Interviu cu scriitorul Spiridon Vangheli

Acum 75 de ani, unde…. s–a nascut un copil ca oricare altul, dar care mai tarziu avea sa devina marele scriitor si prieten al copiilor, Spiridon Vangheli. Cu ocazia aniversarii a 75 de ani, la 14 iunie, in incinta Filialei Bibliotecii Nationale pentru Copii «Ion Creanga», cititori de toate varstele i–au adus un omagiu maestrului.

Oaspetii principali la sarbatoare au fost copiii.

— Cum va simtiti fiind mereu inconjurat de copii?

— Ca ma simt mai bine intre cei mici, e adevarat. De ce? Pesemne, mai salasluieste inca in sufletul meu copilul, care s–a cam saturat de «teatrul» celor adulti. Si atunci? Atunci nu–mi ramane decat sa traiesc in lumea lor, o lume frumoasa, unde totul este posibil.

— Cum reusiti sa convingeti nu doar copiii, ci si adultii sa va citeasca povestile?

— E greu sa definesti un secret. Si nici nu cred ca e vreun secret la mijloc. Pur si simplu, il am pe copilul acela care mi–a ramas in suflet si de care ma leaga o prietenie durabila. Acel copil ma tine mereu in sfera copilariei. Copilaria mea, una foarte activa, se revarsa si azi peste varsta mea. Tata era un gospodar serios. De la 7 ani, m–am oferit si eu sa–l ajut. Atatea am facut in copilarie, incat nici nu mai stiu daca am fost copil. Ma consideram intotdeauna matur si astazi imi este dor de anii copilariei. In acelasi timp, ma intorc cu gandul in trecut si scriu niste carti care le trezesc adultilor amintiri deosebite. Ei se regasesc in eroii povestilor mele: Ciubotica, Ciubotel si Guguta.

— A existat o persoana anume care v–a trezit dragostea pentru literatura?

— Aveam frati mai mari, unul la Seminarul Teologic, al doilea la liceu. In casa erau multe carti, dar la acea varsta nu doream sa devin scriitor. Aveam doar 4 ani si va dati seama ce literatura puteam sa fac pe atunci… Trebuie sa–ti traiesti viata, zi cu zi, sa dobandesti multa experienta proprie, sa realizezi cat mai multe, dupa care ti se arata ce cale vei urma.

— Cum v–a premiat viata pentru devotamentul fata de scris si fata de cititori?

— Viata m–a premiat cu cel mai frumos dar, familia. Sprijinul si sustinerea mi le–a oferit intotdeauna scumpa mea sotie, Eleonora Vangheli. De asemenea, copiii si nepotii mei. Sunt un om necrutator cu mine. Uneori, pot reveni de zece ori la o fraza, daca mi se pare ca nu se incadreaza in context. Nu am cautat sa scriu prea mult, de frica sa nu ratez unele lucruri. Cartile mele sunt mai degraba carti–eroi.

— Eroii din operele Dvs. sunt niste personaje reale?

— Nu, Guguta nici nu poate fi real. In el se regasesc foarte multi copii, iar acestia doresc sa traiasca toate ghidusiile acestui personaj. Am o singura carte, «Tatal lui Guguta cand era mic», in care personajele sunt reale — fratii mei, familia mea si eu.

— Din toate experientele traite pana la aceasta varsta, este una anume pe care ati dori sa o retraiti?

— Cu siguranta, si nu numai una. Sunt experientele din copilarie, cand invatam sa calaresc, apoi aveam o mare dorinta sa ma duc cu tata la cosit. Pana si de nazbatiile pe care le faceam imi este dor. Tot universul satului era stapanit de mine, stiam unde sunt coapte primele cirese… In acei ani aveam o libertate extraordinara. Daca ar fi sa ma mai nasc o data, tot astfel mi–as petrece copilaria.

— Va multumim.

Pentru conformitate, Andriana Harea