Un interviu cu
ieromonahul Savatie Bastovoi

— Parinte, pentru ca «subiectul oualor» aruncate in redactia ziarului «Timpul» mai este actual, Va intrebam si pe Dvs., ce ar fi mai crestineste sa faca niste crestini cu niste oua, in cazul in care le au in exces? De altfel, ce fel de forme de protest sunt aplicabile in lumea crestina?

— In lumea crestina au existat intotdeauna polemici si tulburari. Istoria pastreaza aceste momente petrecute de–a lungul secolelor. Sinoadele Ecumenice, dar si cele locale, nu sunt altceva decat incercari de a clarifica anumite polemici care riscau sa devina sau deveneau conflicte. Asadar, crestinismul a promovat intotdeauna un spirit sobornicesc, universal, prin care sa se hotarasca totul. Biserica a avut mari oratori si polemisti, incepand de la apostoli si pana la sfinti precum Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare sau Grigore Teologul. Sigur ca propovaduirea Evangheliei nu a fost lipsita de exagerari si chiar lucruri regretabile, asa cum s–a intamplat in Apusul medieval, pe vremea inchizitiei. Dar acesta nu este adevaratul spirit crestin. Cred ca cei care au iesit in strada sa scandeze si sa arunce cu oua respira acel duh al inchizitiei. Povestea cu ouale cred ca a fost unul dintre cele mai jenante momente din viata Bisericii din Moldova postsovietica. Biserica nu are nevoie sa protesteze, deoarece ea, prin definitie, se opune lumii, raului din lume. In orice caz, ea nu poate incuraja nici o forma de agresivitate. Crestinul isi manifesta protestul atunci cand refuza sa ia parte la raul acestei lumi. De aceea noi nu cunoastem proteste intreprinse de sfintii apostoli, de exemplu, desi ei au trait in plin imperiu pagan. Episcopul sau preotul trebuie sa–si exprime opiniile in adunare, in biserica.

— De fapt, conflictul a pornit de la cateva articole din aceasta publicatie care se refereau la imixtiunea politicului in Biserica. Ce credeti despre relatia Bisericii de la noi cu partidul comunist, de la guvernare?

— Eu nu cunosc amanunte despre o relatie a Bisericii cu partidul comunist. Nu cred ca problema poate fi pusa astfel. Pur si simplu, Biserica nu poate neglija existenta unei conduceri in stat. Nu e un secret faptul ca conducatorii Bisericii, inca din perioada bizantina, au cautat sa aiba o relatie buna cu liderii politici. Aceasta, de prea multe ori, a costat prea scump, deoarece politica statului se intampla sa vina in contradictie cu spiritul Evangheliei. Sa ne amintim de situatia Bisericii Romano–Catolice in vremea lui Hitler… Cu toate acestea, credinciosii sunt si ei cetateni ai statului si se supun legilor lui. Mi se pare normal ca liderii Bisericii sa se afle in dialog cu liderii politici. Sigur ca este important ca acest dialog sa fie cat mai corect. Astazi sunt comunistii la putere, dar maine pot veni altii, iar mitropolitul va trebui sa se intalneasca si sa stea la masa de tratative cu noul presedinte. Biserica nu este un partid care risca sa–si piarda mandatul in patru ani. Biserica este vesnica. De aceea, ea nu face tabara de opozitie, dupa cum nici nu ridica in slavi o guvernare. Nu vreau sa comentez incidentul cu Tarlev pe amvonul bisericii. In primul rand, nu stiu ce a zis. Banuiesc ca nu a comentat Evanghelia zilei, adica nu a predicat propriu–zis. Daca a avut un mesaj de natura politica, nu stiu. In acest caz, momentul e regretabil. Pe de alta parte, dincolo de faptul ca este prim–ministru, Domnul Tarlev nu face parte din cei care merg la biserica doar pentru a se fotografia acolo, el frecventeaza slujbele bisericesti ca orice crestin. El nu a incalcat nimic atunci cand, cu permisiunea arhiereului, a cerut sa vorbeasca adunarii. Acest lucru il poate face oricine dintre credinciosi, cu conditia sa aiba permisiunea arhiereului. Asadar, desi eu condamn actiunile de protest intreprinse de crestini la redactia ziarului Timpul, totusi presa a exagerat. Desi, aceasta este treaba presei, ca sa mai si exagereze, sa piste, sa caricaturizeze. Lucru pe care nu l–au inteles crestinii care s–au suparat pe domnul Tanase.

— S–a mai scris despre relatia, cam dificila, pe care ati avut–o cu parintii Dvs. dupa ce au aflat despre decizia de a Va calugari. Cum Va impacati acum cu ei?

— Vedeti, eu nu mai sunt un adolescent care sa fie marcat de relatia cu parintii. Am 30 de ani, dintre care sase traiti in caminele din Romania si alti opt ani de calugarie. Modul de viata pe care il am se reflecta inevitabil si asupra relatiei mele cu parintii.

— Relatiile parinti–copii sunt complicate astazi din mai multe cauze: saracie materiala, saracie spirituala, exod… Mai e vreo salvare?

— Sigur ca toate acestea ne afecteaza, dar cred ca doar in prima tinerete. Adolescentul poate sa le reproseze parintilor ca nu i–au creat o viata pe masura, dar timpul arata ca lucrurile nu stau chiar asa. Pana la urma, fiecare om trebuie sa–si faca viata singur. Eu nu am vazut niciodata relatia cu parintii prin starea materiala, desi nu m–am bucurat de bogatii. Copiii trebuie sa fie mai intelegatori cu parintii saraci. Acolo unde exista respect pentru valorile spirituale, nu exista astfel de probleme. Eu am crescut intr–o casa saraca, dar plina cu carti si cred ca am avut de castigat. In liceu, la Iasi, am purtat o singura pereche de blugi si o singura pereche de bocanci. Cu toate acestea, nu–mi aduc aminte sa le fi reprosat macar o data parintilor ca nu mi–au dat bani. Acum, toate acestea au trecut si eu cred ca am dobandit mult mai mult de la viata, decat daca as fi fost un copil de bani gata.

— Spuneati, intr–un context: As vrea ca, intotdeauna, bisericile sa fie pline ca de Paste. Daca mai sunt vii in memoria Dvs., reda–ti–ne cateva amintiri legate de sarbatorile de Pasti din copilarie… Era, de altfel, perioada comunismului «infloritor"…

— Eu nu am avut Pasti in copilarie. Tata era propagandist de ateism stiintific si de aceea noi nu aveam nici Pasti, nici Craciun. Mi–aduc aminte ca nu ma lasa sa merg cu colindatul. Imi dadea zece ruble si imi spunea sa stau acasa, ca n–o sa cante baiatul lui «Vi–L aduc pe Dumnezeu, mititel si–nfasatel…» In schimb, m–a invatat o uratura lunga cu Badea Traian, zicand ca acesta este un obicei bun, sa urezi roada buna in noul an. Desi credeam in tot ce spunea tata, nu–mi aduc aminte sa fi luat vreodata cele zece ruble. Fugeam cu baietii si colindam. As fi putut sa iau si banii si sa colind pe ascuns, dar tot el m–a educat sa nu umblu cu chestii din astea. Eram sincer si corect. Asa ca, despre Pasti nu am amintiri. Imi placea insa foarte mult colindul de Craciun, ma induiosau cuvintele «mititel si–nfasatel» si «tichiuta de bumbac, sa–i fie moale la cap«. Nu stiu ce se petrecea atunci in inima mea de copil de propagandist, dar ma indragosteam de Acel Dumnezeu despre Care nu credeam ca exista.

— Cunoasteti preoti care au colaborat cu kgb–ul? Ce i–a determinat sa o faca? Cand pocainta poate fi una intarziata?

— Nu cunosc astfel de preoti. In general, eu cunosc foarte putini preoti, deoarece am crescut intr–un mediu ateu, iar firea mea retrasa m–a impiedicat sa caut noi cunostinte dupa ce am devenit eu insumi calugar si preot. Imi sunt suficienti parintii pe care i–am cunoscut la manastire sau cu ocazii neprevazute. Printre ei sunt numai oameni de treaba. Nu exclud ca au fost si preoti care au colaborat cu kgb–ul, dar este un domeniu strain pentru mine. Insa exista pocainta pentru toata lumea. Numai moartea ne poate lua posibilitatea pocaintei, dar cat traim, avem nadejde. Talharul de pe cruce s–a pocait in ultimul moment al vietii si a fost mantuit.

— Biserica ne invata sa fim rabdatori. Cata saracie, umilinta, deznadejde mai pot rabda romanii basarabeni? Rabdarea necontenita nu poate duce la degradare?

— Rabdarea nu poate duce la degradare, ci doar nerabdarea. Omul nerabdator se macina singur, din interior. Rabdarea, daca vreti, este o manifestare a intelepciunii. A rabda inseamna a intelege, a patrunde sensul si a cunoaste cauzele unei amanari. Adica daca lucrul pe care ti–l doresti nu–l vei avea niciodata, tu vei ramane un nefericit? Trebuie sa fim mai complecsi, mai plini launtric si atunci vom putea fi mai rabdatori. Aceasta plinatate launtrica este, de fapt, Dumnezeu Care se salasluieste in inimile noastre, prin rugaciune si dragoste.

— Cum pot fi depasite deceptiile politice?

— Aducandu–ne aminte ca sunt trecatoare. Inteleptul Solomon, atunci cand suferea vreo deceptie, isi citea inscriptia de pe inelul regal. Pe inel scria: «Si asta va trece!» In general, trebuie sa fim cat mai departe de politica. Omul se poate schimba pe sine, dar nu poate schimba lumea. E adevarat ca lumea, vrem nu vrem, se schimba si aceasta schimbare nu are loc fara amestecul oamenilor. Totusi, eu cred ca Dumnezeu dirijeaza lumea, pentru ca, de prea multe ori, vedem cum civilizatii intregi iau brusc o cotitura imprevizibila sau chiar se distrug si dispar. Nu gresim daca ne informam despre cele ce se petrec in lume, dar nu trebuie sa ne facem o obsesie din dorinta de a schimba tara. Am vazut oameni care au ajuns la paranoia pe fondul obsesiilor politice. E suficient sa facem lucrurile care depind de noi, in rest, timpul le asaza pe toate.

— Oamenii pleaca si pleaca din R. Moldova… Care este cel mai periculos impact al acestei migratii istovitoare?

— Dezbinarea familiilor, prostitutia si pierderea identitatii personale. Apare o constiinta de rob, capabil sa faca orice pentru bani.

— «Sub ochii nostri si cu noi insine se petrece o alienare totala. Traim printre panouri care fac publicitate la tampoane femeiesti si la prezervative. Ne uitam cu admiratie cum o femeie la televizor isi rade parul de pe picioare sau isi gaureste cariile. Ne–am coborat in mizeria pe care se rusina sa o spuna pana si sotia sotului. Douazeci de ani in urma, acestea ar fi fost scene de comedie frantuzeasca, astazi ele sunt viata noastra. Ne–am indobitocit atat de tare incat nu mai stim sa ne folosim propria libertate. Despre ce libertate vorbeste omul contemporan, atunci cand zece ore pe zi se uita la filme in care prin hohote de ras i se dicteaza cand sa rada? Unde e scara valorilor? Unde sunt idealurile?» E un pasaj dintr–un eseu semnat de Dvs. Cum ati continua astazi acest pasaj?

— Nu s–a schimbat nimic. Eu sunt foarte scarbit de subcultura promovata la televizor si la radio. Imi pare rau ca aceasta a luat locul literaturii si artei autentice. Cred ca degraba vom avea un individ nou, cu o mult mai redusa putere de concentrare si o capacitate de discernamant mai mica. Adolescentii de azi nu mai pot urmari un discurs amplu, care sa le solicite prea mult atentia si sa–i oblige sa sintetizeze si sa traga concluzii. Ei prefera sa vada un filmulet sau sa asculte un material audio. Daca vom merge tot asa, nu stiu ce vom face cu toata literatura anticilor si, in general, cu capodoperele literaturii universale, deoarece ele devin prea complicate, prea lungi si prea grave pentru noua generatie. Sa speram ca va veni timpul cand lumea va obosi sa tot stea in fata televizoarelor si se va intoarce la adevaratele valori.

— Cum este viata de calugar? Cat loc pentru viata privata ii ramane unui calugar? E bine sau nu ca cei care s–au retras in manastiri sa iasa si in lume, propovaduind credinta?

— Uneori e bine, alteori nu. Depinde cui, cum si cat propovaduiesti. Vrem sau nu vrem, dar marii predicatori au fost calugari. Timpul le arata pe toate.

— De 15 ani, in R. Moldova doua mitropolii, una subordonata Patriarhiei Romane, iar alta — subordonata Patriarhiei Ruse, nu–si pot imparti locasurile si crestinii. Cum vedeti evolutia acestui conflict? Ce mai pot face crestinii pentru a–si recapata linistea? Cei de la Floresti, bunaoara, care au fost alungati din locas, fiind fortati sa mearga la slujba intr–un cort militar?

— Nu cunosc conflictul de la Floresti. Sunt slab informat in acest sens, adica doar ceea ce culeg din zvonuri. Sigur ca nu e normala aceasta situatie. Pana la urma, are de patimit imaginea Bisericii. Eu cred ca va veni timpul cand acest conflict va disparea. Cum anume, nu pot sa zic, pentru ca nu–mi place sa prorocesc. Dar mi–as dori ca orice crestin ortodox sa poata intra in orice locas ortodox din tara fara sa se intrebe daca face bine sau nu.

— Ce credeti despre preotii care isi permit sa hraneasca porcii cu painea adusa de crestini la Biserica?

— Painea trebuie data la saraci. Orice jertfa adusa la biserica este inchinata Domnului, nu zic sfintita, ci binecuvantata, deoarece se face de dragul lui Dumnezeu. Pretutindeni sunt saraci, painea si darurile, daca nu le foloseste familia preotului, trebuie sa fie impartita celor nevoiasi.

— Cat de valabila este astazi sintagma «iubeste pe aproapele tau»?

— Ca intotdeauna. Atunci cand oamenii uita de aceasta, viata se transforma in infern. Nu exista nici o alta cauza a raului personal sau social, decat uitarea poruncii de a iubi.

— Cum vi se par mesajele cu care sectarii ii cuceresc astazi pe oameni?

— Smechere. Crestinii nu cunosc Scriptura, de aceea se ratacesc. Sectantii nu au fost niciodata consecventi in doctrina lor, deoarece nu au o doctrina propriu–zisa, ci doar o suma de reflectii eronate pe marginea unor texte biblice prin care incearca sa–si motiveze o revolta care, initial, a fost una sociala. Ma refer la sectantii pe care ii avem astazi, nu la ereziarhii primelor secole care, de obicei, practicau erezia ca pe un joc intelectual si de multe ori faceau parte din scolile filozofice ale vremii. Sectantii zilelor noastre sunt urmasi ai lui Luther, Calvin si alti revoltati medievali, care au protestat impotriva exceselor din interiorul catolicismului. Mai intai ei au negat institutia preotiei si au nesocotit cinstirea sfintilor. Insa de atunci pana azi doctrina protestanta a cunoscut multe schimbari. Teologii protestanti occidentali se vad pusi astazi in situatia de a–si revedea mai multe puncte de vedere si multi dintre ei recunosc cu sinceritate ca protestantismul nu e lipsit de lacune. In ce–i priveste pe sectantii moldoveni, in ultimii ani ei au inceput sa practice un cameleonism uimitor. De acum putem vedea cruci acolo unde mai inainte se hulea crucea, putem vedea icoane in casele lor de rugaciuni, iar unii chiar au imbracat vesminte si au inceput sa sfinteasca apa. Asa ca nici nu se poate vorbi despre sectanti, decat cu referire la un caz concret.

— Ce credeti despre cei care, pe pamant, spun ca ar fi Dumnezei?

— Sunt bolnavi. De regula, acestia mor nebuni. Nietzsche s–a crezut ceva mai mult decat omul, un fel de «supraom», si a murit nebun. Nu cred ca este o suferinta mai mare ca aceasta: sa te crezi toata viata Dumnezeu, iar la urma sa trebuiasca sa mori.

— Tot mai multe casatorii se incheie cu divorturi, iar numerosi tineri nici nu mai accepta taina cununiei, astfel incat, statutul familiei devine unul incert. Ce s–ar mai putea intampla in astfel de conditii?

— Cred ca trecem printr–o perioada de criza care cu greu va putea fi depasita. Institutia familiei nu mai sta pe lista prioritatilor in programele statului. In Rusia, presedintele Putin incearca sa o reabiliteze cu bani, sa vedem ce va iesi. Sunt curios sa aflu daca dupa campania demografica a lui Putin va scadea rata divorturilor in Rusia. La noi, nu mai vorbeste nimeni de familie. Oamenii politici vorbesc de lucruri generale si, de cele mai multe ori, abstracte. Cred ca una dintre cauzele principale ale divorturilor este saracia, cand sotii tineri sunt nevoiti sa lucreze in tari straine, petrecand despartiti prea multa vreme. Iar ochii care nu se vad se uita. Instabilitatea societatii se rasfrange si asupra institutiei familiei. Desi, daca ma gandesc mai bine, rata divorturilor e foarte mare si in tari mai prospere, cum ar fi, de exemplu, SUA. Pe de alta parte, se face prea mult caz din aventurile amoroase si divorturile numeroaselor staruri. Aceasta, vrem nu vrem, creeaza un model pentru tineri. Totusi, divortul este o decizie anormala, este o tragedie ale carei consecinte oamenii le suporta toata viata. Dumnezeu a binecuvantat relatia dintre barbat si femeie si El voieste ca atunci cand doi oameni se iubesc, sa nu se mai desparta niciodata. Despartirea este un act impotriva dragostei si, pe undeva, este o sinucidere, deoarece «cei doi devin un trup». Iata de ce Biserica condamna divortul.

— Mai amintesc preotii, la cununii, ceea ce spunea demult apostolul Pavel: «Odata casatoriti, trupurile voastre nu va mai apartin, ci trupul barbatului este al femeii si trupul femeii este al barbatului»?

— Sigur ca lucrul acesta se aminteste si insasi firea ne–o spune. Totusi, valtoarea patimii de prea multe ori incalca aceasta lege. Cred ca si valorile promovate de lumea in care traim isi pun amprenta asupra deciziilor si actiunilor noastre. Aceste cuvinte ale apostolului arata cat de stransa este legatura dintre soti, atat incat ei nu–si mai apartin, ci fiecare se supune voii celuilalt.

— Cum poate fi invinsa frica?

— Frica vine din necredinta. Omul necredincios este fricos si las, iar cel care isi lasa viata in mainile lui Dumnezeu nu are de ce se teme.

— Cum ar trebui impartasite bucuriile?

— Cu dragoste. Bucuria care nu se impartaseste cu dragoste trezeste invidie si poate rani. Dar dragostea ii face si pe ceilalti sa se bucure de bucuria ta, caci bucuria ta devine una comuna, revarsandu–se ca o buna mireasma peste toti.

— Viitorul are nevoie de noi sau noi avem nevoie de viitor?

— Nici viitorul nu are nevoie de noi, nici noi de viitor. Viitorul este o treaba relativa, iar noi trebuie sa fim noi insine, indiferent de ce ne aduce timpul. Nu trebuie sa asteptam vreme prielnica pentru a fi mai buni. In orice clipa este momentul pentru mai bine.

— Va multumim.

Pentru conformitate, Aneta Grosu