Interviu cu Lilia Gorgeac,
psiholog, Centrul de reabilitare OIM

— Cine sunt «copiii orfani cu parinti in viata»?

— Aceasta notiune a aparut recent, atat in Moldova, cat si in alte tari postsovietice. Sunt totusi doua categorii de «copii orfani cu prarinti vii». Din prima categorie fac parte copiii parintilor plecati si «disparuti», care nu mai dau semne de interes parintesc, si copiii lor sunt crescuti de bunei, vecini, prieteni si rude, dar fara suport material. A doua categorie de copii apartin unor parinti care au plecat in strainatate, dar s–au angajat la munca si intretin de acolo copiii si pe cei care ii ingrijesc.

Pe de alta parte, cei care au parinti cu castiguri bune, se obisnuiesc sa primeasca totul de–a gata pe conturile din Italia si deprind foarte repede sa cheltuiasca si sa ceara mai mult, considerand ca un om este important doar atata timp cat isi poate cumpara de toate.

— Copiii care au parintii plecati cu anii ar putea dori si ei sa plece, sa abandoneze familia?

— Acesti copii sunt cel mai usor de ademenit cu visul de plecare in strainatate. Si aici, ei sunt pe primele pozitii de eventuale victime pentru traficantii de oameni. Cei din prima categorie — pentru ca nu au bani, pentru ca duc un mod de viata foarte saracacios, pentru ca in aspect socioeconomic sunt lipsiti de ceea ce este necesar, nu pot sa faca scoala, nu au cu ce se imbraca, nu au cu ce sa se hraneasca.

A doua categorie de copii au prea multi bani, insa ii cheltuiesc fara control, nu pretuiesc munca parintilor. Pentru ei, s–au inversat valorile, cele materiale au devenit absolut superioare, cele morale au disparut, si atunci ei pot fi primii care sunt prinsi in aceasta capcana cu promisiuni de castiguri fabuloase.

— Care ar fi valorile morale de care nu trebuie sa uite niciun educator si niciun parinte?

— Daca e vorba despre necesitatile copiilor, as mentiona in primul rand necesitatea relatiilor calde si pozitive in familie. Nimic nu poate inlocui relatia mama–copil, tata–copil, frate–frate. In momentul in care acest lant se rupe, lipsa acestor relatii se transfera ca o suparare asupra intregii societati, apare incapacitatea de a comunica cu cei apropiati, incapacitatea de a–si face prieteni, de a rezolva un conflict… Astfel apar copiii asociali.

Potrivit conceptului de familie, parintii, in special tatal, dau copilului senzatia de securitate, chiar de aparare fizica in prima perioada a vietii, si micutul se simte in siguranta. In momentul in care tata sau mama lipsesc, siguranta aceasta dispare, copilul la o frustrare si o frica permanenta. Crescand in asemenea conditii, ei aleg un anume model de comportament: unul devine foarte agresiv pentru a supravietui, iar altul cade intr–o depresie latenta neobservata. De aici si incercarile suicidale ale copiilor si adolescentilor, ceea ce, de fapt, nu este caracteristic pentru copii si pentru societatea noastra.

— Considerati ca varsta copiilor care fac tentative suicidale s–a micsorat?

— S–a micsorat varsta copiilor care au idei suicidale si a celor care fac tentative de suicid. Un copil poate invata ce este viata doar intr–o familie armonioasa, unde se invata a iubi, a face ceva spre binele si bucuria celuilalt. Copiii orfani sunt lipsiti de aceasta experienta. Ei pot invata relatiile de familie doar din auzite, si deprind niste actiuni doar daca sunt nevoiti ori obligati. Ei considera ca sunt nedreptatiti in comparatie cu copiii vecinilor, sau ai matusii, atunci cand parintii pleaca. Sunt constienta de faptul ca fiecare parinte isi iubeste foarte mult propriii copii si nici nu observa de multe ori cum nedreptateste copiii fratilor, cumnatilor sau pe cei pe care ii au sub tutela.

— Credeti ca astazi putem vorbi despre o generatie de copii abandonati cu parinti in viata?

— Din pacate, da.

— Si cum va fi societatea de maine, cand acesti copii abandonati vor fi maturi?

— Mi–e frica de generatia de maine. Desi nu e prea buna aceasta generalizare. Pentru ca traim in fiecare zi cu speranta ca va da Dumnezeu si se va schimba ceva. Vor constientiza parintii ca trebuie sa revina si ca nu exista nimic mai bun decat un copil crescut de tine intr–un spirit sanatos.

Or, imbracandu–l, incaltandu–l si transmitandu–i bani de la distanta inseamna sa faci acest copil incapabil sa pretuiasca ceea ce i se da, pentru ca el nu a participat la aceasta munca, el cheltuieste acesti bani necalculat, ii apare dorinta de a face bravada din ceea ce a obtinut fara sa munceasca. Cunosc oameni care sunt gata acum sa dea tot ce au castigat in 5 ani de zile, doar sa–si salveze copilul, ajuns, in lipsa lor, narcoman. L–au dus la Odesa pentru tratament, au investit foarte mult, iar el, revenind acasa peste o jumatate de an, a inceput sa se drogheze din nou.

— Cum sunt copiii de care parintii nu mai stiu nimic?

— Sunt foarte diferiti, dar in primul rand au dereglari comportamentale. Ei incearca sa manipuleze, pentru ca astfel au reusit uneori sa supravietuiasca. Un copil de acest fel poate dezvolta multiple personalitati, cu stari de psihopatie sau isterie.

Aseara, la ora doua noaptea, o fetita de 13 ani si–a scos pila de unghii si a incercat sa–si taie venele. Si–a produs leziuni pe maini in vreo sapte locuri. Ea a fost abandonata de mama sa la Moscova si are stari de anxietate profunda si de fobie. Aceasta o face sa se adapteze si sa se reintegreze in societate foarte greu, e foarte retrasa, inchisa in sine.

Acesti copii sunt mari negativisti. Ei resping tot ce le spui si le propui, au o mare neincredere in sine si in cei din jur, deoarece, dupa ce au fost tradati de cei mai dragi oameni de pe lume, de mama sau tata, nu mai cred in nimeni.

E nevoie de un efort enorm si de foarte mult timp pentru a le reda increderea in oameni. Si ei sunt foarte chinuiti in sufletul lor, dupa care se imbolnavesc si fizic. Au insomnii, au cosmaruri nocturne, fac dureri de cap, de burta, ulcere si alte maladii cauzate de stres. Au si dereglari alimentare. Unii mananca prea mult, pana vomita, pentru ca au flamanzit candva, altii renunta la mancare din cauza subalimentarii cronice.

Desigur ca acesti copii au si succese reduse la studii. Ei pierd capacitatea de a–si concentra atentia, caci gandul ii duce mereu intr–acolo unde au suportat trauma.

— Daca ar fi sa le analizati visele, cum le–ati descrie?

— Visele lor nocturne vorbesc, de regula, despre trecut. De aceea striga prin somn, plang, se trezesc din cauza unor cosmaruri. Ei viseaza mai des ca sunt batuti, lasati singuri in fata greutatilor, dar mai rar revad scenele cand dormeau langa mama sau erau mangaiati de tata.

— Cat de realiste sunt visele lor despre viitor?

— Sa stiti ca nu vor sa vorbeasca despre viitor. Le vine foarte greu sa–si faca planuri de lunga durata, deoarece nu au incredere in propriile puteri. Eu, de regula, spun ca ei nu au rezerve interioare, nu le sunt incarcate bateriile emotionale, nu au deprinderi de viata, de a comunica, de a munci. Ei nu au deprinderi cultural–igienice elementare, pe care le are fiecare om sanatos.

Le spun: haideti sa facem niste planuri, haideti sa ne gandim la viitor, dar de cele mai multe ori ma intristez… Vad frica lor ca nu vor putea invinge in aceasta viata. Foarte putini sunt cei care incearca sa supravietuiasca de unul singur.

— Ce varsta este cea mai dificila pentru abandon?

— Fiecare varsta are specificul ei. Psihologii considera ca copilul care a fost abandonat pana la un an, o perioada a senzatiilor tactile, a acelei stari cand trebuie sa se simta fizic aparat de mama, deci cercetarile arata ca acest copil netinut in brate si nealaptat va fi un copil asocial, pentru ca nu a avut aceasta senzatie de aparare. Pe viitor el va lupta cu societatea care l–a lipsit de mama, va fi un rebel.

Daca vorbim despre copiii de 3–4 ani, ei au un alt specific, de durere si de suferinta sufleteasca atunci cand sunt separati de mama si de tata, ei pot avea o retinere in dezvoltare si par mai infantili. Daca vorbim de scolarii de varsta mica, ei sunt foarte vulnerabili din punct de vedere emotional, chiar vocea putin ridicata a profesorului ii poate afecta, provocandu–le plansul. La o atingere cat de mica, ei pot riposta printr–o lovitura. Daca vorbim despre adolescenti, atunci gravitatea problemei este mult mai mare, deoarece e o perioada de maturizare, in care ei au nevoie de suportul major al parintilor. Este vorba de schimbarile hormonale, ei cresc si arata fizic ca niste maturi, dar psihologic nu sunt gata de a pasi in viata matura. De aceea, ei sunt foarte usor influentati de fenomenele negative. Accepta usor jocurile de noroc, drogurile, cafenelele si noptile petrecute la discoteca.

Iata un caz recent si foarte graitor la acest capitol: o mama a muncit cativa ani si i–a trimis bani feciorului sa–si cumpere o locuinta, iar el si–a cumparat un automobil de 22 mii de dolari. Chiar in a treia seara l–a distrus. El s–a ales cu o trauma cranio–cerebrala severa, iar automobilul a fost vandut pe bucati cu o mie de dolari. Mama ne–a cerut ajutorul, noi i–am spus ca a intarziat deoarece trebuia sa vina cu cinci ani in urma, inainte de a pleca.

— Ce pasi trebuie sa intreprinda niste parinti daca sunt in situatia cand trebuie sa plece totusi la munca in strainatate?

— Din pacate, in localitatile rurale, in centrele rationale nu avem psihologi care ar putea consulta si trata un copil cu probleme. Sunt parinti sau mame care sunt in imposibilitate materiala totala si, probabil, trebuie sa plece. Nimeni nu are dreptul sa le ingradeasca calea, doar ca ar fi bine sa nu uite ca acesti copii ii asteapta. Si sa fie constienti ca inca nu exista psihologi si asistenti sociali care ar putea ajuta un copil in dificultate emotionala, iar bunicii sau rudele ar putea sa nu faca fata unor asemenea probleme.

Iata de ce este important ca, atunci cand ne rezolvam o problema, sa ne oprim. Ne–am facut reparatie in casa, am castigat bani pentru tratamentul copilului care necesita o operatie costisitoare si revenim in familie, incercam sa gasim de lucru acasa si ne continuam viata langa copii. E in firea noastra sa vrem mai mult, si deseori sa punem valorile materiale mai presus de toate.

De ce migratia ilegala este atat de periculoasa la noi si continua sa persiste? Pentru ca exista exemplul pozitiv al vecinului, pozitiv, zic eu, in sens material, atunci cand vedem castelul, masina lui, ii vedem copiii care fac facultate. Acest gand de a–l ajunge si de a–l depasi nu le da pace multora.

Dar eu intotdeauna spun ca imi place conceptul frumos al japonezilor,care nu se compara cu nimeni, si de aceea traiesc mai mult si mai bine decat altii. S–a facut o cercetare si s–a spus ca japonezul niciodata nu se compara cu vecinul. El se compara doar cu sine insusi si isi compara succesele de ieri cu cele de azi.

— Care sunt carentele din sistemul nostru de stat pentru ingrijirea copiilor?

— Imi puneti o intrebare la care ar raspunde la fel orice persoana intervievata in strada. As spune da, societatea nu are proiecte sociale. Da, statul nostru nu are grija de mamele solitare. De ce pleaca 56 la suta dintre mamele solitare? Pentru ca cei 100 de lei pe care ii primesc pentru ingrijirea copilului nu le ajung sa–l hraneasca si atunci sunt nevoite sa–l lase cu o prietena sau cu o ruda si sa plece sa–si castige existenta. E nevoie de locuinte sociale, de pensii sociale, e nevoie ca copiii care raman singuri sa fie in ingrijirea asistentilor sociali si sa primeasca acel suport moral si material, daca e necesar, in momentul in care sunt abandonati. Eu repet incontinuu ca indiferenta noastra naste victime.

— De ce atatea guverne pe care le–am avut nu au pus in atentie copiii orfani cu parinti vii?

— Nu am sa spun nimic nou aici, voi spune o vorba veche din popor: Cel satul nu–l crede pe cel flamand. In momentul in care vin la guvernare, ei uita de unde au venit si nu mai stiu ce e prin sate. Pentru ca in momentul in care intram cu pachetele alimentare in sat, nu mai e nevoie sa intrebam unde se afla victima spre care mergem. Pentru ca dupa gard si dupa casa, si dupa cocioaba ceea rasturnata pe o parte, si dupa faptul ca in loc de usa este o carpa stim ca acolo este victima pe care o cautam. Si are doi gemeni, si este venita din Turcia, si vai si amar de steaua ei. Dar in cercurile politice nici nu se stie despre ea si despre multi alde ea.

— Ce strica in noi minciuna spusa de sus?

— Dar noi nici nu ii mai ascultam pe cei care ne vorbesc in van. Se vorbeste atata despre calea spre Europa. A merge spre Europa inseamna a tine minte ca ai niste cetateni care necesita o asistenta, un ajutor. Unde mergem noi in momentul in care nu vedem acesti copii, nu stim ce fac ei, nu stim cum se descurca, in momentul in care oamenii continua sa plece? Unde mergem, ce fel de Europa construim aici?

— Exista copii despre existenta carora nu stie si nu se ingrijeste nimeni?

— Cand au inceput reducerile de personal, primii au fost asistentii sociali. Acuma incearca sa–i introduca din nou prin satele din Moldova, pentru ca cine se ocupa de acesti copii? Din momentul in care ii lua traficantul si ii ducea la Moscova, in Crimeea sau in Ucraina la cersit, scoala spunea ca acest copil nu este si nu il cauta si nu il vedea nimeni. Si copilul lipsea cinci–sase ani. Astazi avem copii care, la 20 de ani, n–au frecventat o zi scoala. Astazi primim in asistenta fetite care nu stiu carte. Eventual, nu pot semna un document. Noi le invatam primele litere. Pe cine il intereseaza unde este copilul, unde a plecat, cu cine a plecat?

Am asistat recent o sarmana batrana care, la 60 de ani, a fost luata de acasa, dusa la cersit si tinuta in aceasta sclavie timp de 16 ani. A fost tinuta pe scarile bisercilor din Rusia, dusa din oras in oras, in frig si ploaie, pana cand, ajunsa prin Ucraina, s–a gasit un suflet bun, un moldovean, care a sunat la OIM si asa am adus–o acasa. Nu a cautat–o nimeni. Casa s–a demolat, totul s–a distrus. Am cazat–o intr–un azil pentru batrani. Unica ei rugaminte era sa nu o gaseasca cei care au dus–o, pentru ca au s–o omoare.

— Cum sunt copiii care au fost pusi sa cerseasca?

— Este foarte greu sa–i tratam. Nu stiu daca ii putem trata, caci amintirile nu se trateaza. Copilul are o singura solutie — sa se obisnuiasca sa traiasca cu aceasta suferinta si durere. Asa va trai in el permanent adolescentul rebel cu dorinta de a se razbuna, de a lovi, de a se apara. Acesti copii au nevoie de foarte multa dragoste si de foarte mult timp pentru a–si reface personalitatea, pe care, din pacate, nu pot sa o gaseasca in familia care i–a adus pe lume. Uneori nu putem gasi acea familie, si atunci ei sunt cazati in niste institutii specializate, unde este asa cum este.

— Unii spun ca prea multa dragoste strica…

— Niciodata nu este prea multa dragoste. Poate fi vorba doar de prea multa rasfatare, ceea ce nu are nimic in comun cu dragostea. Altceva este ca noi, incercand sa facem in locul lor ceea ce trebuie sa faca ei, ii subminam. Iar coplilul are si niste indatoriri, nu numai drepturi. Si atunci trebuie sa gasim acel echilibru in familie in care copilul are niste responsabilitati de mic, chiar de cand incepe sa mearga. Trebuie sa stim ca exista momentul laudei si al pedepsei. Cand zic pedeapsa, nu zic bataie. Pedeapsa este ca se duce in alta camera, unde i se explica ca suntem suparati, ca stopam comunicarea pe 10 minute, ca sa constientizam obida pe care ne–a adus–o, ne–a facut sa suferim foarte mult. Sa inteleaga si el sentimentele si trairile noastre, pentru ca, la urma urmei, sa devina mai sentimental, mai bun, mai cald. In momentul in care ii dai copilului ceva, trebuie sa il inveti sa dea si el.

— Bonele, servitoarele, dadacele, afecteaza copiii?

— Niciodata o bona, chiar si cu stea in frunte, nu va inlocui mama. Consiliez acum cativa copii care sunt crescuti de bone. Printre altele, si noaptea bona a stat cu ei. Ei nu aud cuvantul si nu inteleg rugamintea, si au sa le creeze parintilor probleme majore in viitor. Parintii nu constientizeaza ca acest copil necesita un tratament, necesita un regim mai special. Unul dintre acesti copii a desenat familia sa asa cum o vede el, si in desen el sta pe capul mamei. Psihologii inteleg ce inseamna aceasta. Deci, in subconstient, el intelege locul sau in familie.

— Cum mai sunt desenele copiilor pe care ii asistati?

— E vorba de un test prin care deslusim ce se afla in subconstientul copilului. Si aceste teste ma intristeaza foarte mult. Ii solicitam sa deseneze familia sa. Deseori, copilul apare in desen separat de un dulap mare, de un perete, de un drum, de un copac. Nu trebuie sa–mi mai vorbeasca nimic acest copil, deoarece vad cat este de izolat. Nu am niciun desen in care copiii s–ar lua de mana cu parintii si ar face un joc.

— Cum va mentineti echilibrul sufletesc muncind cu copii atat de tristi?

— In momentul in care lucrezi intr–un colectiv, cei mai buni observatori sunt colegii tai. Pentru ca in momentul in care ai facut o consiliere care te framanta, care iti trezeste dubii, iti pare ca nu ai ales strategia cea mai buna, vii sa discuti cu colegii si primesti aprobarea sau sugestiile lor, care te ajuta sa iti mentii echilibrul.

Deci, capacitatea de a verbaliza alaturi de colegii tai fara frica de a fi stigmatizata, neinteleasa sau blamata este un lucru extraordinar de important, si atunci cand este vorba de succes e vorba de succesul echipei, si asta te face de fiecare data sa te bucuri de viata. Trebuie sa spun ca, chiar daca avem niste beneficiari foarte dificili, avem si bucurii. Se vad niste schimbari minime, se vede cum apare si la ei dorinta de a schimba ceva in viata lor. Si daca micutul a zambit, si daca cel putin o data a batut la usa si mi s–a adresat, inseamna ca ii apare increderea in cei care sunt alaturi de el. Si pentru asta cred ca merita sa depui efort.

— Cum tolereaza familia Dvs. aceasta implicare in viata copiilor orfani?

— Ai mei toti sunt maturi. Unicul om care imi cere multa atentie este nepotelul, care vine in fiecare week–end. Cu el imi recuperez fortele cel mai bine. Sambata aceasta am dat drumul la zmei. Sa stiti ca ma dor toti muschii. Am alergat cu zmeul pe malul lacului si nu stiu cine a avut o placere mai mare, nepotul sau eu.

— Credeti ca aveti si lacune in educatia nepotelului?

— Comunic cu el precum cu un varstnic. Deci el intelege ca, daca mergem la gradina, trebuie sa facem treaba. Am strans fructele, apoi le–am dat prin masina de tocat si am facut dulceata, pe care el a amestecat–o, si am impartit borcanele pentru toti… Era foarte fericit ca mi–a adus bucurie atat mie, cat si lui. Aceasta este capacitatea de a invata sa bucuri pe altii prin faptul ca a muncit si a facut ceva. Eu cred ca e nevoie de multa dragoste, de mult timp si daruire de sine pentru fiecare copil.

Interviu de Alina Radu