Langa o fanfara din 7 barbati, observ instrumentele «de la tarul Nicolae», din cupru nichelat, sudate si legate cu piele, ca dupa multe «interventii chirurgicale», dar care inca mai canta. Ii privesc cu uimire.

Foto: A. Sirbu

Stau de vorba cu cel de la margine, Gheorghe Petru Andries, trompetist, membru al fanfarei «Capela» din Jora de Mijloc.

— Cantati si pe la petreceri?

— Dar unde mai poti vedea azi o nunta cu lautari si cu vornicei, ducand drusti calare pe cai? Acum e alta moda, le plac chitarele, ionica. Nu mai suntem «la moda». Mai stii? Poate sa se intoarca vremea inapoi. Parca suntem de la muzeu, asa se uita copiii la noi!

— De unde aveti instrumentele?

— Au vreo suta de ani, sunt vechi, dar inca ne servesc, ca daca–i lucru bun, tine. Fanfara noastra are 30 de ani, eram in doua capele, 1 si 2, noi ne–am unit si de atunci ne tinem impreuna eu, Misa Vidrascu, cumatrul Vasile, Teodor, Ion…

— Unde ati invatat sa cantati la trompeta?

— Sunt nascut dupa razboi, in 1948. Prin 1964, in comuna Jora de Mijloc, venea un capelmaistru, care m–a invatat. Am cantat la trompeta in orchestra militara a Flotei Maritime, eu am deschis parada militara la Sevastopol, trompetistii merg in primele randuri! Am cantat trei ani, eram excelent! Asa spunea conducatorul orchestrei. Pe urma am cantat pe la nunti si cumetrii. Acum am venit si noi la festival, sa le amintim de ce a fost odata.

— Si ce cantati?

— Ce ne duce capul, acum «ca din stransura», dar eu am cantat si Poloneza de Oghinski, si Carmen, la Sevastopol, in 1967. Imi plac melodiile populare, dar nu avem un capelmaistru, si unul canta intr–un fel, altul in alta tonalitate, fara dirijor e greu, multa socoteala.

— Cititi notele?

— Desigur, in armata eram cu caietele de note in fata, pe pupitru.

— Va amintiti ceva in limba letona, totusi, trei ani ati stat la Liepaia?

— Se vorbea numai ruseste, in armata sovietica vorbeam numai rusa.

— Ce regretati din trecut?

— Regret ca nu am ramas in armata, reangajat peste termen. Am fost inrolat la marina, am facut armata la Liepaia, la Marea Baltica, pe un submarin. 45 de zile traiam sub apele Oceanului Pacific. Ne dadeau vin, spirt, sa ne ingrijim corpul, mancarea era foarte buna, nu am mai mancat ceva atat de gustos de atunci.

— Mancarea era buna si vin va serveau, dar omul nu era liber sa spuna ce gandeste, nu putea calatori prin lume…

— Eu veneam din misiune, din Ocean, si eram trimis imediat la sanatoriul militar, apoi mi se dadea un concediu de 30 de zile si veneam acasa.

— Dar va aflati pe un submarin atomic, stateati 45 de zile si nopti sub apa, mereu va expuneati unei doze de radiatie periculoase, moartea va urmarea la fiecare pas…

— Stiam ca–mi risc viata, dar aveam si pentru ce: veneam acasa in concediu, ma odihneam la cele mai bune case de odihna ale Ministerului Apararii. Tare imi pare rau ca atunci cand seful unitatii militare mi–a propus sa ma reangajez peste termen, nu am acceptat. Ma gandeam, totusi, sa revin acasa si sa ma casatoresc. Daca as fi acceptat, aveam acum o pensie buna. Daca nu am acceptat, trag sapa si cine stie daca mai ajung la 67 de ani sa prind pensia. La noi omu–i tare chinuit, nici nu pot spune cat munceste din greu pentru o pensie de nimic. Multi nu mai ajung sa o vada. Ne chinuim prasind cotele. Mi–au dat doua cote intr–un loc pietros, m–am dus la raion si le–am zis sefilor ca eu pot face sa creasca iarba si din piatra, dar ca ei nu se gandesc deloc la oameni. Tare–i greu de trait cand nu–i dreptate. Nu ma plang ca nu am cu ce trai. Am, ca–s harnic, dar atitudinea lor e greu de suportat. Au zburatait lumea cu politica lor. Baiatul meu, Vasile, a locuit 7 ani in Portugalia, acum e in Spania. Are doi copii, au venit vara trecuta. Copiii lui Vasile nu stiu limba romana, vorbesc portugheza. S–au nascut in Portugalia. Nelea, fiica mea, munceste in Irlanda, dar a lucrat in Portugalia si in Cehia. Si–a construit o casa frumoasa, de care nu prea vezi prin Moldova noastra.

— Si sta parasita frumusetea?

— O ingrijesc cumnatii, rudele. Doar Mila, cea de–a doua fiica, este cu noi in sat, are o viata grea. Sotul a plecat sa munceasca la Moscova si a parasit–o, si–a gasit acolo alta… Omul acu–i dupa timpuri, are narav rau. Au trecut 4 ani pana s–a tamaduit si a luat viata de la inceput. Nevasta– mea, Maria, este invalida, a muncit la camp, apoi la scoala… Cu toate astea, cant in «Capela» si uit. Cantecul asta–i cum s–ar topi sarea la incheieturi. Dar se aseaza repede la loc…

Gheorghe scoate pachetul de tigari si isi aprinde una. Trage adanc fumul in piept, apoi, cu tigara intre dinti, incepe sa curete trompeta. Are blugi de culoarea cafelei cu lapte, fata chinuita, in privire multe semne de intrebare.

A dialogat Antonina Sarbu