«Ilie a ramas Ilie» Jurnal de redactie: cinci zile si cincispreze ani cu Grupul Ilascu

Cei 15 ani de la razboiul din 1992 s–au scurs greu si pentru noi. Conflictul de pe Nistru ramane o mare nebuloasa pana azi, si adevarul definitiv, cu vinovatii si victimele reale insirati in liste, inca nu a fost spus. De vreo 10 ani suntem in contact direct cu Ilie Ilascu si cu familiile celor 4 detinuti. Pastram scrisorile, tricolorul si alte obiecte pe care ni le–a trimis din celula a 13–a a penitenciarului nr.2 din Tiraspol Ilie Ilascu, astazi senator roman. Pastram unicele poze facute de el insusi pentru noi in celula, precum si zeci de casete cu inregistrari si sute de pagini de documente. In fiecare saptamana am scris cateva alineate despre el, si despre aceasta taina nedezlegata care se numeste «Grupul Ilascu». In fiecare zi am asteptat eliberarea ultimilor doi detinuti din acest grup, ca pe o mare dezlegare. Dar fericirea ultimelor cinci zile, in care s–a produs eliberarea si reintalnirea fostilor camarazi de arme, s–a transformat intr–un spectacol caragialesc, regizat de un grup de presa si de fortele politice din umbra acestuia. Iata ce am vazut si ce am trait in ultimele 5 zile.

La 2 iunie, dimineata, am luat drumul spre Tighina. Eram cu o echipa de aur a culturii si patriotismului romanesc din Basarabia: poetul Grigore Vieru, care a scris scrisori si versuri pentru Grupul Ilascu, Dumitru Matcovschi, poetul care a trecut printr–un calvar asemanator razboiului, Ion Ungureanu, ex–ministru al Culturii, consatean cu Andrei Ivantoc, Nicolae Dabija. Cu noi erau Flori Tiulea de la Rompres, Nicolae Mircea Nastase de la Radio Romania Actualitati, Alina Turcanu de la ziarul Timpul, Raisa Ciobanu de la Literatura si Arta, cu totii intr–un microbuz oferit de Ion Mamaliga.

Eudochia Ivantoc era deja la bariera de la Tighina, impreuna cu inimosii ei vecini de bloc, Nadejda si Mihai Botea. Scriitorii au imbratisat–o pe rand, imbarbatand–o pentru ultimele clipe de asteptare. Camerele de luat vederi si–au indreptat imediat «ochii» spre Eudochia si spre scriitori. Apoi toti s–au aliniat in asteptare, langa bariera. Eudochia vorbea la mobil, o suna Ilie Ilascu de la Paris.

La un moment dat, prin acest punct de control a trecut masina OSCE. Ne–am gandit ca totul va fi bine si ca OSCE se indreapta incolo pentru a veghea securitatea actiunii de eliberare a lui Andrei. A mai trecut vreo ora si jeep–ul de la OSCE a revenit. Doua doamne s–au apropiat de bariera si  i–au zis Eudochiei: «Andrei este foarte agitat», fara sa spuna un cuvant despre faptul ca Andrei, dupa iesirea la libertate, a fost batut, incatusat si legat.

Au urmat scene cumplite. Un microbuz cu numere de Tiraspol a tras langa bariera si s–a postat cu spatele spre multimea in asteptare. Orice incercare a jurnalistilor din R.Moldova sa treaca de bariera a fost curmata de oameni din structurile de forta transnistrene. Andrei a iesit, a facut cativa pasi in directia opusa multimii. Doi reprezentanti ai regimului separatist s–au repezit sa il retina, avand misiunea sa il predea oficial autoritatilor R.Moldova, reprezentate de Sergiu Golovaci, viceministru de Interne, si Ion Stavila, viceministrul Reintegrarii.

A urmat fuga. Andrei a facut un exercitiu de viteza de invidiat. «Fugea ca un adevarat opacean», a spus mai tarziu Ion Ungureanu. Doi reprezentanti ai regimului Smirnov nu au facut fata competitiei. L–au ajuns cand Andrei a incetinit din viteza. A urmat o bataie crancena. Cea de–a treia bataie in acea dimineata. A treia — sub ochii reprezentantilor OSCE si ai celor doi viceministri din Guvernul Tarlev. Trei camere de luat vederi de la Tiraspol au filmat de aproape aceste abuzuri. Intre timp, nici unul dintre oficialii de la Chisinau nu a dat semne de deranj pentru faptul ca un om care a stat incarcerat 15 ani, in baza unei sentinte ilegale, este supus violentelor.

«Am fost otravit de catre rusi», sustine judecatorul cazului Ilascu Luzius Wildhaber, ex–presedintele CEDO, a declarat ca s–a simtit grav bolnav dupa o calatorie la Moscova in luna octombrie a anului trecut. Intamplarea a avut loc cu trei zile inainte ca ofiterul KGB Litvinenko sa fie intoxicat mortal cu Poloniu la Moscova. In luna ianuarie, Luzius Wildhaber s–a pensionat din functia de judecator CEDO. Acest judecator este vestit pentru deciziile judiciare pe care le–a luat impotriva Federatiei Ruse, inclusiv cazul Ilascu si mai multe cauze in baza plangerilor cecenilor din Rusia. In luna octombrie trecut judecatorul Wildhaber a calatorit in Rusia pentru a participa la o conferinta despre dreptul constitutional. In ultima zi a sejurului in Rusia, el, impreuna cu juristul elvetian Karl Eckstein a intreprins a calatorie in orasul Vladimir, unde a servit masa impreuna cu niste oficiali rusi. Revenind din acea calatorie judecatorul a cazut la pat. Medicii au atestat o intoxicatie severa a sangelui, iar la sosirea ambulantei s–a constatat ca in cateva clipe ar fi putut muri. Judecatorul nu a putut merge la biroul sau din Strasbourg timp de o luna. Wildhaber a declarat mai apoi ca a primit mai multe amenintari din partea Rusiei. «Guvernul rus a numit deseori CEDO ca rusofob,» a declarat el. Oficialii rusi au declarat ulterior ca acuzatiile presedintelui CEDO sunt ridicole, caci nu exista dovezi sa fi fost otravit pe teritoriul Rusiei. Judecatorul mai spune ca dupa ce a aflat despre cazul Litvinenko, a solicitat laboratorului care i–a colectat probe de sange la momentul spitalizarii, sa faca niste teste mai serioase, insa laboratorul elvetian a declarat ca nu a pastrat probele sangvine din primele zile dupa intoxicatie. De remarcat ca si avocatul elvetian Eckstein, care a calatorit cu Wildhaber la Vladimir, s–a imbolnavit dupa acea calatorie. Amintim ca Luzius Wildhaber a fost presedintele CEDO in perioada examinarii cauzei Ilascu si a pronuntarii deciziei despre faptul ca cei patru au fost arestati ilegal si au fost detinuti ilegal, Federatia Rusa si Republica Moldova fiind considerate responsabile pentru indeplinirea acestei decizii CEDO. (Dupa «The Guardian»)

Voci din multimea de jurnalisti au cerut demnitarilor sa intervina. Stavila tinea in maini ordinul de predare–primire si pasaportul sovietic al lui Andrei Ivantoc. Nu a reactionat la apelurile jurnalistilor.

Peste vreo jumatate de ora, Eudochia, sotia lui Andrei, a fost singura careia i–a fost permis sa treaca bariera spre Andrei. Desi, in mod normal, orice cetatean de pe glob, daca s–ar fi legitimat, ar vi avut dreptul sa treaca. Eudochia a fost fortata sa lase geanta, mobilul, medicamentele, orice, ca sa poata fi insotita la sotul ei. Peste alta jumatate de ora, presa care s–a bulucit la bariera a ramas cu nimic — masina in care a fost imbrancit Andrei s–a indreptat in viteza spre Chisinau. Mihai si Nadejda, vecinii lor, i–au urmat, dar la intrarea in oras tot transportul a fost blocat. «Am pierdut masina cu Andrei din vedere», ne–a anuntat Nadejda, si toti cei din microbuz am simtit o neputinta imposibila. In urmatoarele minute o veste fericita ne–a parvenit tot de la doamna Nadejda: «Andrei e acasa, cu Eudochia, e totul bine, doar sa nu–l deranjam».

Seara am avut marea revelatie sa fim invitati la prima cina cu Andrei. El a relatat ca, in dimineata acelei zile, inainte de a parasi inchisoarea, a fost batut si maltratat in fata autoritatilor inchisorii si a trei echipe TV din Transnistria si Rusia.

«In ultimele trei saptamani veneau pe rand si imi spuneau ca la hotar ma asteapta sa ma impuste, ca degraba imi vine sfarsitul, ca ma elibereaza peste cateva ore, si tot asa. Vineri, 1 iunie, tot nu m–au lasat in pace. Imi trimiteau diferiti "soli" cu informatii despre modul in care voi fi pus in libertate. Unul mi–a zis ca voi fi eliberat la 1 noaptea, sa nu ma culc, sa stau de veghe. Ma verificau peste fiecare ora, deschizand ferestruica de la usa mea de fier, apoi o inchideau trantind–o, de rasuna inchisoarea de zgomotul acela metalic», ne–a spus Andrei Ivantoc.

In dimineata zilei de 2 iunie, pe la 10, a fost invitat sa iasa din celula. Conform sentintei transnistrene, ar fi trebuit deja de trei ore sa fie lasat sa iasa liber pe poarta. In fata au aparut 3 camere de luat vederi. «Le–am spus sa nu ma filmeze contrar vointei mele. Erau si doua reprezentante ale OSCE, le–am zis si lor sa intervina in privinta filmarilor si sa ma lase sa plec liber, caci s–au implinit cei 15 ani la care ei m–au condamnat. Doamnele de la OSCE au acceptat, autoritatile inchisorii au discutat ceva si au zis ca nu voi fi filmat. Pana la urma, iar au inceput sa ma filmeze, in timp ce mi se citea si ordinul cela de eliberare in care se spunea ca sunt persona non–grata pe teritoriul Transnistriei. Atunci mi–am acoperit urechile cu mainile si m–am intors cu spatele. Au inceput sa ma bata. Erau vreo patru gardieni. A urmat o discutie aprinsa intre cei de la conducerea inchisorii. O parte dintre ei confirmau ca am dreptate, ca dupa incheierea termenului ar fi trebuit, pur si simplu, sa mi se deschida usa si gata. Dar altii insistau ca trebuie sa ma duca oficial, cu masina, sa ma predea autoritatilor R.Moldova. Mi–au legat mainile si ma bateau. Pentru ca ma aparam cu picioarele, mi–au legat si picioarele», spune Andrei, aratandu–ne mainile si picioarele cu umflaturi groase si rosii pe brate si pe glezne, de la catuse.

A fost adus asa, legat la maini si la picioare, pe burta, intr–o dubita, la podea, pana la bariera de la Tighina. Acolo l–au dezlegat si au deschis usa, ca sa–l prezinte intr–un mod oficial autoritatilor R.Moldova.

«Nu am vrut sa fiu extradat si expulzat din Transnistria, acolo este si pamantul meu, acolo am muncit, am locuit, am luptat. O sa vina Ilie si o sa vedem ce facem mai departe», a conchis Andrei.

Eudochia a confirmat inca o data ca acesta este Andrei cel adevarat — un militant cu principii. Era deja aproape de ora 23.00.  A trebuit sa ne retragem. Din usa, Andrei ne–a intrebat pe toti daca mergem a doua zi la votare si daca vom reusi sa schimbam ceva. «Pana in 2009 e atat de mult. Trebuie sa reusim maine (adica la 3 iunie)», a spus Andrei la despartire. Peste o ora se sfarsea prima sa zi de libertate. A doua zi, Andrei a mers la Opaci, la mama sa. A doua zi, comunistii au luat o majoritate de voturi la alegerile locale, dar o majoritate redusa.

«Satul mi–a parut imbatranit si pustiit. Nucii nostri de la Opaci, care erau atat de sanatosi, acuma stau parca vestejiti, iar dealurile parca au intrat unul in altul. Nu am recunoscut Opacii de candva».

Luni, pe la 9, am plecat sa il intampinam pe Tudor, la podul de la Dubasari. La cativa kilometri de pod, politia R. Moldova ne–a barat obraznic calea si ne–a mintit ca nu putem trece, din cauza ca «e un accident rutier strasnic». Am stiut ca nu e asa, caci la 2 iunie drumurile fusesera barate in acelasi fel. Am facut un ocol prin Criuleni, dar alti politisti ne–au barat drumul si acolo. Facand cale intoarsa, ne–am intalnit cu cortegiul de masini care il aducea pe Tudor acasa. A avut loc primul popas. Tudor, cu un tricolor in spate, s–a imbratisat cu Ambasadorul Romaniei la Chisinau, Filip Teodorescu. Tot acolo erau Victor si Carolina, cei doi copii ai lui Tudor, mama sa — Maria, sora Raisa si cumnatul Ion, alte rude si prieteni.

Urmatorul popas a avut loc tot pe soseaua Dubasari–Chisinau, unde il astepta Stefan Uratu, actualmente presedinte al Comitetului Helsinki in Moldova. Tot acolo Tudor a avut prima convorbire telefonica cu Andrei Ivantoc si Ilie Ilascu. Alexandru Lesco a venit sa il intampine la volanul propriei masini.

Apoi Tudor si familia sa au mers in ospetie la sora sa Raisa, unde erau alte rude si prieteni in asteptare. Spre seara, Tudor a mers la Ciocana, sa vada apartamentul familiei sale. In cateva clipe, Tudor Petrov–Popa si Andrei Ivantoc s–au revazut pentru prima data dupa 15 ani, in curtea blocului in care vor locui de acum incolo. S–au imbratisat barbateste, au incercat sa schimbe cateva vorbe despre viata lor, incercand sa ocoleasca cuvintele care insemnau usa de fier, inchisoare, regim. Pufneau in ras din cauza ca nu aveau cum vorbi despre altceva. «Las' ca vine Ilie, ne intalnim cu totii si vorbim», a declarat in incheiere Tudor Petrov–Popa. Era seara zilei de 4 iunie. Fiecare s–a retras la cuibul sau, la noua sa locuinta, unde urmeaza sa le deprinda pe toate de la zero, atat conditiile fizice, cat si relatiile cu familia.

A urmat ziua de 5 iunie. Cei doi inca nu aparusera impreuna in fata presei si declarasera ca il asteapta pe Ilie Ilascu, ca sa petreaca impreuna o prima conferinta de presa. Familia Ivantoc a fost sunata insistent de catre un grup de ziaristi din Romania, ca sa iasa pana miercuri «pentru un scurt mesaj, pentru ca au zis ca pleaca pana miercuri», ne–a spus Eudochia Ivantoc. «Le–am spus ca il asteptam pe Ilie, ca Andrei nu se simte bine si ca nu suntem gata de o conferinta de presa mai devreme», a mai adaugat ea. «Eu i–am zis lui Ilie la telefon sa vina sa ne ajute cu conferinta de presa, caci eu nu sunt orator. Tin minte inca din penitenciar, cand eram la Tiraspol impreuna, ma interesam: "Ce faci tu Ilie in celula, ca nu se aude nimic de la tine?" Imi raspundea ca scrie. Ma gandeam atunci ce rost are scrisul lui in acea inchisoare. Mai tarziu am inteles ca, daca nu era Ilie, nu era nici dosarul de la Strasbourg si, in general, nu mai afla nimeni nimic despre noi si cine stie cu ce se terminau toate», ne–a spus Andrei Ivantoc.

Marti, 5 iunie, Andrei, Tudor si Alexandru au fost invitati la Ambasada Romaniei. Li s–a spus ca va fi o intalnire amicala, fara presa. Atat reprezentantii presei din Romania, cat si din R.Moldova au fost informati de catre Ambasada ca nu va fi un eveniment de presa. Totusi, presa a fost adunata la fata locului, fiind anuntata prin telefon ca invitatia vine din partea Ambasadei. La iesire, detinutii politici au fost supusi unui eveniment de presa organizat prin fals.

In goana dupa senzational, probabil, majoritatea ziaristilor, in loc sa–i intrebe (omeneste, nu gazetareste) cum se simt, au "tabarat" asupra celor trei cu intrebari politice care mai de care: ce program aveti in urmatoarele luni, v–ati gandit sa faceti politica, veti continua lupta pentru cauza romanismului? Neobisnuiti cu presa, Andrei si Tudor nu le–au satisfacut curiozitatea excesiva: «E prea devreme sa vorbim de planuri, vom vedea».

La intrebarea (care ni s–a parut provocatoare) a unui ziarist de la Bucuresti: «Incepand cu 2001, ati mai avut vreo sustinere din partea lui Ilie Ilascu, dupa ce a fost eliberat?», A. Ivantoc a raspuns: «Ilie a facut tot ce a putut. Ilie a ramas Ilie». Solicitati de TIMPUL, Andrei si Tudor au respins categoric ideea, care se incearca a fi acreditata de catre unele cercuri de la Chisinau si Bucuresti, precum ca nu ar exista «grupul Ilascu», ci grupul a doar trei detinuti politici care au suferit cel mai mult (excluzandu–l pe I. Ilascu). Andrei si Tudor au mentionat ca toti patru au suferit enorm, ca se vor tine impreuna mereu si ca asteapta emotionati intalnirea cu I. Ilascu», a scris a doua zi ziarul Timpul, plasand si urmatoarea nota:

«Cineva a avut grija sa adune toata presa la poarta Ambasadei, iar reprezentanta diplomatica n–a avut ce sa faca decat sa permita, la sfarsitul intrevederii, jurnalistilor sa intre in curte pentru a le lua declaratii fostilor detinuti politici. La noi in redactie, bunaoara, a sunat cineva pe la 12.00 si a facut un anunt, ca si cum in numele Ambasadei Romane, ca, la 12.45,  acolo va fi o conferinta de presa. Cine si ce interes a urmarit?»

Au urmat alte provocari la adresa tuturor celor patru membri ai Grupului Ilascu, prin care se inocula ideea ca ei ar fi doar trei — Lesco, Ivantoc si Petrov–Popa. In seara zilei de marti, am fost informati prin e–mail si telefon ca mult asteptata conferinta de presa a celor patru nu va avea loc.

L–am solicitat pe Ilie Ilascu asupra acestor turnuri de situatie. «De vina e Caragiale. El a murit, dar personajele si le–a lasat in viata.»

Au urmat ore de dialoguri cu Eudochia Ivantoc, cu Andrei, cu Tudor, cu Raisa Petrov, cu Carolina, cu Nina Ilascu, cu rudele si prietenii lor. Vom continua.

Reactii

Reprezentantii OSCE neaga ca Andrei a fost supus violentelor Louis O' Neil, seful Misiunii OSCE in R. Moldova «Am avut o intelegere anterioara intre autoritatile moldovenesti si cele regionale transnistrene in care a fost stabilit rolul pe care misiunea OSCE il va juca in procesul de eliberare a lui Andrei Ivantoc si Tudor Petrov–Popa din 2 si 4 iunie. S–a convenit ca misiunea sa monitorizeze si sa faciliteze eliberarea celor doi, sa se urmareasca ca drepturile omului sa fie respectate si ca partile sa aiba un comportament neutru in toate etapele acestui proces. Nici un moment nu s–a presupus ca misiunea OSCE ar putea avea un rol administrativ sau un rol practic, chiar daca membrii misiunii au trebuit sa medieze anumite momente in cadrul procesului. Mai mult decat atat, membrii misiunii au activat intodeauna intr–o maniera neutra si impartiala, observand eliberarea, dar neavand rolul de actori in proces. In timpul pregatirii pentru eliberare noi am urmarit o coordonare foarte buna intre autoritatile regionale transnistrene, autoritatile moldovenesti si misiunea OSCE. Toate partile implicate au actionat intr–o maniera profesionala, rationala, cu o abordare respectuoasa fata de altii pe parcursul intregului episod de eliberare a lui Andrei Ivantoc. Si acest moment este extrem de incurajator. Domnul Ivantoc a traversat o perioada de o intensitate emotionala foarte mare si un stres psihologic in ziua de 2 iunie, ziua in care dansul a fost eliberat. Au fost foarte dificile incercarile de a–l convinge sa paraseasca inchisoarea, sa paraseasca Tiraspolul, sa intre intr–un automobil si sa fie subiectul oricarei filmari video, impotriva careia dansul a actionat extrem de violent. In inchisoare oficialitatile transnistrene si membrii misiunii OSCE au stat aproape o ora ca sa incerce sa–l convinga pe domnul Ivantoc sa paraseasca inchisoarea. Nimic nu a putut sa–l convinga pe domnul Ivantoc sa procedeze astfel si in cele din urma dansul a trebuit sa fie plasat intr–un automobil, ca sa fie transportat catre postul nr.3.  Misiunea nu are nici o proba asupra faptului ca domnul Ivantoc ar fi fost subiectul unor aplicari de forta fara explicatie sau nemotivate in timpul procesului de eliberare din inchisoare ori in alta parte unde dansul s–a aflat in aceasta perioada. De patru ori in timpul procesului de eliberare, care a durat aproape patru ore, dansul a trebuit sa fie fortat din cauza comportamentului pe care l–a avut, extrem de ciudat si iesit din comun. De fiecare data cei implicati au incercat cu buna–credinta sa–l calmeze. Din pacate, forta a trebuit sa fie aplicata in urmatoarele situatii — atunci cand dansul a atacat un cameraman care filma procesul de eliberare din inchisoare, atunci cand dumnealui a refuzat sa paraseasca inchisoarea si sa intre intr–un automobil pentru a parasi inchisoarea, atunci cand a luat–o la fuga spre Tiraspol de la postul de control nr. 3 si a trebuit sa fie oprit si atunci cand a refuzat sa intre in masina autoritatilor moldovenesti pentru a fi transportat la Chisinau. Dar in nici un caz nu a fost aplicata o forta excesiva, de fapt minimul de forta a fost aplicat pentru ca domnul Ivantoc sa fie restrans in cazurile cand actiona avand o stare emotionala instabila, de o maniera chiar ciudata, greu de prezis, iar uneori violenta. As vrea sa apreciez inalt comportamentul si cooperarea dintre autoritatile R. Moldova si autoritatile locale transnistrene, pentru maniera in care au reusit sa solutioneze aceasta situatie foarte dificila. Sunt extrem de mandru pentru calmul cu care au putut sa actioneze colegii mei, membri ai misiunii, intru depasirea acestei probleme. Mai mult decat atat, maniera in care s–a reusit cooperarea dintre autoritatile moldovenesti si autoritatile regionale transnistrene intru depasirea acestei probleme. Am vrea sa vedem actiuni similare in procesul reglementarii conflictului transnistrean.»