Gheorghe Drumea e lingurar. Cel mai bun in Leordoaia si unul dintre putinii care au mai ramas prin Moldova. I–au dat si un titlu de mester popular, chiar l–au si facut membru al Uniunii Mesterilor Populari, lucru cu care se mandreste. La cei 58 de ani, Gheorghe Drumea ia lemnul si il musca cu scoaba cu multa pasiune si putere. De 50 de ani e lingurar, i–a intrat in sange meseria asta, a mostenit–o de la tatal sau, Petru Drumea, vestit lingurar prin partile Calarasilor si Unghenilor.

Lectia de «lingurarit»

In drum spre casa lui nea Gheorghe, care–i la o margine de sat, spre Bahmut, ascult cu interes lectia de «lingurarit». «Lemnul bun e cel de nuc, frasin si de cires. Si lemnul plopului e moale si se lasa lucrat cu usurinta, ii dai forma pe care o doresti. Il musti cu scoaba cand ii verde si dupa ce se usuca, il impodobesti dupa gust cu ornamente. Cu briceagul faci frumusetile. Poti face linguri, strachini, fundisoare de rasturnat fata soarelui, mamaliguta, adica. Dar si mese, scaune si hulubasi de prins la corzi sau cucosi de cocotat pe poarta, semn ca oaspetii sunt doriti. Azi lemnul se gaseste greu, mai cu seama ciresul si nucul, dar eu le mai gasesc. Lingurile le vand in targ, lumea le cumpara, dar cu incetul. Nu mai e la moda lingura de lemn, i–a luat locul cea spoita cu aur si din argint, eu, iata, nu las meseria sa moara, pastrez traditia si spun ca e sanatos si gustos sa mananci o zeama cu lingura de lemn». Ajunsi acasa, nea Gheorghe trage repede un scaunel la umbra, pe altul aseaza linguri, strachinute si cateva platouri si incepe sa–mi demonstreze ustensilele meseriei: barda, scoaba, briceagul, cutitul. Ia o bucata de lemn si prinde a–l modela…A facut–o prima data cand avea opt ani, jucandu–se, alaturi de tatal sau, care toata viata a cioplit linguri. A incercat lemnul, dar nu se gandea ca–l va indragi, pentru ca lumea se schimba si cumpara linguri din aluminiu. Cand a vazut cat de interesant se lasa supusa scoabei un ciot de lemn, a inteles ca–i bun mestesugul si s–a facut lingurar. Nea Gheorghe mai zice ca nu unul oarecare, dar unul norocos!

Fiica padurarului si lingurarul

Cu Valentina s–a casatorit cu bucluc. Ea era fiica de padurar, iar el — lingurar. «Eram sarac si viitorul meu socru nu m–a dorit. Cum sa–si dea fiica dupa unul care face linguri?! Dar noi ne placeam si am hotarat sa fugim din sat, doua saptamani ne–am ascuns prin Ucraina, apoi ne–am intors si am trait cu Valentina in buna intelegere, nimeni nu ne–a stricat dragostea.»

…Scobeste cu usurinta o bucata de lemn, surcelele sar peste genunchi, nea Gheorghe numara senin la chip: " Natasa, Veronica, Lilia, Maricica, Alexei…"Aici lingurarul se poticneste cu numaratoarea…Il ajuta Valentina, care spune prenumele celorlalti: Svetlana, Dina si Ion. Nici unul dintre copiii lui Gheorghe Drumea n–au invatat mestesugul. Si–au ales alte meserii. Doua fiice sunt plecate in Italia, Ion invata la Calarasi, doar Natasa a ramas in sat, are casa in vecinatate. «Copiii au avut ce invata de la noi. Daca ea a zis ca vrea caprioare si flori, cred ca–i aminteau de padurea ei, eu le–am zis mesterilor sa le sculpteze pe peretii casei. Tot un fel de dragoste si asta…Ei ii plac lingurile din lemn si nu–i putin lucru, adica ii place lingurarul, iar fiii si fiicele au ales sa–si caute norocul in alte parti, numai oameni sa fie…»

Vreau sa merg la «fantana preotului»

Ii pun o intrebare: la ce se gandeste cand ciopleste ciresul sau bucata de frasin: unde va vinde lingurile si platourile, ce va face cu banii sau la copiii imprastiasi prin lume? Nea Gheorghe da cu scoaba pe bucata de lemn, isi sterge fruntea cu o basmaluta si raspunde raspicat: «Am eu o dorinta mai veche si nu o pot implini. Vreau sa ma duc la fantana preotului, sa iau o caldare cu apa, vreau sa merg la o rascruce sa ma inchin la o rastignire pe care a inaltat–o preotul cu contributia personala. Caut in toata Tara Moldovei, intreb lingurarii si olarii prin targ si… asa minune inca nu s–a pomenit». Intervine Valentina, care sta alaturi pe un scaunel, zicand incet, dar asa ca sa aud «nu ne trece, doamne, la pacat!»

Antonina SARBU