Un interviu cu Ion Melniciuc,
conferentiar universitar, doctor in filologie

— Cum se descurca astazi un profesor universitar?

— Salariul meu e de 720 de lei. Ce sa mai zic? Sa nu aiba statul bani? Chiar azi, se vorbea pe la facultate ca vine Sofia Rotaru si ca va canta, in Piata Marii Adunari Nationale (PMAN), contra unei sume de 100 de mii de Euro. Este vorba de un spectacol electoral, sustinut in sprijinul PCRM, probabil. E de neconceput: cum poti plati 100 de mii de Euro unui artist, in timp ce oamenii parasesc pe un capat tara in cautarea unor mijloace de existenta?

— Dar la spectacolul lui Filip Kirkorov ati fost?

— Nu. Imi displac astfel de actiuni electorale in PMAN.

— Dar care e destinatia PMAN?

— Este locul manifestarilor de ordin cultural, al celor destinate intregii natiuni, si nu unui partid sau simpatizantilor unei formatiuni politice. PMAN ar trebui sa fie altarul culturii noastre nationale care, altadata, aduna sute de mii de manifestanti pasnici intru prosperarea neamului.

— Mai sunt posibile astfel de manifestari in PMAN? Nu avem un mesaj, o idee care ne–ar putea aduna in piata?

— Asa ne–a fost harazit. Suntem atosi, artagosi, ambitiosi, am putea continua sirul calificativelor. Fiecare se vrea tare si mare. Un argument — 19 candidati la functia de primar general al municipiului Chisinau. Cine are nevoie de o astfel de lista? Eu, bunaoara, stiu ca daca cineva e mai lung in nas decat mine, ii cedez. Imi zic: eu sunt destept, dar el e intelept. Eu le spun si studentilor: un conducator nu trebuie sa fie doar destept, el trebuie sa fie intelept, sa curga intelepciunea din el.

— Avem dintre acestia in impunatoarea lista de candidati electorali?

— Sunt cu destula materie cenusie, dar cu intelepciune — mai putin. Chiar daca cineva sclipeste, avand studii serioase, facute peste hotare, poseda cateva limbi, e tanar, nu este corupt, are in spate un partid care il recomanda, iar acest lucru imi displace. Daca as participa la o intalnire electorala, m–as ridica si i–as spune: eu as vota pentru dumneata, daca nu ai fi reprezentantul unui partid. Apropo, se pare ca din cauza ca era sustinut de un partid, nu a luat voturile pe care le merita candidatul de altadata la functia de primar de Chisinau, Gheorghe Susarenco. Vreau sa fiu inteles. Mie, in principiu, nu–mi plac partidele. De obicei, acestea sunt un conglomerat de carieristi. Sefii sunt carieristi si tot ei aduna in jurul lor persoane avide de cariera. Acestia urmaresc si scopuri concrete: de inavutire si confort.

— Ati fost membru al vreunui partid?

— Am fost membru al unui partid despre care zic ca mi–e urat de moarte. Eu am facut parte din partidul acesta, pentru ca am fost obligat sa intru in el. Pe atunci, 8 ani de zile fusesem redactor–sef al ziarului «Kisinevskii Universitet», fara a fi membru PCUS. Cand s–a aflat despre acest lucru la comitetul central, a fost pojar la comitetul de partid universitar. In trei minute mi–au dictat cererea, am scris ca vreau sa fac parte din randurile celor mai…

— Si cum ati plecat din partid?

— In 1989, cand a inceput democratizarea, am adus carnetul de partid si l–am pus pe masa secretarului de partid de la facultate. Dansul nu a vrut sa–l ia, argumentand cu nu el mi l–a dat. M–am dus la comitetul de partid al Universitatii. Secretarul de atunci, Efim Chilaru, tot nu a vrut sa–l ia. L–am pus pe masa si am spus: Adio, partid comunist. Imi este rusine ca am apartinut acestei formatiuni, cu toate ca sufleteste nu i–am apartinut niciodata. Evitam chiar sa sprijin financiar, prin cotizatii, partidul, desi, in acele timpuri, pentru 40 de copeici tainuite, un coleg de–al nostru de facultate trebuia sa fie exclus din partid. Radeam toti, doar ca pe ascuns.

— E o lista lunga de partide politice in R. Moldova. Chiar nu ati gasit unul care ar fi fost apropiat conceptiilor dvs.?

— Categoric, nu. Cu ani in urma, Dumnezeu sa–l ierte, Gheorghe Ghimpu, omul care merita un monument pentru demnitatea cu care si–a trait viata, fiind supus persecutiilor si inchisorilor, mi–a propus sa intru in partidul sau. Am avut cu el mai multe discutii. Desi aveam toata stima si respectul pentru Gheorghe Ghimpu, nu am acceptat partinitatea, oferindu–ma sa sprijin neconditionat formatiunea sa prin anumite fapte si actiuni.

— Ce va mai amintiti despre Gheorghe Ghimpu?

— Deseori, cand am ocazia, discut cu studenti despre patriotism. Atunci amintesc despre Gheorghe Ghimpu, al carui patriotism a fost unul adevarat, departe de cel sovietic, in care oamenii erau indoctrinati cu idei comuniste, si nu cu cele nationale. Gheorghe Ghimpu e cel despre care le spun studentilor ca a fost un adevarat erou. Au patimit, au facut ani grei de inchisoare: un Soltoianu, un Ghimpu, un Graur… Fiind studenti la Moscova, ei aveau grija de noi, cei ramasi acasa. De altfel, ei au patimit pentru ca s–au gasit tradatori chiar din randul colegilor lor. Alta amintire, una cu totul speciala, este legata de evenimentul istoric, crucial, din viata noastra. Am alergat pe jos cu sotia de la Botanica pana la sediul Parlamentului, cand Gheorghe Ghimpu a arborat Tricolorul. Il vedeam de la Botanica. Am trait emotii de nedescris, o stare sufleteasca nemaivazuta, urmarind Tricolorul arborat pe cladirea Parlamentului. Asta a facut–o Gheorghe Ghimpu. A fost un om deosebit. Daca i–ar fi fost dat sa traiasca si daca ar fi ramas in politica, as fi votat, fara sa ezit, pentru el. Asa cum zicem despre Ilie Ilascu, Gheorghe Ghimpu a fost un erou al zilelor noastre. Omul care a trecut prin moarte si nu s–a speriat este un adevarat erou. Eu le spun studentilor, atunci cand ii aud ca se tem la examene, sa nu se teama in viata absolut de nimeni si de nimic. Sa nu se teama de profesori, pentru ca asta e o ofensa la adresa lor. Ce pot sa faca niste profesori? Sa puna note rele. Ei si? Le spun: sa va temeti numai de moarte, daca va este prea draga viata. Presupun ca lui Ilie Ilascu ii displacuse mizeria vietii in care s–a pomenit, de aceea a acceptat orice fel de riscuri, inclusiv moartea. Acesta e un adevarat erou. In astfel de oameni cred, cu ei as merge pana si la razboi, cum ziceau sovieticii.

— Sunteti profesor universitar de foarte mult timp…

— De 42 de ani…

— Spuneti ca in politica de la noi lipsesc personalitati dotate cu intelepciune. Din ce cauza absolventii dvs. nu au produs o schimbare a clasei noastre politice?

— Printre absolventii nostri au fost tineri intelepti. E si Nicolae Dabija, pe care il consider un om neinfricat si un mare patriot, chiar daca are destui oponenti si dusmani. Imi amintesc, la un miting din PMAN, Dabija zicea: «Avea dreptate Ivan Ivanovici Bodiul cand spunea ca intr–o piata atat de mica doua monumente sunt prea multe. Dabija arata spre monumentul lui Lenin, pe cand Bodiul il avea in vedere pe cel al lui Stefan cel Mare. E un exemplu de intelepciune. Sau alt exemplu, din afara politicului. La 60 de ani ai lui Mihai Cimpoi, acelasi Dabija sublinia, destul de inspirat, ca e mai bine sa te intrebe lumea de ce nu esti academician, decat de ce esti. Ii indemn, uneori, pe studenti sa gaseasca poanta in acest exemplu.

— E atat de redus numarul celor dotati cu intelepciune?

— E si Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Ion Ungureanu, Petru Soltan si Anatol Codru – poet–academician, personalitate marcata de un curaj deosebit care, in semn de solidaritate cu angajatii «Teleradio–Moldova», supusi unei «reorganizari« pe criterii politice, a declarat greva foamei, ramanand zile in sir in corturile protestatarilor din Dealul Schinoasei.

— A avut rost?

— A avut. Totul are rost. Ii indemn pe vecinii din bloc sa iasa la alegeri. Ei ma intreaba: dar are rost? Le spun ca are. Atunci cand in Ziarul de Garda a aparut un Apel catre organele de resort ale R. Moldova, prin care se cerea demisia actualului ministru al Educatiei si Tineretului, unii se intrebau: are rost? In aparenta, nu s–a intamplat nimic, ceea ce si era de asteptat, adica ministrul a ramas in functie. Si, totusi, opinia publica a fost informata despre niste faradelegi ale ministrului. Deci, a avut rost. Si scaunul s–a clintit nitel.

— Cu ce s–au soldat, pana la urma, revoltele angajatilor de la «Teleradio–Moldova»? De ce Compania nu a mai devenit una publica?

— Nici nu are sa devina publica atata timp, cat aceasta apartine guvernantilor. Institutia «Teleradio–Moldova» trebuie dizolvata, ca pe un loc liber sa apara o companie cu adevarat publica. Ceea ce se intampla azi acolo, e un adevarat dezastru: eu nu as putea numi o emisiune pe placul si de folos publicului. Jurnalistii fac mii de greseli, pot sa sustin o pagina de ziar, saptamanal. Cum deschid gura, greselile curg garla. Am publicat zeci de materiale critice la adresa emisiunilor radiofonice/televizate in speranta ca vor lua ceva aminte. Din pacate, am constatat ca doar o singura gafa a fost corectata: «Apropo« nu mai este numit rubrica si emisiune, ci, asa cum e corect, emisiune. In rest, »aceeasi faina se macina la moara«. Cu toate acestea, are rost sa analizam greselile din emisiunile Audiovizualului. Astfel, lumea ii cunoaste cu adevarat.

— Dar, la «Teleradio» s–a produs o schimbare…

— Una pur formala. Chiar daca Telescu a fost plecat, mai suntem nevoiti, in fiecare duminica, sa–i audiem insuportabilul, ca mesaj si corectitudine, «Apropo».

— Emisiune acceptata si de noua conducere…

— Mai ramane sa cunoastem competentele profesionale ale noii conduceri. Se pare ca aici se potriveste vorba: lupul — paznic la oi. Chestiunea e cam delicata.

Un absolvent al unei scoli superioare de partid de pe timpuri mi s–a destainuit cum erau instruiti acolo. In cadrul unei discipline speciale, participantii erau invatati cum sa «reuseasca» in cariera. Acolo erau instruiti cum pot sa mizeze pe subalterni atunci cand ajung sefi. Regula principala era: sa–l ai in maini, astfel el devenind servil pe viata. Pentru a obtine acest lucru, pentru a–ti «educa« un subaltern, sincer si slugarnic, trebuie, mai intai, sa–l discreditezi. Organizeaza–i (cum se face si azi — n.r.) un flagrant cu mita, discrediteaza–l, actioneaza–l in judecata, iar apoi — salveaza–l. Inainte de asta, obliga–l sa–ti dea in scris o recipisa prin care isi recunoaste greseala. Spune–i ca vei pastra–o in safeu. Din acea clipa devii stapan pentru totdeauna asupra acestei persoane. Va sta toata viata la picioarele tale. In anumite cercuri de la noi, regula ramane viabila si astazi. Pot aduce mai multe exemple. Persoane cu dosare penale fabricate, devin, la un moment dat, aliati fideli ai celor de la Putere, fiind promovati in functii importante. De obicei, acestia o fac pe mortul in popusoi, de parca nici nu s–a intamplat nimic. De fapt, s–a produs o metamorfoza in felul lor de a fi: de la tipalai pe la mitingurile de protest, au devenit cei mai aprigi sustinatori ai guvernantilor actuali.

— Cum a fost compromisa miscarea nationala de la noi?

— Pe aceleasi cai si cu aceleasi metode. Pot argumenta, dar sa nu–mi cereti nume. Sa zicem, cei care au iesit din partidul lui Rosca, care erau mana dreapta a lui, au spus ca la 3 aprilie 2005, adica in ajun de 4 aprilie, s–a decis ca deputatii PPCD nu vor vota pentru presedintele Voronin. Dimineata, Iurie Rosca le–a spus: il sustinem. Si l–au votat. Cum am putea califica un astfel de caz? Eu sunt un muritor de rand si pot doar banui ce se ascunde in urma acestui vot. Suspiciunile noastre au un anume temei.

E dubioasa si «schimbarea la fata» a lui Tudor Tataru, cel nelipsit la mitingurile din PMAN. Astazi e de cealalta parte a baricadei. Cine l–a impins intr–acolo? Poate cele vreo 70 de dosare, despre care imi vorbea candva.

— Apropo, in cercurile intelectualitatii apar periodic diverse acuzatii de colaborare a unor sau altor persoane cu KGB–ul. Despre dvs. ce se spune in acest sens?

— Daca ar fi avut dreptate raposatul Gheorghe Mazilu, cand ii spunea lui Ion Ciocanu ca Ion Melniciuc te provoaca prin materialele sale de cultivare a limbii din ziarul universitar (I.Ciocanu era pe atunci redactor), eu v–as intelege intrebarea. Or, Ion Ciocanu i–a raspuns zambind: «Eu i–am solicitat aceasta rubrica lui Melniciuc». Mazilu a ramas fara replica. In realitate, suspiciunile noastre reciproce nu erau lipsite de temei. In acea perioada eram obsedati de ideea ca fiecare al doilea cunoscut e turnator.

— Cat de des erati chemat pe la Sectia nr. 1 a Universitatii?

— Catedra noastra era fata in fata cu acea sectie a securitatii. Intr–o zi, dupa 1980, am fost chemat si intrebat pe cine am in Romania. Anterior fusesem la Jocurile Olimpice de la Moscova, in calitate de interpret al unor grupe de turisti romani. Acestia se atasasera de mine, trimitandu–mi scrisori. Un turist, din Deva, imi expediase si carti. Din lipsa de timp, sau din neglijenta, eu nu le raspundeam. La securitate insa mi–au reprosat: dar, iata, va trimit scrisori, de ce nu le raspundeti? Tot ei au precizat: bine ca nu le raspundeti. Angajatul sectiei respective se tot frasuia ca nu–i intelege pe cei care vor in excursii in Romania.

— Dar studentii dvs. cat de frecvent erau chemati in Sectia nr. 1?

— Nu dispun de asemenea informatie, dar stiu ca unii au suferit fiind calificati nationalisti. A patimit Nicolae Dabija si alti cativa colegi de facultate. Fusesera surprinsi ca, la cafeneaua «Trandafir», discutau probleme nationale. A doua zi dupa acele discutii au si fost exmatriculati sau transferati la fara frecventa. Toti au fost etichetati nationalisti.

— Astazi se mai pastreaza aceste traditii ale Securitatii?

— Idee nu am daca, eventual, cineva este angajat la Securitate si aduna informatii despre colegi si profesori. Cat ma priveste, pot spune public ca eu detest ideologia comunista. Nimeni nu face secrete din asta. Toti cunosc cat de nefaste si ce impact au avut deportarile, deznationalizarea, interzicerea credintei in Dumnezeu. M–a cutremurat informatia unui ghid din Sankt Petersburg care spunea ca in Catedrala Sf. Isaak, in timpul razboiului, era un depozit de carbune. Si la noi, la Manastirea Dobrusa, comunistii au deschis o institutie de alienati, transformand altarul in «ungheras rosu».

— Sunt ireversibile acele timpuri?

— Cu siguranta, da. Cred ca mai avem oameni curajosi care nu ar permite sa se repete istoria.

— Dar de ce oamenii curajosi de la noi mai suporta insemnele regimului sovietic totalitar, monumentul lui Lenin, bunaoara? Estonienii, de exemplu, au abordat oficial problema demolarii monumentului soldatului eliberator.

— La noi asa ceva ar fi irealizabil, din simplul motiv ca nu avem un sistem democratic veritabil. Ma intreb deseori: de ce oamenii mor pentru un ideal, pentru libertate, pe cand noi, fiind cam mioritici, atunci cand suntem palmuiti la un obraz, il intoarcem si pe celalalt, ca «sa ne mentinem echilibrul». Ne miram ca, in SUA, tara cu cea mai dezvoltata democratie, presedintele poate fi oricand si de oricine deferit justitiei. Si la noi au fost incercari de actionare in judecata a presedintelui, dar raspunsul judecatorului nu a intarziat: presedintele are imunitate.

— Ce credeti despre actuala campanie electorala?

— In ultimul timp ma dezgusta scrutinele, deoarece nu sunt democratice. Degeaba atata vanzoleala, degeaba atatia observatori, care vin, descopar multa liniste sau apatie, si pleaca, iar cei care raman, fac ce vor.

— Ce credeti despre initiativa Forului Democrat al Romanilor de a sustine un candidat unic al opozitiei?

— Ar fi ideal, dar e irealizabil. Daca ar exista un singur candidat, sunt sigur ca am avea toate sansele sa castigam din primul tur. Asta insa nu se va intampla niciodata. Suntem orgoliosi si egoisti.

— Dar din ce cauza PCRM l–a preferat anume pe Veaceslav Iordan in calitate de candidat pentru Primaria Chisinau?

— L–au  preferat, pentru ca nu au altul. Un aspect vulnerabil al PCRM–ului este lipsa de cadre. Am revenit recent dintr–un sat unde am aflat de la oameni ca PCRM–ul nu are consilieri. Au propus niste oameni de mana a doua, rau vazuti de consateni.

— Cum vi se pare «manusa electorala»?

— Manusa electorala e un truc pur bolsevic. Imi aminteste de Lenin la subotnik, ducand o barna pe umerii sai «firavi». Daca Iordan e atat de muncitor, s–o demonstreze in fapt. Dupa mine, e un procedeu ineficace. Probabil, ei nici nu–si constientizeaza greseala.

— De altfel, in special la sate, oamenii cred ca pensiile si salariile au fost majorate de comunisti…

— Este un fals si acest lucru trebuie spus oricand si oriunde. Toata lumea principiala si de buna–credinta trebuie sa spuna: nu ne mai prostiti, deoarece pensiile nu s–au majorat, ci s–au indexat, si nici indexarea nu e pe potriva necesitatilor. Si–apoi, banii indexati nu sunt din fondurile PCRM, ci tot din buzunarul nostru. Azi nu mai cred in nimeni. Eu, bunaoara, daca as fi in Parlament si as avea 7 mii de lei pe luna, m–as intreba: nu–i prea mult? Poate sa mai cedez din aceasta suma? De ce profesorul universitar are 720 de lei, iar studentul meu de ieri — mai bine de 7 mii de lei? De altfel, si Angela Arama mi–a fost studenta. As intreba–o daca ii este bine in fotoliul de parlamentar. As mai intreba–o de ce nu se mai gandeste la cei 70 de someri care se judeca de trei ani de zile si nu mai spera ca li se va da dreptate? As intreba–o daca a vazut judecatorul care, cu ochii in jos, sub presiunea neadevarului, respinge cererea fostilor angajati.

— Dar cum sunt studentii de astazi?

— Studentii sunt cei dintotdeauna: si buni, si mai putin buni. Ce–i drept, prevaleaza ultimii. De vina sunt timpurile vitrege. Copiii nostri se gandesc astazi mai mult la dolari si euro, fara sa–si faca prea multe probleme din cauza cunostintelor slabe. Mai e ceva care ma nelinisteste — mania copiatului, pe care as numi–o boala secolului.

— Si din ce cauza copiaza studentii?

— Pentru ca sunt deceptionati — ei vin dupa diplome, si nu dupa cunostinte. Din pacate, tinerii pornesc de acasa cu aceste conceptii. Viata le dicteaza aceasta orientare. Avem mult de lucru la acest capitol…

— Un proiect de lege ii obliga pe functionari sa cunoasca «limba moldoveneasca». Sa fi ajuns cu totii de unde am pornit in 1989?

— Politica noastra nationala este una imprevizibila. Spunem una astazi, alta facem maine. Ne declaram europeni si ne ducem la tratative prin alte parti. Ii declaram dragoste unui vecin, dar il ponegrim cand discutam cu altul. In privinta limbii, un fost consilier prezidential mi–a spus: stii, l–ai prins pe presedinte atunci cand a spus sa vorbim limba cronicarilor, a lui Ion Druta si Alexei Mateevici. Acestia recunosc ca numele adevarat al limbii noastre este limba romana. Autoritatile R. Moldova, in repetate randuri, au recunoscut oficial ca vorbim aceeasi limba. Pai, daca e aceeasi, fiecare sa–i spuna cum gaseste de cuviinta. Mie imi place sa–i spun romana.

Ceea ce fac ei acum este o politica proasta. Ei nu–si dau seama ca, la noi, o generatie a crescut deja cu limba romana. Avem studenti care au absolvit facultatea si nu mai stiu de «limba moldoveneasca», pentru ca, din clasa I, au studiat limba romana. Cum sa–l intorci la «limba moldoveneasca« a lui Vasile Stati? Niciodata! Nici chiar cu tancurile sovietice. Cat ma priveste, am spus ca, daca ar veni cineva la facultate si i–ar ordona decanului sa scrie in orar »limba moldoveneasca«, as intra in sala de curs cu limba romana. Orice om cu judecata treaza ar constientiza imposibilitatea revenirii la o limba literara inexistenta — cea moldoveneasca, ce, de fapt, e doar un grai al limbii romane.

— Cum vi se par satele noastre astazi?

— Situatia e trista de tot: case parasite, copii abandonati temporar de parintii plecati in cautare de castig peste hotare, familii destramate. Satele mi se par imbatranite. Multi copii nu mai frecventeaza scoala. E mare mizerie. In aceste conditii, comunistii umbla din casa in casa dupa alegatori. Intr–un sat, o doamna care candideaza pentru comunisti are angajate doua femei, avand misiunea sa convinga oamenii sa o voteze. La sfarsitul zilei, candidata trebuie sa le puna in mana cate 200 de lei. Asta da, campanie electorala!

— Va multumim pentru interviu.

Pentru conformitate, EdG