Ghidul reporterului pentru investigarea crimelor de război: ce se consideră legal într-un război? 

Ororile și distrugerile aduse de război pot determina o persoană să creadă că legile nu se aplică în timpul conflictelor armate și orice încercare de a reglementa violența poate părea inutilă. Cu toate acestea, însuși faptul că, într-un astfel de context, anumite acțiuni ne îngrozesc mai mult decât altele, arată convingerea noastră că războiul trebuie să aibă limitele sale. Această convingere există de secole, deși este posibil să nu fi existat întotdeauna o înțelegere comună a ceea ce ar trebui să însemne aceste limite. 

În conformitate cu dreptul internațional de astăzi, termenul „crimă de război” se referă la încălcările specifice, grave ale dreptului internațional umanitar, care au ca rezultat răspunderea penală individuală. 

Legile moderne ale războiului datează din secolul XIX, când au fost semnate primele convenții internaționale privind protecția civililor, bolnavilor și răniților în luptă. Au urmat mai multe tratate internaționale, inclusiv cele patru Convenții de la Geneva din 1949, care au devenit cele mai recunoscute texte la nivel mondial privind legile războiului. Aceste patru documente au fost elaborate imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, ceea ce le-a oferit statelor un stimulent puternic să scrie și să se angajeze să respecte regulile și normele de război general acceptate. 

Conceptul de „crimă de război” a apărut împreună cu aceste tratate, ca termen pentru a descrie cele mai grave încălcări ale acestor legi ale războiului. Urmărirea penală internațională în instanțe a făptașilor acestor crime de război a fost inițiată de tribunalele de la Nürnberg și Tokyo după cel de-al Doilea Război Mondial și a fost continuată în anii 1990 de tribunalele internaționale înființate de Organizația Națiunilor Unite pentru fosta Iugoslavie și Rwanda. 

Dar legile războiului pot avea importanță și în afara instanțelor. În special, pentru victimele violenței care doresc să fie recunoscute ca victime ale nedreptății, chiar dacă nu pot merge în instanță. Aceste legi pot avea importanță, de asemenea, și pentru soldații care sunt implicați în conflictele armate și doresc să știe că luptă pentru o cauză dreaptă într-un mod just. 

În conformitate cu dreptul internațional de astăzi, termenul „crimă de război” se referă la încălcările specifice, grave ale dreptului internațional umanitar, care au ca rezultat răspunderea penală individuală. Cu toate acestea, nu toate încălcările de lege pe timp de război sunt crime de război și nu toate decesele civile în timpul războiului sunt crime de război sau chiar încălcări. În plus, legile aplicabile privind războiul și mecanismele de aplicare disponibile (inclusiv instanțele internaționale) depind de tratatele semnate de fiecare stat. 

Acest capitol oferă o prezentare generală de bază a legilor aplicabile în timpul unui conflict armat și descrie acțiunile ce pot fi sau nu considerate legale. 

Deși înțelegerea obișnuită a termenului „crimă de război” nu coincide cu situația juridică, merită înțeleasă semnificația sa juridică și, în general, legile aplicabile în timpul războiului, pentru a asigura o raportare fiabilă în materialele jurnalistice și pentru a contribui la procesul luptei împotriva impunității pentru crimele de război. De asemenea, este important să ne dăm seama că unele acte de război ce au consecințe grave, cum ar fi uciderea sau rănirea civililor, nu constituie întotdeauna crime de război. Raportarea unor astfel de acte de război, recunoscând că nu a avut loc nicio încălcare a legii, poate fi importantă pentru a trage la răspundere statele din punct de vedere politic, în vederea reducerii daunelor civile în cadrul conflictelor armate. 

Acest capitol oferă o prezentare generală de bază a legilor aplicabile în timpul unui conflict armat și descrie ce acțiuni pot fi sau nu considerate legale. Această prezentare nu este exhaustivă, resurse pentru referințe suplimentare putând fi găsite în următoarele părți ale acestui ghid. Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR) este considerat o sursă sigură pentru interpretarea normelor aplicabile în cadrul conflictelor armate. CICR publică resurse utile pentru jurnaliștii care relatează evenimentele din cadrul conflictelor armate.

Legi care se aplică 

În general, următoarele legi se aplică în cadrul conflictelor armate: 

• Dreptul internațional umanitar (cunoscut și sub denumirea de legile de război sau legile conflictelor armate) – reglementează acțiunile statelor și grupurilor armate nestatale implicate într-un conflict. Aceste legi privesc în principal responsabilitatea statului (sau responsabilitatea grupurilor armate) și nu responsabilitatea individuală. 
• Dreptul penal internațional – reglementează răspunderea penală internațională a autorilor individuali ai crimelor internaționale (genocid, crime împotriva umanității și crime de război) în cadrul și în afara conflictelor armate. Deși sunt legate, dreptul penal internațional și dreptul internațional umanitar sunt subiecte separate ale dreptului internațional. 
• Dreptul internațional al drepturilor omului – reglementează obligațiile statelor (în unele cazuri, și ale actorilor nestatali) față de persoanele aflate pe teritoriul și/sau jurisdicția lor, deși aplicarea acestuia poate să difere uneori în cazul conflictelor armate. 
• Legislația internă a statelor. 
• Alte legi internaționale și tratate încheiate de state, deși aplicarea lor în timpul conflictelor armate poate varia. 

Dreptul internațional umanitar se aplică doar situațiilor care sunt considerate conflicte armate pe baza unor criterii juridice specifice. 

Dreptul internațional umanitar se aplică doar situațiilor care sunt considerate conflicte armate pe baza unor criterii juridice specifice. 

Cel mai relevant set de norme juridice pentru ostilități este dreptul internațional umanitar. Se utilizează doar în timpul conflictelor armate. Acesta definește cine nu poate fi vizat (a se vedea principiul distincției de mai jos), reglementează mijloacele și metodele care pot fi utilizate în ostilități (de exemplu, ce arme sunt interzise) și regulile pentru tratamentul celor aflați în mâinile părților ce se află în conflict, inclusiv al persoanelor aflate în custodie, precum și al persoanelor care nu mai iau parte la ostilități. 

Tipurile de conflicte armate 

Dreptul internațional umanitar se aplică doar situațiilor care sunt considerate conflicte armate pe baza unor criterii juridice specifice. 

Există două tipuri diferite de conflicte armate: 

• Conflictele armate internaționale (adesea abreviate CAI), adică cele care apar între state; 
• Conflictele armate non-internaționale (CANI) sunt cele care se întâmplă între grupuri armate nestatale și un stat ori între două sau mai multe grupuri armate nestatale (denumite uneori războaie civile, conflicte intrastatale sau interne). 

Această distincție este importantă, deoarece cadrul juridic aplicabil diferă, deși normele fundamentale de bază rămân aceleași. Diferența constă în cine sunt subiecții conflictului. Unele conflicte includ ambele tipuri de conflicte armate, caz în care trebuie să fie clasificate separat. Situațiile de ocupație armată, atunci când un stat ocupă o parte sau întregul teritoriu al altui stat, sunt considerate conflicte armate internaționale. În tratate și cutume există norme speciale care reglementează astfel de situații. Existența unui conflict armat, precum și aplicabilitatea asociată a dreptului internațional umanitar, pot să nu fie întotdeauna evidente de la început (în special, în cazul CANI). Unele instituții păstrează hărți ale conflictelor posibile din întreaga lume.

Terminologie: care este diferența dintre „conflict armat” și „război” 

Dreptul internațional umanitar se aplică de la începutul oricărui „conflict armat”. Acesta este un termen juridic distinct, dar care nu se separă reciproc de alți termeni politici, cum ar fi „război”. Izbucnirea unui „război” poate fi folosită în sens politic (de exemplu, un „război civil”, „războiul împotriva drogurilor” sau „războiul împotriva terorismului”), dar poate include sau nu un conflict armat și, prin urmare, poate determina dacă dreptul internațional umanitar se aplică sau nu. Există criterii juridice pentru a stabili dacă există sau nu un conflict armat: 

• un conflict armat internațional începe cu utilizarea forței armate între state suverane (teoretic, chiar și un singur foc peste graniță ar putea corespunde definiției); 
• existența unui conflict armat non-internațional depinde de intensitatea și durata utilizării forței și de structura organizatorică a grupului/grupurilor armate implicate. 

Nu toate legile se aplică tuturor statelor 

În conformitate cu dreptul internațional, statele sunt obligate să respecte doar legile pentru care și-au exprimat acordul, de obicei, prin ratificarea tratatelor (semnarea și punerea în aplicare în dreptul intern) sau prin dreptul internațional cutumiar. Baza de date a tratatelor ONU, baza de date a Comitetului Internațional al Crucii Roșii (CICR) privind Dreptul Internațional Umanitar (DIU) și alte resurse on-line conțin informații cu privire la statele care au ratificat fiecare tratat în parte. 

Părțile unui conflict armat sunt obligate să respecte: 

Dreptul tratatelor 

• Ceea ce este obligatoriu doar pentru statele care au ratificat tratatul în cauză; 
• Tratatele de drept internațional umanitar, cum ar fi cele patru convenții de la Geneva din 1949, ce au fost ratificate de toate statele recunoscute (dar nu conțin dispoziții detaliate pentru anumite norme, inclusiv cele aplicabile conflictelor armate fără caracter internațional). Multe state au ratificat, de asemenea, protocoalele adiționale din 1977 referitoare la convenții (nu toate statele le-au ratificat, inclusiv Statele Unite, Pakistanul și Iranul); 
• Tratatele penale internaționale, cum ar fi Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale, care a fost ratificat de 123 de state. Printre țările care nu au ratificat acest statut se numără Statele Unite, China, Israel, Rusia, Ucraina și Yemen (vezi mai jos „tribunalele pentru crime de război”); 
• Tratatele internaționale privind drepturile omului, cum ar fi Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Culturale și Sociale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția Americană privind Drepturile Omului și Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor. 

Dreptul internațional cutumiar 

• Această definiție de „drept internațional cutumiar” este dată legilor care derivă din practica statelor și sunt adoptate ca legi, chiar dacă nu sunt documentate în tratatele ratificate de un anumit stat. 
• Toate părțile unui conflict armat sunt obligate să respecte dreptul internațional cutumiar, inclusiv grupările armate nestatale. 
• De exemplu, în ciuda faptului că unele state nu au ratificat Protocolul adițional I la Convențiile de la Geneva, care conține o regulă ce interzice atacurile împotriva civililor (articolul 48), este general acceptat faptul că este o regulă obligatorie de drept internațional cutumiar pentru toate părțile implicate în conflictele armate. 
• Cu toate acestea, uneori, dreptul cutumiar este dificil de definit. Baza de date de drept internațional cutumiar a CICR nu este o sursă juridică în sine, dar oferă informații generale valoroase privind dreptul internațional cutumiar în timpul conflictelor armate. 

Legalitatea declanșării unui conflict armat este reglementată de norme separate ale dreptului internațional (legi privind utilizarea forței între state). Dar, felul în care a început un conflict sau motivul acestuia nu afectează regulile care se aplică în cadrul conflictului armat. Cu alte cuvinte, se aplică aceeași lege umanitară, indiferent de faptul a început legal sau ilegal conflictul armat.

Regulile de război 

Există norme detaliate pentru a reglementa desfășurarea ostilităților în temeiul dreptului internațional umanitar, precum și pentru a oferi protecție celor care nu iau parte sau nu mai iau parte la ostilități (de exemplu, cei aflați în detenție, bolnavii și răniții). Normele prezentate mai jos nu sunt exhaustive, dar indică unele principii de bază și măsuri de protecție în temeiul dreptului internațional umanitar. 

Desfășurarea ostilităților 

Două reguli fundamentale se aplică desfășurării ostilităților: principiul distincției și principiul proporționalității. 

1. Distincție 

Principiul distincției impune ca părțile implicate într-un conflict armat să facă întotdeauna distincție între civili și cei care iau parte la ostilități (inclusiv combatanții) și să facă distincție între bunurile și infrastructura civilă și obiectivele militare. Doar obiectivele militare și cei care iau parte la ostilități pot fi ținte legitime. 

Cine ar putea fi țintă? În ceea ce privește persoanele, doar combatanții și persoanele direct implicate în ostilități sunt ținte legitime. Dacă civilii sunt uciși sau răniți urmare a unui atac, acesta nu este neapărat considerat ilegal – în condițiile în care cerințele în această privință au fost îndeplinite. 

Ce ar putea fi țintă? Obiectivele militare includ toate obiectivele care contribuie efectiv la efortul de război prin locația sa, scopul sau utilizarea lor și a căror distrugere parțială sau totală oferă un avantaj militar în circumstanțele predominante la momentul respectiv. Astfel, obiectivele care sunt în mod inerent civile (de exemplu, clădirile civile, podurile, drumurile) pot, în funcție de circumstanțe, să devină ținte militare, de exemplu, dacă sunt utilizate pentru a găzdui sau transporta echipamente militare. Cu toate acestea, ambele părți implicate în conflict sunt obligate să evite utilizarea militară a anumitor obiective civile, în special a unităților medicale (a se vedea mai jos emblemele protejate și utilizarea lor perfidă).

Dacă există îndoieli cu privire la faptul că o persoană sau un obiectiv este militar sau civil, acesta va fi considerat civil și este interzis să fie supus atacului. 

În conformitate cu dreptul internațional umanitar, termenul „combatant” are o definiție juridică specifică. Acesta este numele dat tuturor membrilor forțelor armate ale statului (cu excepția personalului medical și religios). Combatanții sunt considerați ținte militare și, prin urmare, sunt ținte legitime, cu excepția cazului în care s-au retras din luptă (de exemplu, răniții, bolnavii, cei care s-au predat) ori au dreptul la statutul de prizonier de război dacă sunt capturați de inamic. 

În conformitate cu dreptul internațional umanitar, orice persoană care nu este combatant trebuie să fie considerată din punct de vedere legal „civilă”. Cu toate acestea, civilii pot pierde protecția juridică împotriva atacurilor dacă sunt implicați direct în ostilități, deși durata și detaliile pierderii unei astfel de protecții pot fi uneori contestate. Membrii grupărilor armate nestatale organizate care participă la ostilități se poate considera că și-au pierdut protecția împotriva atacurilor pe durata apartenenței lor la acel grup armat. Termeni precum „combatant” sau persoană cu o „funcție de luptă continuă” sunt uneori folosiți pentru a se referi la membrii acestor grupuri armate. Indiferent de acțiunile lor, combatanții și civili, deopotrivă, nu pot pierde niciodată toată protecția care le este acordată de dreptul internațional, cum ar fi dreptul la tratament uman. 

2. Proporționalitate 

Principiul proporționalității stabilește că un atac este ilegal dacă provoacă populației civile prejudicii care depășesc avantajul militar direct așteptat în urma atacului. De exemplu, o bombă care lovește un obiectiv de valoare mică, cum ar fi un camion militar gol într-o piață aglomerată, ce ar duce la moartea multor civili, este incompatibilă cu principiul proporționalității. 

Pe de altă parte, un atac care provoacă vătămări sau decese în rândul civililor, sau daune infrastructurii civile, poate să nu fie ilegal dacă avantajul militar preconizat depășește valoarea daunelor cauzate civililor (acest lucru este uneori denumit „daune colaterale” sau „daune accidentale”). Astfel, nu toate decesele civile sunt crime de război sau încălcări ale dreptului internațional umanitar. Principiul proporționalității este determinat de ceea ce se cunoștea la momentul deciziei, al atacului și nu este evaluat prin probe care au devenit evidente după faptă. În plus, acest principiu se bazează pe echilibrul dintre umanitate și necesitatea militară, care nu poate fi definit cu precizie. Acest lucru poate face deosebit de grea evaluarea respectării principiului. 

Precauții în caz de atac 

Decizia cu privire la faptul că un atac este legal în temeiul dreptului internațional umanitar (dacă este efectuat în conformitate cu principiile distincției și proporționalității) impune celor care planifică și desfășoară operațiuni militare să ia măsuri de precauție fezabile atunci când efectuează un atac. Acestea includ preocuparea constantă pentru siguranța civililor în timpul operațiunilor militare, verificarea dacă ținta este militară sau civilă, anularea ori suspendarea unui atac dacă forța este utilizată fără discriminare sau disproporționat și furnizarea de avertismente în timpul unui atac, atunci când este necesar.

Obligația de precauție se extinde, de asemenea, la protecția civililor și a bunurilor civile împotriva efectelor atacului, de exemplu, prin decizia de a nu desfășura echipament militar sau personal în zone dens populate. 

Arme 

Dreptul internațional umanitar reglementează mijloacele și metodele de război, inclusiv tipurile de arme care pot fi sau nu folosite. Printre altele, acesta reglementează utilizarea armelor care au caracter nediscriminatoriu (ce nu fac distincție între țintele legitime și cele ilegale) și a celor care pot provoca vătămări ori suferințe inutile. Anumite tipuri de arme sunt, de asemenea, interzise ori reglementate prin tratate separate (de exemplu, armele biologice și chimice, minele terestre, gloanțele expansive).

Alte măsuri de protecție în temeiul dreptului internațional umanitar 

Dreptul internațional umanitar oferă, de asemenea, protecție celor care nu iau sau nu mai iau parte la ostilități. Să menționăm pe scurt câteva dintre aceste aspecte. 

• Tratamentul persoanelor aflate în detenție 

Orice persoană care nu participă sau nu mai participă la ostilități trebuie să fie tratată uman în toate cazurile, ceea ce include, de asemenea, protecția împotriva torturii, a tratamentelor inumane sau degradante. Civilii reținuți din motive legate de conflictele armate au dreptul la garanții judiciare speciale în timpul conflictelor armate internaționale. Prizonierii de război, statut care există doar în timpul conflictelor armate internaționale, au dreptul la măsurile speciale de protecție prevăzute în cea de-a treia Convenție de la Geneva din 1949, inclusiv dreptul la garanții judiciare, la protecție împotriva serviciului în forțele armate ale unui stat inamic și la reguli privind comunicarea lor cu lumea exterioară. 

• Ocupație 

În dreptul internațional umanitar există norme speciale ce reglementează ocupația, care este întotdeauna temporară. Aceste legi includ cerințele detaliate pentru administrarea teritoriilor, precum interzicerea strămutării forțate și a pedepsei colective. În plus, statele ocupante sunt susceptibile de a avea obligații internaționale privind drepturile omului în raport cu cei aflați sub controlul lor. 

• Utilizarea abuzivă a emblemelor protejate 

Dreptul internațional umanitar prevede o protecție sporită în anumite cazuri, inclusiv utilizarea emblemelor cu cruce roșie, semilună roșie și cristal roșu. Utilizarea protejată a acestor embleme este esențială pentru respectarea normelor umanitare în timpul conflictelor armate. Părțile implicate în conflict trebuie să fie sigure că nimeni, inclusiv adversarii lor, nu abuzează de emblemele care ar trebui să mențină neutralitatea și statutul protejat. Uzurparea identității civililor sau a persoanelor protejate, inclusiv utilizarea acestor embleme, reprezintă o încălcare a dreptului internațional umanitar. Comiterea perfidiei, adică folosirea acestui statut protejat în scopul uciderii, rănirii sau capturării, este o crimă de război.

Crime de război 

Dreptul internațional umanitar se referă, în principal, la responsabilitatea părților implicate într-un conflict, și anume, a statelor și a grupurilor armate nestatale. Termenul „crime de război” se referă la un subgrup de încălcări grave ale dreptului internațional umanitar, care au ca rezultat răspunderea penală individuală. Dar este important să înțelegem că nu toate încălcările legii în timpul războiului sunt crime de război. În mod similar, nu toate decesele civile sunt crime de război sau încălcări ale dreptului internațional. 

Încălcările principiilor distincției și proporționalității sunt crime de război, la fel ca tortura și tratamentul inuman al deținuților sau ca utilizarea perfidă a emblemelor protejate de dreptul internațional umanitar. Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale conține o listă a crimelor de război în cadrul conflictelor armate internaționale și non-internaționale. Statutul de la Roma nu a fost ratificat de toate statele, dar crimele de război enumerate în acesta se consideră, în general, că reprezintă înțelegerea internațională obișnuită a termenului „crimă de război”. 

Statele au obligația de a investiga crimele de război comise de forțele armate ale acestora și de cetățenii lor, precum și crimele comise pe teritoriul și/sau în jurisdicția lor și, dacă este necesar, de a urmări în justiție suspecții. Ei pot decide, de asemenea, să investigheze și să urmărească penal orice crimă de război, indiferent unde sau cine a comis-o – un principiu cunoscut sub numele de „jurisdicție universală”. 

Genocid și crime împotriva umanității 

Genocidul și crimele împotriva umanității sunt alte două forme de crime de război. Aceste concepte au fost formulate după cel de-al Doilea Război Mondial pentru a urmări penal crimele internaționale comise în anii precedenți. Aceste forme de crime de război sunt acum reflectate în Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale. Convenția privind genocidul din 1948 este, de asemenea, considerată o lege internațională cutumiară obligatorie pentru toate statele. Notă: genocidul și crimele împotriva umanității conțin elemente de crimă care le disting de crimele de război: 

• crimele împotriva umanității sunt, prin definiție, comise ca parte a unui „atac generalizat ori sistematic”;
• genocidul este comis „cu intenția de a distruge, total sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios”; 
• genocidul și crimele împotriva umanității pot fi comise atât în interiorul, cât și în afara conflictului armat. 

Genocidul și crimele împotriva umanității sunt, de obicei, comise pe scară largă, spre deosebire de crimele de război, care pot fi comise de la caz la caz. Prin urmare, detectarea crimelor împotriva umanității sau a genocidului necesită identificarea modelului, intenției și amplorii acestor crime. Crimele de război fac uneori parte din genocid sau din crimele împotriva umanității. 

Alte încălcări 

Crimele de război nu sunt singurele încălcări ale dreptului internațional umanitar ce au consecințe grave. Alte încălcări, cum ar fi lipsa măsurilor de precauție în timpul unui atac, pot duce la pierderi de vieți omenești sau la vătămarea gravă a civililor și/sau la deteriorarea proprietății civile, chiar dacă persoana nu este responsabilă penal pentru un astfel de act. Utilizarea abuzivă a emblemelor de securitate poate constitui o crimă de război, dacă este comisă în mod perfid, dar în toate celelalte cazuri este, de asemenea, o încălcare a dreptului internațional umanitar și poate avea consecințe grave, subminând credibilitatea unităților medicale, umanitare și a personalului. Statele au obligația de a investiga și de a opri astfel de încălcări posibile. 

„Presupusă” ori „posibilă”: stabilirea existenței unei crime de război sau a unei încălcări 

Jurnaliștii trebuie să țină cont de faptul că investigațiile lor sunt rareori suficiente pentru a dovedi încălcările dreptului internațional. 

Prin raportarea sau reflectarea unui incident în mass-media, este, de obicei, imposibil să se stabilească existența unei crime de război. Toate persoanele, inclusiv cele acuzate de crime de război, au dreptul la un proces echitabil și la prezumția de nevinovăție (sau echivalentul acesteia în temeiul dreptului intern). Prin urmare, o crimă de război sau o altă încălcare a dreptului umanitar poate fi stabilită doar de o instanță – după o anchetă și un proces. Atunci când se raportează acțiuni care pot constitui crime de război, este corect din punct de vedere juridic să se raporteze crimele de război „presupuse”, „probabile” sau „posibile”. 

În majoritatea cazurilor, informațiile interne de la instituțiile militare sau guvernamentale sunt, de asemenea, necesare pentru a stabili existența unei încălcări a dreptului internațional umanitar. De exemplu, acestea pot include mărturiile sau cunoștințele disponibile la momentul atacului, informațiile utilizate la momentul respectiv, informațiile despre ținta reală, modul în care au fost evaluate daunele preconizate pentru populația civilă, modul în care acestea s-au corelat cu avantajul militar direct așteptat și ce posibile măsuri de precauție au fost luate. 

Obligația de a investiga posibilele încălcări revine, în primul rând, statelor. Dacă acestea nu sunt în măsură să efectueze o anchetă eficientă, atunci alte organisme, inclusiv cele internaționale, cum ar fi Curtea Penală Internațională sau agențiile ONU, pot interveni. Societatea civilă, inclusiv jurnaliștii și organizațiile pentru drepturile omului, pot avea un rol important în sensibilizarea cu privire la încălcările posibile sau percepute, precum și în atragerea atenției asupra eșecului statelor de a investiga. Înțelegerea legii și atragerea atenției asupra posibilelor încălcări poate fi un apel puternic la acțiune. În multe cazuri, astfel de investigații pot duce la tragerea la răspundere. Cu toate acestea, jurnaliștii ar trebui să țină cont de faptul că investigațiile lor rareori pot dovedi încălcările dreptului internațional, astfel încât ar trebui depuse eforturi pentru a nu prejudicia potențialele investigații oficiale. 

Responsabilitatea comenzii 

Conceptul de responsabilitate a comenzii este un concept unic al dreptului internațional, rezultatul căruia poate fi responsabilitatea directă a comandanților pentru acțiunile subordonaților acestora. În temeiul dreptului penal internațional, acesta se poate aplica și comandanților civili (nu doar comandanților militari). Există două forme ale unei astfel de răspunderi: 

• responsabilitatea comandanților de a ordona subordonaților să comită crime de război; 
• responsabilitatea comandanților pentru lipsa acțiunilor de prevenire, pentru reprimarea sau neraportarea crimelor de război (de exemplu, lipsa investigării și urmăririi penale a criminalilor de război aflați sub comanda lor). 

Acest concept a fost analizat în detaliu de tribunalele penale internaționale. Există diferite elemente juridice ale conceptului. Acestea trebuie să fie respectate, inclusiv faptul că acel comandant „știa sau ar fi trebuit să știe” despre crimele de război și nu a luat măsurile „necesare și rezonabile” în cadrul autorității sale. 

Instanțe pentru crime de război – și altele – 

Crimele de război pot fi judecate de diferite instanțe la nivel național și internațional, în funcție de tratatele semnate de statele în cauză și de voința politică a statelor pe teritoriul cărora se află făptașii: 

• Cea mai eficientă cale de urmărire penală este, de obicei, prin intermediul instanțelor naționale (de exemplu, urmărirea penală a criminalilor de război sirieni în Germania și Țările de Jos), deoarece aproape fiecare stat are legislație pentru urmărirea penală a făptașilor crimelor de război. Cu toate acestea, puține state sunt pregătite să urmărească penal crimele de război comise în afara teritoriului lor (adică, să exercite „jurisdicția universală”). 
• Curtea Penală Internațională nu are jurisdicție asupra tuturor crimelor internaționale din întreaga lume. Aceasta poate urmări penal crimele de război, genocidul și crimele împotriva umanității doar în anumite circumstanțe, inclusiv în cazul:
  
  • presupușilor făptași care sunt cetățeni ai unuia dintre cele 123 de state ce au ratificat Statutul de la Roma; 
  • presupuselor infracțiuni comise pe teritoriul statelor ce au ratificat Statutul de la Roma (de exemplu, în cazul crimelor împotriva populației Rohingya din Bangladesh); 
  • statelor care au decis să accepte jurisdicția Curții (de exemplu, Ucraina); 
  • sesizărilor din partea Consiliului de Securitate al ONU (de exemplu, Darfur și Libia); 
  • acordării de către Curtea Penală Internațională a priorității pentru urmărirea penală internă a crimelor internaționale și intervenirii acesteia doar în cazul în care un stat nu poate sau nu dorește să desfășoare cu adevărat urmărirea presupușilor făptași. 

• Curtea Internațională de Justiție nu urmărește penal persoane fizice. Este o instanță pentru soluționarea litigiilor dintre state, care poate emite, de asemenea, avize consultative cu privire la aspecte de drept internațional. Aceasta poate trage la răspundere un stat pentru încălcarea obligațiilor care îi revin în temeiul dreptului internațional (de exemplu, datoria de a preveni și pedepsi genocidul). 

În perioadele de tranziție după o serie de conflicte, au fost înființate tribunale ad-hoc sau mixte pentru a judeca crimele internaționale comise în timpul acestor conflicte. Printre exemple se numără tribunalele de la Nürnberg și Tokyo, înființate după cel de-al Doilea Război Mondial, tribunalele speciale pentru fosta Iugoslavie și Rwanda, precum și tribunalele mixte din Cambodgia, Sierra Leone, Liban și Timorul de Est.