Nr. 139 (19 iulie 2007)


Autoportret
Panza, ulei, tempera (1975)

Scrierea limbii romane cu grafie rusa a fost si mai este o unealta de represalii

Curajul de a merge inainte

Pe la sfarsitul lunii iunie (29 iunie), Lica Sainciuc a avut o frumoasa aniversare! S–a trecut fara mari tam–tamuri, fara regalii oferite de ministrul Culturii si de seful statului. Nu am sesizat ca asta l–ar fi deranjat in vreun fel. Cine–l cunoaste pe Lica, stie ca niciodata nu a fost captivul «umezelii noroioase a slavei desarte», niciodata nu a facut coada la decoratii. Lica este un artist, il intereseaza arta si evolutiile ei. Este un intelectual, un om neordinar. Prin ce? Si prin faptul ca niciodata nu poti intui ce reactie va avea intr–o situatie sau alta. Si daca dai in bara, felul lui de a te scoate din situatie e unul parca copilaresc. Te dojeneste cu bunavointa. E suficient sa adresezi o intrebare stupida, ca imediat te admonesteaza — e o intrebare naiva, urmatoarea poate fi mai interesanta. Chiar din capul locului mi–a declarat ca nu–i plac intrebarile ce contin si raspunsuri. Nu m–am suparat si am insistat pe ideea de a–l intreba… In 2004, prin luna februarie, Lica a vernisat prima expozitie personala, care a fost pentru multi o surpriza.

Criticul de arta Tudor Stavila declara atunci: «Am urmarit evolutia lui Lica Sainciuc pe parcursul ultimilor 20 de ani, dar nu am vazut niciodata o personala Lica Sainciuc. Nu am crezut ca Lica profeseaza atat de serios pictura, portretele sale sunt extraordinare. Si nu am stiut ca el face grafica de sevalet atat de exceptionala — schite, portrete in creion. Noi il cunoastem drept un bun grafician. De 30 de ani face grafica de carte. Nu pot sa nu amintesc de "Albinuta", care a ramas in topul cartilor pentru copii drept cea mai buna carte. Am si acum un exemplar si il pastrez ca pe o relicva, e prima carte cu care fiul meu s–a dus la scoala. Este interesant omul de creatie Lica Sainciuc prin modalitatea de gandire absolut unica. Abia acum am descopert cat de influentat ramane a fi de studiile la facultatea de arhitectura, chiar si in pictura. Ma gandesc ce cariera minunata ar fi avut daca excela numai in pictura. Pacat ca a abandonat pictura pentru grafica. In aceasta expozitie se vede integritatea artist–om–istoric. E un portret original al unui Artist. Nu prea avem asemenea personalitati; un artist care picteaza, face grafica de carte, grafica de calculator, scrie carti. Toate aceste calitati Lica le–a mostenit de la parintii sai, Valentina Rusu Ciobanu si Glebus Sainciuc».

Un alt critic in arte, Tudor Braga, bun prieten cu interlocutorului meu, considera ca «Lica este un om serios, dar un om dedublat, mereu isi pune acest ambalaj, parca–i un om neserios, dar, de fapt, este un fin cunoscator al istoriei artelor, al literaturii si filosofiei, este expert in domeniul ilustrarii cartilor pentru copii».

Evenimentul de referinta in activitatea lui Lica Sainciuc este ilustrarea cartii Albinuta (1973–1974), carte mentionata la nivel national, international, reeditata de multiple ori! Lica nu e mentor, el poate vorbi la egal cu copiii, poate incifra humorul, exagera, esentializa, poate face o selectie tinand cont de traditiile noastre populare. Plus la toate, Lica este un impatimit sa cunoasca mijloacele moderne de comunicare, si uzitarea lor in beneficiul dezvoltarii artelor plastice… Este un inaintemergator in acest domeniu. Fapt pentru care a fost rasdenuntat la securitate de unii «colegi». Veneau delegatii de la Moscova, sa se convinga, dar nu gaseau nimic, pentru ca cei de la Moscova erau oameni bine informati, isi dadeau seama ca au de–a face cu niste detractori. Acei colegi au ramas niste retrograzi, cautand pete in soare. Lica, insa, mergea inainte… Acest curaj de a merge inainte i–a permis sa insuseasca mai multe limbaje, sa fie un artist modern, un om foarte deschis, care abordeaza concomitent cateva domenii, un exemplu de Creator circumscris mondializarii valorilor culturale. Multi ar vrea sa fie ca Lica, dar deocamdata el singur ramane un ALTFEL.«

1. LICA SI CARTEA

— Ce mai face Lica Sainciuc, cel mai sincer prieten al copiilor? Universul acesta fascinant al copilariei, simplu, dar, de fapt, atat de complex, te–a adapostit si, daca sistem de referinta sunt cartile pe care le ilustrezi, reiese ca te simti minunat acolo?

— De la bun inceput nu stiu ce sa fac cu raspunsurile implicite din intrebari, cand intrebarea contine deja un raspuns, si se face o intrebare limitata, inramata — cand se cauta numai o confirmare sau o verificare. Nu ma cred «prieten al copiilor», nu m–a «adapostit», ma deranjeaza sintagma «ilustrez cartile», si insasi ideea de evadare din realitate in copilarie. Este in caracterul meu aceasta tendinta de a ma ascunde, dar ea tine mai degraba de zodia mea, a racului. Dar nu ma ascund in copilarie, ci ma aciuez in barlog.

— Lumea obiectuala este inepuizabila, tu ai ales universul copiilor, te–ai fixat frumos acolo si ne tot uimesti cu carti interesante. O insula izolata de restul lumii, ai luptat sa ramai acolo? Cam ce varsta o fi avand copilul Lica, prin ce epoca o fi fiind acum?

— Ma indoiesc ca exista asa ceva ca «universul copiilor» si ca–i o «lume obiectuala» si ca–i «inepuizabila». Asa ca imi pare ca nici nu ma pot «fixa» «acolo» unde nu exista. La Matei e spus «micsorati–va ca copiii» si nu e vorba de izolare. Invers, e o deschidere. E ceva foarte simplu: maturizandu–ne, ne inchidem, ne izolam. Tot mai mult si mai mult.

— Ai ilustrat multe carti pentru copii, sute? Au fost si in grafie kirilica, dar si prima carte cu litere latine iti apartine. Cum s–a intamplat, eram inca in URSS?

— Hai sa le spunem lucrurilor pe nume: grafie rusa. De nu ma crezi, poti sa consulti editiile enciclopedice sovietice. De pilda Kratkaia Literaturnaia Entiklopedia scrie: Russkii alfavit evleaetsea bazoi dlea bolishinstva pismenosteii SSSR. …Za rubejami SSSR R.a. sotavleaet osnovu nat. pismenostei bolgar, serbov, makedontev i mongolov..

E o istorie cam lunga si incalcita, si daca–mi permiti o abatere, as vrea sa ti–o expun cat mai pe scurt, si fara nici un fel de implicare politica.

In lupta de expansiune dinte Bizant si Roma, Bizantul avea un atu — aici se admiteau mai multe limbi sacre, canonice, pe cand Roma se limita numai la ebraica, greaca si latina — nici o limba in plus. Astfel, Constantinopolul a stimulat crearea limbilor si scrierilor canonice Armeana si Georgiana. Cand conflictul s–a extins la zona locuita de populatii slave din actuala Cehie, Bizantul a si incercat sa le atraga de partea sa prin crearea unei limbi si scrieri canonice. La preainaltul ordin, marii iluministi greci Constantin (spre sfarsitul vietii calugarit la Roma sub nume de Kiril) si Methodiu au creat limba slavona si o grafie pentru ea, asa–zisa «glagolita». Mai tarziu scrierea s–a pierdut, limba, insa, a proliferat in spatiul ortodox slav, utilizand grafia greaca plus cateva litere ebraice pentru anumite sunete lipsa. Astfel de sistem de scriere se practica si pentru limba romaneasca, pentru a o feri de influentele nefaste occidentale.

Reformele de europenizare, occidentalizare a Rusiei, efectuate de catre Petru I, au atins si scrierea. Grafia greaca a ramas de domeniul bisericii, pe cand in uzul laic a fost creata o alta grafie, un fel de hibrid greco–latin, scrierea «civila». Mai tarziu, pentru a le deosebi, s–au inradacinat termenii «grafia rusa» si «grafia slavona sau cyrilica». Prin analogie grafiile folosite pentru limbile nationale sarba si bulgara s–au numit «civile», in care insa unele grafeme erau diferite de cele ruse. Odata cu aparitia computerului, s–a facut simtita necesitatea de unificare a acestor scrieri nationale, pentru mai putina bataie de cap. Ceea ce a si facut Microsoftul — le–a comasat si le–a spus «cyrilice», ca sa nu–i supere pe sarbi, bulgari, ucraineni etc. (Procesul de occidentalizare a avut loc si in scrierea romaneasca la inceputul sec. 19, numai ca la noi aceasta grafie a capatat denumirea de «tranzitie», caci mai apoi s–a intors la scrierea latina curata, fara nici un fel de hibridizare; de ea s–au folosit Asachi, Negruzzi etc.)

Scrierea limbii romanesti cu grafie rusa nu are nimic cu traditia medievala, si a fost (si mai este in Transnistria) o metoda de represalii. Interzicerea grafiei latine intotdeauna avea la noi o motivatie politica, de asta scria inca Dimitrie Cantemir. Pentru noi libertatea si grafia latina sunt sinonime. A batut vantul libertatii in URSS — a revenit si grafia…

In primavara anului 1989 s–a dat voie de sus «v poreadke experimenta» sa se publice cate ceva si in grafia latina. Tocmai facusem mai multe cartulii din seria Codobelc. Vin la editura si le propun sa continuam seria in vesmantul firesc. Ei imi zic ca ar vrea si ei, dar tipografia n–are litere, fonturi de cele firesti. Ca de altfel ar tipari. Las' ca–i prindem cu vorba. Si am facut carticica Nani–nani, un cantec de leagan, si am scris–o toata de mana, dar am facut–o atat de bine incat literele pareau sa fie de tipar! Si n–au avut incotro, au tiparit–o. Iar apoi au ars–o un pic la Tiraspol, caci stateau mai rau acolo cu vantul libertatii.

Pe 31 august, acelasi an '89, a fost votata Legea de reintoarcere la grafia latina, iar a doua zi era 1 septembrie si copiii claselor intai incepeau anul scolar, neavand niciun fel de manual. Si iata ca am pornit o varianta de ziar a Abecedarului, care se tiparea saptamanal in Moldova Socialista (actualmente Suverana). Sedeam zile si nopti cu Spiridon Vangheli in atelierul meu din str. Banulescu–Bodoni si scoteam cate–o fascicola. Invatatorii, parintii, le decupau pe parcurs din ziar si le coseau… Multa lume era implicata si inspirata. Abia anul urmator a aparut o editie normala, carte color, a Abecedarului. Mai eram inca in URSS…

— La Salonul de carte pentru copii, editia din acest an, ti–a revenit premiul «Cartea Anului» pentru «Enciclopedia P. Guitz», aparuta la editura «Cartier». Cum ai lucrat la aceasta carte?

— «Enciclopedia P.Guitz» este o incercare de a introduce pe cei mici in universul redus al celor mari, sa nu li se para atat de plictisitor. Premiul l–au dat cei mari, eu, insa, as vrea sa stiu parerea celor mici, ceea ce–i mult mai complicat. Aici feedback–ul e mai dificil.

— La ce carte lucrezi acum si ce ai vrea sa mai faci in acest domeniu, ce iti doresti?

— Lucrez la foarte multe carti — altceva e ca au bucuria sa vada lumina tiparului doar …un numar foarte mic. Si–mi pare rau. Cu P.Guitz am avut noroc. Cartier–ul lui Erizanu si–a asumat riscul de a–l publica.

— Si a nimerit atat de frumos! Subiectiv, poate, eu cred ca Albinuta ramane un semn al valorii in domeniu si prima carte care a alfabetizat frumos, cu delicatete, finete, firesc copiii basarabeni… Fiul meu avea trei anisori si o stia pe de rost! Sculptorul Iury Horovski, locuiam in acelasi subsol unde Iury avea atelierul de sculptura, era uimit si repeta dupa Cristi …Intr–un fel, mi–ai educat si baiatul meu, face si pictura si are un simt al esteticului! Cati copii ar trebui sa te numeasca «nenea Lica, dascalul meu»!

Albinuta, forzat (editiile 1978 si 1991)
Iepurele alearga dupa litera «i» si, abia dupa revenirea grafiei latine, ia trenul;
ingerasul (care si el lipsea in editiile cu grafie rusa) il felicita

2. LICA SI ORASUL CHISINAU

— Am citit cu mare atentie cartea ta «Colina antenelor de bruiaj», va ramane o istorie fixata a orasului Chisinau de altadata, care azi nu mai este. Tin minte mai multe interventii intru a salva partea veche a Chisinaului, valoroasa sub aspect arhitectural, dar si istoric. Ce efort ai facut si cand vad si azi cum se ruineaza Moara Rosie si casa unde a locuit Alexandru Plamadeala din str. Bucuresti, ma gandesc ca muncim in van, or, diriguitorii acestui oras sunt surzi si orbi… Am scris despre Moara Rosie, l–am atacat pe Vasile Ursu, ex–primar de Chisinau, i–am provocat pe actualii candidati la postul de primar in subiectul «casa sculptorului Alexandru Plamadeala«, nicio reactie, nicio implicare. Daca a–i reveni la cartea »Colina antenelor de bruiaj», ce ai mai adauga ?

— Cartea a aparut foarte intamplator. Lucram pe atunci la o editura, tot faceam carti la altii, si m–a sfatuit cineva sa fac o carte de autor — aveam mai multe articole publicate in timpul perestroicii cu privire la soarta patrimoniului istoric al orasului. Era o durere a mea, personala, dar vroiam s–o impartasesc, s–o fac comuna — imi parea ca distrugerea venea din necunoastere. La inceput preconizam cartea drept ceva specializat, despre arhitectura, etc. Dar tot facand–o imi iesea la iveala prioritatea omului fata de pietre.

Speram sa contribuie Primaria la aparitia ei, dar n–a fost sa fie.

Am si a doua carte gata, despre Chisinaul primei jumatati a sec. 19. Are la baza cartea lui Ioan Halippa, aparuta la 1899, prima incercare de studiu al istoriei orasului. Credeam sa apara la 1999, adica la jubileul de o suta de ani, si iata de atunci se tot intinde. O fi avand alte interese Primaria, mai prioritare decat istoria orasului. Poate cunoasterea istoriei e chiar daunatoare.

— Cand am citit in CV–ul tau publicat prin ziare ca te–ai nascut in anul 1947, am fost curioasa sa vad un «elev cu cravata si insigna de komsomolist», trecand pe strazile unui oras al anilor «50: ce tii minte din acea perioada, de exemplu, ce spectacole se dadeau pe la teatre, ce intelectuali erau in acea vreme in Chisinau si cu cine ai avut bucuria sa comunici?

— Insigna n–am prins–o, caci tocmai era timpul dezghetului hrusciovist. La scoala faceam notite cu litere latine. Era o perioada de relativa libertate… A aparut Teatrul Luceafarul, formatia Noroc; te puteai duce in Romania, puteai sa te abonezi la presa din tarile «socialiste», sa asculti Beatles, sa citesti piesele lui Eugen Ionescu! Dupa inlaturarea lui Hrusciov totul a amortit si, in loc de grafia latina, am capatat un ? cu caciula.

— Mai recent am intalnit un prieten care a lipsit din Moldova 12 ani, treceam pe strazi, prin piete si el repeta «aici e Europa». Eu ii spuneam ca e «un fel de Mozambic». Crezi ca locuim intr–o capitala europeana, dar cu o guvernare inca comunista?

— Ce ai contra Mozambicului? Pur si simplu te doare discrepanta dintre vis si realitate, dar asta se intampla oriunde. Si la Paris, si la Londra… Aici este ceea ce este, iar Europa si Mozambic sunt doar niste idealuri, naluciri. Imi place gandul lui Cernomirdin ca «in spatiul post–sovietic orice partid ai ticlui, tot comunist are sa iasa». Asa ca denumirea n–are nicio importanta.

3. LICA, UN OM ALTFEL

— In momentul cand ai acceptat sa fii presedinte de UAP, credeai ca poti schimba interiorul/structura/strategia UAP, o institutie propagandistica, unde situatia nu era tocmai buna. A fost aceasta o experienta?

— Da.

— Deseneaza conturul autoportretului tau, asa cum se vede de departe…

— De unde sa iau distanta sa ma vad de departe? «Eu» este punctul din care ma uit. Orice speculatii as face, pana exista punctul de vedere — tot punct de vedere ramane.

— Daca ar fi sa poti preface viitorul, unde ai vrea sa traiesti si mai cu seama ce ai vrea sa traiesti?

— E o idee proaspata. Toti, de obicei, ar vrea sa poata preface trecutul, de parca ai avea ce preface: sa fie altfel decat a fost. Dar sa prefaci viitorul… Nici nu stiu ce pot zice.

Din alta parte, nu cumva cu asta ne si ocupam cu totii, prefacem viitorul? Stam mereu in prezent la raspantia alegerii viitorului? Iar alegerea noastra mereu o cam facem in functie de trecut, si numai cateodata aruncam zarurile?

— Viata noastra este un dar de la Dumnezeu, ce facem cu aceasta viata este darul nostru adus Creatorului pentru ca ne–a dat–o continua…

— Nu cred ca pot continua, pentru ca e prea simplu — e un algoritm, o reteta. Ar reiesi ca totul e in mainile noastre. E cam ateist, caci «Cine dintre voi ingrijindu–se isi poate adauga macar un cot la statura?» si «Au nu se vand doua vrabii pe un ban? Si nici una din ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru. La voi, insa, si perii capului, toti sunt numarati. Asadar nu va temeti; voi sunteti cu mult mai de pret decat pasarile.»

— Citeam recent un text despre fericire. Oficial s–au publicat niste informatii despre locuitorii insulei Penticost precum ca ar fi foarte saraci. Dar, intrebata despre saracie, o femeie din insula a raspuns: «Sunt fericita de cand m–am nascut. Nu sunt saraca, am tot ce–mi trebuie, mancare din gradina si niciun fel de conflict cu nimeni"… Nu te mai intreb despre varsta, despre ani, despre fericiri… Stiu ce raspuns voi avea. Multi ani in deplina armonie, Lica Sainciuc!

— As fi foarte curios, hai te rog, spune–mi si mie raspunsul meu…

— Exista in noi «tensiune, chin» si exista «relaxare, armonizare, dizolvare a tensiunii, scapare de chin». O fi asta «fericire» — «niciun fel de conflict» si «avutul a tot ce trebuie»? Dar insasi intrebarea aceasta este o tensiune, si se vrea rezolvata. Mai ramane deci si conflictul cu sine» — oare s–ar putea dizolva (ori armoniza?) si sinele? Sa lasam sinele sa se intrebe pe sine. Dar sa fie foarte atent si binevoitor, ca altminteri nu se va auzi.

— Va multumim.

Pentru conformitate, Antonina Sarbu


Ziarul de Garda
ATENTIE! Versiunea electronica a Ziarului de Garda nu contine toate materialele aparute in editia tiparita.
Adresa redactiei: str. Puskin, nr. 22, bir. 449, 451, Chisinau
Tel: (+373 22) 23–21–43
ziaruldegarda@yahoo.com