O intalnire cu 
Valentina Rusu–Ciobanu
si cu Glebus Sainciuc

Valentina Rusu–Ciobanu apartine generatiei de artisti, care s–au format in ambianta culturala a Romaniei interbelice. Pictorita s–a produs ca artist in timpuri extrem de complicate, contradictorii, in realitatile regimului totalitar comunist. Astazi, Valentina Rusu–Ciobanu este una dintre cele mai reprezentative personalitati ale picturii basarabene din ultima jumatate a secolului trecut si de la acest inceput de alt secol…

Nu mai iese demult din casa. Ultima data a fost pana la biblioteca de arta, la o expozitie a unui alt artist…Valentina Rusu–Ciobanu a intrat in cel de–al noualea deceniu de viata. Nu are jubilee sau vreo aniversare. Am venit sa–i vad, sa stau de vorba cu Valentina Rusu–Ciobanu si cu Glebus Sainciuc. Ma gandeam ca, in preajma casei lor, ar fi dislocat un adevarat santier. Cine–si mai aminteste, pe cand Vasile Ursu era interimar la Primarie, promisese constructia Muzeului «Sfanta Vineri», proiectul incluzand si strada Grigore Ureche, unde se afla si casa familiei Sainciuc. Mai mult in gluma am intrebat–o: «Si muzeul, unde–i muzeul?» Eram doar noi doua, maestrul fiind plecat sa faca piata…

— In visele lui Glebus!

— Sunt frumoase visele Maestrului…

— Da, dar el nu stie care sunt ele, Glebus ar vrea ca pentru asa o personalitate sa se faca ceva, vrea sa o aduca pe Maria Cibotari acasa…

— Ieri am fost la o conferinta de presa organizata de cineasti.Vlad Druc spunea ca filmul despre Maria Cibotari are deja cateva premii, dar guvernarea comunista nu permite sa–l puna pe ecran. Nu le place cuvantul bolsevic pe care il spune artista. L–au pus pe polita si s–au spalat pe maini.

Intervine maestrul Sainciuc: «De soarta filmului despre Maria Cibotari imi pare rau, ei spun ca ea a colaborat cu Hitler. Aveam un prieten evreu, un muzician mai tanar. El mi–a spus: "Ea trebuia sa plece, de ce a ramas. Si eu trebuia sa plec…" Lumea nu–si da seama de valoarea acestei personalitati. A trecut atata timp si ea ramane inca straina aici, acasa. A fost un film in care ea canta, producandu–se si ca actrita. Mai devreme se anuntase si un concurs, sculptorul Ion Zderciuc il castigase. Trebuia sa lucreze statua Mariei Cebotari, care urma sa fie instalata vizavi de Palatul Republicii. Au trecut anii si, intre timp, au decis sa o inalte in alta parte…Pleaca altii, vin unii de la Primarie si strica tot…

Despre experimente in maniera fotorealista si despre altele

Valentina Rusu Ciobanu, desi are 86 de ani, este lucida si nu face eforturi ca sa–si aminteasca anumite situatii. Ii spun despre ansamblul «Noroc», amintindu–i ca au trecut 40 de ani de cand a fost lansat. «Da, tare mai tineam noi la "Noroc", atunci nu era mai nimic sa anime spiritele. Dar le puneau si piedici. Odata, Lica a adus din oras un disc si am ascultat. Tare mi–a placut. Au fost un simbol al libertatii, bine spus. Un baiat de 16 ani si a inteles foarte bine acest lucru…»

Cand a fost bolnava, Lica si Irina au stat la ei.Acum spune ca se simte mai bine, dupa doua interventii chirurgicale la ochi. Chiar i–au micsorat dozele pentru preparatele medicamentoase… Sta aplecata peste niste foi si noteaza. «Asta–s pentru circulatia sangelui la ochi.Vara abia mai mergeam, dar acum tensiunea, sa nu fie de deochi, m–a lasat si am micsorat dozele. Ieri am vorbit cu Igor Cretu. A implinit 85 de ani! A avut si el interventie chirurgicala pentru cataracta. Igor spunea ca, dupa operatie, vede culori atat de frumoase, asa e dupa operatiile astea, vezi culori frumoase.

— Nu va vine dorul sa mergeti la atelier sa puneti culorile pe panza?

— Nu, eu nu pot sa lucrez, asta e lucru care cere multa energie si concentrare, si relaxare, toate la un loc si daca am pretentii — am probleme, n–am pretentii — n–am probleme. Mai citesc, ceva foarte necesar, informatia la medicamente, dar nu pot prea mult timp, 10 minute si obosesc.Unele articole, selectiv, mi le citeste Glebus, de altele ma dezic.

— A fost greu sa va despartiti de lecturile care, pentru Dvs. erau o stare speciala…

— Era fireasca, eram plina de lecturi. Probabil m–am oprit la timp, m–am despartit si nu mai am probleme la tema asta.

— Cu ce ati suplinit lecturile?

— Cu bucataria. Da, o bucatarie cam tarzie, de nevoie. Anterior nu ma puteam ocupa de altceva. Pana la operatie, vedeam prost cu ambii ochi si dupa ce curatam cartofii, morcovii il intrebam pe Glebus « i–am curatat bine?» Pentru el nu era o problema. Amenajam gradina! La noi, in familie, nimeni nu a pus castraveti in gradina, nici nu–i interesa, nici parintii, nici noi. Am rugat sa–mi cumpere seminte si le–am pus in pamant. Au crescut, dar Glebus nu le–a pus araci, asa ca s–au intins pe pamant. Toate le faceam pe pipaite, eu vedeam aproximativ incotro sa merg si asa, niste siluete, totul era gri. Ma orientam cu greu, uneori venea Lica cu cineva, iar eu ii cunosteam doar dupa voce.

— Doanma Valentina, credeti ca boala asta de ochi a fost cumva cauzata de culorile de ulei si de dizolvantul pe care–l foloseati pentru pictura?

— Nu, aceasta problema cu ochii este una banala. Dar ma deranja dizolvantul si vopselele de ulei. Am trecut la cele moderne, cum e acrilul. Mi–a fost mult mai bine, puteam sa ma murdaresc pe maini. Imi placea sa trag cu degetul pe vopsea…

— Unde cumparati culorile de acril, era greu de gasit…

— Inainte de a demola partea veche a orasului, spre biserica armeneasa, cea veche, erau multe case armenesti cu subsoluri mari. Acolo a fost o piata, cam pe unde a stat Grecu, cand avea apartamentul din bd. Tineretului, pe acea parte erau si casele armenilor. Le–au demolat, nu mai exista acum. Dar mai inainte erau multe magazine, se vindeau si vopsele. Acolo am gasit un fel de vopsea, nu era acril, dar ceva asemanator. Aveau numai alb si eu amestecam vopseaua cu acuarela…

— Curios, acuarela in combinatie cu acril…

— Mai tarziu a aparut, la magazinul de la fondul plastic, acril sovietic… Totdeauna luam diferite «fineturi de culori», m–au ajutat foarte mult pentru ca aveam iritatii de la vopselele de ulei. Faceam pictura in acril si lucrarile se pastreaza bine pana acum. «Autoportretul» care sta pe dulap e facut pe hartie, permitea finete de prelucrare, de tusa. Vopselele de ulei au alte calitati, dar e greu de sters, daca se usuca…

— Cand ati fost ultima data la atelier?

— Demult, un an in urma. Acum timpul asta nu imi prieste. Am impresia ca se raceste.

— Iesiti in starda, la o plimbare?

— Da, la magazin si la biblioteca de arte am fost o data cu o proteg? a lui Glebus. A fost o lansare a unui album de pictura a artistului Calvunov, un constructor care piczeaza si icoane. Pentru noi e un tanar, desi are 65 ani. E un om tare dragut!

Glebus: Acum se organizeaza o expozitie la galeria «Brancusi» si Valentina a expus o lucrare acolo. Expozitia a fost sustinuta de Ambasada Poloniei in Moldova.

***

Cu guvernarea chiar nu avem nimic

Nu obisnuieste sa se planga, infrunta greutatile fara a cauta vreun vinovat. O intreb daca ii ajung bani din pensie pentru medicamente, care este atitudinea guvernarii fata de situatia lor, vreau sa aflu. Imi raspunde calm: «Cu guvernarea nu avem nimic, decat ceea ce se cuvine oficial. La spital tratamentul a fost pe gratis, trei saptamini am stat. Medicamentele le cumparam cu reduceri, cu reteta de la policlinica si in fiecare luna trebuie sa merg la policlinica. Asta e mai greu. Aveam o cunoscuta, care era hipertonica, a trait pana la 92 de ani, se trata "cu plimbari". Eu, fiind din zodia capricornului, sunt "asimetrica". Azi e bine, maine–i mai rau. E soarta mea».

Despre viata, zi cu zi
(Ordinul Republicii + 500 de lei)

— Maestre, am intrebat daca va ajunge pensia pe care o primiti?

G.S.: 900 de lei achitam pentru gaze, am multe datorii… Si pastilele sunt scumpe, chiar daca ni le dau la jumatate de pret. Si mancare mai trebuie…

— Dar atunci cand v–au calculat pensia, nu s–a tinut cont de distinctiile pe care le aveti?

V.R.C:  Cei care au primit Ordinul Republicii, au un adaos la pensie de 500 de lei. Pensia mea este de 500 de lei, o sa se majoreze cu 20%. Primesc o mie de lei. Toate–s absurde.

Glebus: Am avut unele oferte de pe la persoane private, dar nu platesc mai mult de 300 $. Niste vecini, in ziua nuntii, doreau sa le fac un portret, eu am cerut 400 de lei! E prea scump, a spus mirele si mireasa. Am cedat, dar ca sa le dau o lectie le–am spus ca numai semnatura mea costa 100 de lei…

— Dar Ministerul Culturii nu mai face achizitii?

V.R.C.: Am avut probleme cu muzeul. Au achizitionat ceva din expozitie, au facut formalitatile necesare, dar nu au achitat platile.. Bine, eu am o pensie de 500 de lei si Ordinul Republicii imi mai adauga 500 de lei. Dar cine nu are ordinul?! Sora mea nu are ordin si primeste doar 500 de lei…

— Si cum se descurca?

— Economiseste, dar si copiii o ajuta…

Maestrul Sainciuc: «Bagatelele cauta un nas»

Maestrul imi arata un manuscris. Acum e in proces de «tratative cu sponsorii». Albumul se numeste «Bagatele» si maestrul se bucura, spunand:

«Bagatelele sunt scurte bucati muzicale, usoare.. De aici vine verbul "a bagateliza", adica a vorbi fara nici o importanta. E cu final pozitiv, tiparesc cartea! Si unul trist: am stat 10 zile, la spitalul Sf. Arhanghel Mihail. Am avut parte un doctor foarte tanar, Sergiu Revencu, toti erau tineri si tare frumosi, talentati, i–am desenat si le–am dat desenele! Pe Revencu l–am dat la "Literatura si Arta", a fost foarte bun in atitudinea sa fata de mine!»

— Maestre, dar dupa starea Dvs. de spirit nu as spune ca ati fost bolnav, sunteti atat de bine dispus…

— Nu am invidie,ca asta nenoroceste omul. Ma bucur cand aud ca altii reusesc, daca aud ca au ceva mai dureros, sunt si eu mai trist. Am avut un coleg, care a intrat in politica si eu i–am spus ca nu e bine, dar nu trebuie sa judeci, Dumnezeu sa–l jedece, eu m–am eliberat.. Nu ne vedem, numai ne salutam, atunci cand ne intalnim. Am mostenit de la mama aceste calitati. Ea era o fire foarte iertatoare.

Despre Uniune si despre colegi

— Doamna Valentina, Va mai intereseaza activitatea Uniunii?

— Nu, de loc.

— Dar mai vine cineva de la Uniune sa va vada?

— Au fost doua prietene, dar mai demult. Cred ca nici nu mai cunosc lumea de acum. Am ramas in urma, intra astia tineri in arena

— Rurac spune ca au primit 45 de membri in UAP, multi, dar mi se pare ca nu cantitatea, ci calitatea conteaza.

— E greu, aici asa e, fiecare socoate ceea ce gandeste el, are geniu ori nu, nu poti intoarce cum vrei, asa se face in dezvoltatrea artei. Preturile care cresc, piata capodoperelor care se schimba.

— Deci nu e o abatere, de la niste principii?

— Nu toate capodoperele pe care le–am vazut in marele muzee mi–au placut, ele sunt totusi inimitabile, trebuie sa trudesti mult ca sa faci o copie sa semene cat de cat, ele intr–adevar sunt o valoare. Eu am vazut, la Moscova, la Galeria Tretiakov, faceau copii ale capodoperelor de acolo. Nu erau ale unor pictori cum ar fi un Leonardo, erau facute dupa Suricov. Imi facea impresia ca sunt niste caricaturi si am realizat ca Suricov este foarte bun si nu oricine poate sa faca o copie dupa el. Arta picturii, totusi, nu este doar ceea ce se vede, ea mai prezinta si un mesaj spiritual, intelectual, moral.

— Dar dintre colegi cine va mai viziteaza?

— Eleonora Romanescu, Elena Bontea si Maria Racila au venit in una din zile, am avut atata placere! Nu puteam sa vobim, atatea ne luau ochii. Maria se uita mereu la motanul nostru, ca ii plac motanii. Da, vecinii de la ateliere, mai era Margo foarte draguta, cu ea ne intalneam destul de des.

— Acum puteti merge la atelier fara a avea nicio emotie, sau sunteti o fire mai emotiva, dintre cei carora le vine greu sa revina sau chiar nu pot reveni…

— Nu, eu nu am emotii, in niciun fel… Nu mai este asa cum a fost, oamenii s–au dus. A murit Igor Vieru. A fost bolnav mult timp, dar eu il asteptam si maturam in fata atelierului meu si al lui. Tineam foarte mult sa dea atelierul lui Dicu, pentru ca e fiul lui. Aspectul, gradinita din fata erau ingrijite! Glebus venea la noi, Lica facea multe pe acolo. Aveam si niste trandafiri frumosi, si niste banci in curte. Desi frunoasa priveliste, era trist atunci cand, dimineata, descopeream trandafirii taiati si, probalil, dusi la piata. Am avut gladiole, mi le–a scos un vecin si cred ca tot in piata le–a vandut. Cand am inteles smecheria, sadeam flori mai simple: tigancuse, vizdoage, mararas, petunii.

(Imi arata un tablou cu florile de la ateliere, sa le fi imortalizat ca sa nu uite? Tabloul e vecin bun cu «Autoportretul», asezate sus, pe dulapul din dormitor, le are mereu in fata).

Lumea se schimba. Lumea s–a schimbat

— Pe unde ati calatorit?

— In Austria si atat, Glebus a facut eforturi sa calatoreasca, iar eu nu. Acum e timpul calatoriilor, lumea s–a schimbat si continua sa se schimbe. Revenirea la grafia latina a fost esentiala pentru noi, astfel, oricine ar dori, nu va putea intoarce lumea inapoi… Eu intotdeauna am avut constiinta ca m–am nascut in Romania, altii, probabil, au acest sentiment de apartenenta la romanism asumat, eu nu. Cand au venit rusii, parintii mei l–au dat imediat pe fratele meu la un liceu romanesc. Nu stiu unde si cine i–a sfatuit, dar mergea la Liceul «Hasdeu», desi scoala primara a facut–o in limba rusa, din care cauza a repetat anul. In anul acela el a invatat sa scrie si sa citeasca romaneste.

— Mergeati cu Victor impreuna?

— «Hasdeu» era liceu pentru baieti, eu am mers la particular, sora mea — la «Regina Maria». Prinsesem momentul in care Europa era in criza, in toata lumea era o mare criza. Tata a ramas fara de lucru, iar datoriile cresteau. Asa a fost, fratele meu s–a nascut la rusi, dar statea la Bucuresti, acolo se stabilise. Multi nici liceul nu au facut, pentru ca nu au avut puterea sa treaca. Unii terminau si luau diploma de bacalaureat, cine nu a vrut a ramas cu document rusesc, care nu mai era valabil. Bunica mea era oraseanca, bea o cafeluta si mergea la Mitropolie, ma lua si pe mine cu ea. Mai jos erau magazine, cafenele.

— Cum se numea strada pe care treceati cu bunica?

— Alexandru cel Bun. Deci, strada Stefan cel Mare atunci se numea Alexandru Cel Bun. Dar au numit–o Stefan cel Mare. Au prins bine momentul. Statuile lui Vasile Lupu si Stefan cel Mare erau pastrate la Craiova. Apoi le–au adus inapoi, la Chisinau

Glebus: Au adus troleibuzele de la Odesa la Craiova, prin 50.

— L–ati cunoscut pe Alexandru Plamadeala?

V.R.C.: Da, dar Plamadeala era foarte tanar, timpul i–a dat valoare acestui sculptor! Desigur, monumentul lui Stefan! Odata am auzit cum un cetatean a spus, «smotri, smotri koroli!». Omul tinea de mana un baietel, probabil era bunicul cu nepotul! Altul, in troleibuz, a zis: «ty smotri vnimatelino vokrug, eto istoriceskie mesta, zdesi eti doma videli Lenina». Lumea s–a schimbat… Cand ma duceam la piata de langa ateliere, era un loc acolo, cresteau multi copaci, mlta iarba. Oamenii stateau si se odihneau, dupa ce isi vindeau marfa. Cosuri multe, oameni culcati printre copaci, imi placea peisajul, avea un parfum deosebit.

Gradina

— Mai ingrijiti gradina?

— Nu prea, nu pot, am curatat zmeura. Inainte lucram mai atent, acum nu mai pot. A fost doctorita si mi–a spus sa uit de gradina.

— V–ati intristat?

— Da, un pic.

— Daruiti lucrari nepoteilor?

— Sigur, nu au incotro, toate sunt ale lor! Sa stiti ca ei sunt cei mai pretentiosi critici.

Am vazut–o la expozitia «Artiste contemporane din Moldova si Polonia». Tinea un buchet de zambile. M–am bucurat nespus…

A dialogat, Antonina Sarbu