicia dreptei credinte si a mantuirii neamului romanesc. Dumnezeu sa–l odihneasca impreuna cu toti dreptii acestei lumi!

Chisinau, 31 iulie 2007