În libertate, mai greu decât după gratii
„Nu-mi închipui eliberarea mea… De multe ori am stat şi m-am gândit, când va veni ziua în care aş putea ieşi pe poarta închisorii. Nu pot să mi-o închipui, nu pot s-o văd cum anume va fi ea”, se confesează Viorica, o tânără de 28 de ani, care o treime din viaţa ei şi-a petrecut-o în detenţie. Deşi numără fiecare zi, iar în fiecare noapte se visează libere, o bună parte dintre femeile din închisoare se tem de viaţa din libertate mai tare decât de cea de după gratii, pentru că nu ştiu ce le aşteaptă.
La 21 de ani, când majoritatea semenilor săi urmau să absolvească universitatea, ea a fost condamnată la 7 ani de detenţie. Acuzată de trafic de persoane, tânăra îşi recunoaşte vina doar parţial. A greşit din nevoie, din sărăcie şi din disperare, pentru că viaţa ei de până la închisoare a fost una nedreptăţită. Timp de 7 ani, s-a gândit în repetate rânduri unde şi când a luat vreo decizie nepotrivită. Încerca să-şi imagineze cum ar fi fost viaţa ei, dacă ar fi avut o familie sănătoasă, dacă ar fi avut sfatul potrivit la timpul potrivit sau dacă şi-ar fi putut permite să-şi continue studiile.
„De la 11 ani ştiam cum să-mi obţin bucăţica mea de pâine. Am crescut fără părinţi. Am crescut doar cu bunica şi am fost nevoită să plec şi eu undeva peste hotare, ca să mă pot întreţine. Am fost la Ufa, am îngrijit un copil, vreo 7 ani de zile. Când am împlinit 18 ani, am venit înapoi în Moldova. Pe urmă am plecat în Rusia”, îşi povesteşte Viorica viaţa sa de până la condamnare.
„Nu am nicio susţinere pe partea cealaltă”
„Să fi avut atunci mintea asta, care o am acum, poate că aş fi avut altă viaţă. Aş vrea să schimb multe”, conchide tânăra, parcă dusă de gânduri. În celula ei, pe care o împarte cu alte trei deţinute, se află întreaga sa avuţie. Aceasta se rezumă, de fapt, la câteva haine.
În câteva zile, Viorica urmează să iasă la libertate pe poarta penitenciarului. Va fi una dintre cele peste 100 de femei eliberate din detenţie în ultimii doi ani. Ea recunoaşte că parcă ar vrea să mai oprească timpul, să nu se apropie atât de repede acea zi la care visează toate deţinutele. „Să vă spun cinstit, am o frică în suflet şi nici nu ştiu din ce cauză. Poate că, după atâta timp de închisoare, orice om ar fi simţit la fel. Şi nu am nicio susţinere pe partea cealaltă. Sunt singurică. Şi ştiţi cum, fiecare dintre neamuri, verişoare şi-au făcut familiile lor. La început pot să te ajute, dar nu şi în toată ziua. Aşa mă apucă o frică, cum se spune, nu ai casă, nu ai masă şi nu pot să mă deprind cu gândul că peste o lună mă duc acasă. Mă ia frica”.
Fără casă şi fără acte de identitate
Singura sa rudă apropiată, bunica, care a şi crescut-o, a decedat acum câţiva ani. Când îşi aminteşte despre ea şi despre faptul că nu mai este în viaţă o podidesc lacrimile. A aflat despre decesul bunicii după două luni de la înmormântare. Casa bunicii, singurul loc pe care-l putea numi „acasă”, a fost dată unor străini, pentru că nu exista un testament. Acum, tânăra nu are un loc de trai, nici viză de reşedinţă, iar în absenţa ultimei, nici buletin de identitate nu-şi poate perfecta.
„Din câte ştiu, bunica, când a decedat, n-a făcut documente pe casă pe numele nimănui, şi când eu am primit scrisoare de acasă, mi s-a spus că statul trebuia să-i ia casa. Dacă timp de jumătate de an nu se fac actele, statul ia casa. Când a fost verişoara la mine, mi-a spus că acolo trăieşte cineva, dar nu mi-a spus cine”. Deşi a scris la primăria din sat, pentru a afla ce statut are acum casa bunicii, care este practic singura sa şansă de a avea un loc de trai, nu a primit niciun răspuns.
„Ne străduim să le dăm tot ce putem”
Cu jumătate de an înainte de eliberare, Viorica, împreună cu alte deţinute care urmează să plece acasă, frecventează un ciclu de lecţii, moderate de asistentul social şi de psiholog, prin care a fost pregătită pentru viaţa din libertate. În cadrul lecţiilor, deţinutele sunt învăţate inclusiv cum să se comporte în societate, cum să evite conflictele, cum să le medieze, cum să-şi perfecteze un CV, cum să se prezinte la un interviu de angajare.
„Ne străduim să le dăm tot ce putem. Am încercat să le rezolvăm problemele, care practic păreau imposibile, dar este necesară şi atitudinea comunităţii, fiindcă atâta timp cât comunitatea o să le ignore şi n-o să accepte că ele tot sunt cetăţence ale ţării noastre, n-o să avem rezultate”, este convinsă psihologul Penitenciarului de la Rusca, Tatiana Plamădeală-Grigoraş.
Adiţional orelor în grup, destinate pregătirii de eliberare, deţinutele oricând şi cu orice întrebare se adresează acesteia. De cele mai multe ori, femeile se consultă cum anume să-şi rezolve problemele sau cum să depăşească temerile care le macină. Tatiana Plamădeală-Grigoraş spune că cele mai multe femei au temeri legate de faptul că nu ştiu ce le aşteaptă când o să păşească după pragul penitenciarului, că nu ştiu cum să reacţioneze la întâlnirea cu persoanele dragi sau cu copilul, pe care nu l-au văzut de mult timp sau care s-a obişnuit să trăiască cu absenţa ei.
„Pentru aflarea unora în detenţie este vinovată societatea”
Cea de-a două psihologă din penitenciar este Daria. Ea nu este angajată, fiind una dintre cele 280 de deţinute. „Detenţia m-a marcat, am început mai bine să înţeleg oamenii, să înţeleg nevoia omenească, să înţeleg nevoile care au adus femeile în detenţie. Dumneavoastră ştiţi că multe femei sunt aici pentru că au vrut să se hrănească, să-şi întreţină familia. Adică, într-un fel, pentru aflarea unora în detenţie este vinovată societatea şi conducerea statului. Pe mine nu m-a interesat niciodată noţiunea de detenţie, pentru că am gândit tot timpul că sunt un om care respectă legea, dar analizând aici multe cazuri, se vede că era cazul ca să nu ajungă aici, dar să i se dea o pedeapsă mai blândă, să fie în mijlocul familiei”, consideră aceasta.
Daria a fost condamnată pentru o infracţiune economică. La Penitenciarul de la Rusca, sunt puţine femei condamnate pentru astfel de ilegalităţi. Cele mai multe deţinute, practic fiecare a doua, sunt închise pentru infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei. Multe dintre ele au ripostat abuzatorilor, inclusiv celor din familie. Iar fiecare a patra deţinută a fost condamnată pentru trafic de persoane.
Probaţiune la discreţia omului
Atât înainte de eliberare, cât şi după aceasta, consilierul de probaţiune asistă persoanele la soluţionarea problemelor cu care se confruntă şi la reintegrarea socială a acestora. Maria Mititelu lucrează la Biroul de probaţiune din Hânceşti şi este consilierul care pregăteşte dosarele de eliberare ale deţinutelor de la Rusca. „Facem anchetă privind persoana care se eliberează din penitenciar. Discutăm, vedem care este problema; respectiv, în această anchetă specificăm problema cu care se duce persoana la liberare şi o trimitem în teritoriu. Biroul de probaţiune care primeşte această anchetă este informat că vine la ei în raion aşa persoană, cu astfel de probleme şi, respectiv, dacă fostul deţinut decide să apeleze la serviciile de probaţiune, persoana este ajutată. Rămâne la discreţia omului dacă se adresează sau nu”, explică Maria Mititelu, în una dintre ediţiile emisiunii Reporter de Gardă, cum funcţionează acest sistem. Ajutorul se rezumă doar la acordarea de informaţie.
Pe bărbaţi comunitatea îi iartă mai uşor
„Când se spune că persoana iese în libertate cu toate problemele rezolvate, nu este adevărat. Da, multe lucruri s-au îmbunătăţit, şi asta datorită faptului că noi ne-am implicat, dar încă mai rămân multe nesoluţionate”, susţine Liubov Nemcinova, preşedinta Societăţii Internaţionale a Drepturilor Omului. Ea consideră că din detenţie fiecare persoană ar trebui să iasă cu actele de identitate perfectate, indiferent dacă poate această persoană plăti pentru acte sau nu, şi chiar dacă nu are viză de reşedinţă. Nemcinova crede că statul ar trebui să găsească o soluţie şi pentru aceste persoane, pentru că în absenţa actului de identitate, o persoană ieşită din detenţie, din start, este înglodată în probleme.
Una dintre nedreptăţile cu care se confruntă femeile aflate în detenţie este cea legată de faptul că autorităţile nu informează mamele despre soarta copiilor de la libertate, fie că aceştia sunt duşi la internat, fie că au alt tutore. Lista problemelor este lungă, chiar şi după eliberare. „Dacă un bărbat iese de la închisoare, comunitatea îl iartă mai uşor, în cazul femeii, satul are altă atitudine faţă de ea, una mult mai proastă. Asta constatăm de fiecare dată. Femeilor, după închisoare, le este mult mai greu să-şi găsească de lucru. Nu ştiu de ce este aşa, adică nu pot înţelege. Aşa este mentalitatea societăţii de la noi”, este convinsă Liubov Nemcinova, după aproape 13 ani de lucru cu această categorie de cetăţeni.
NB: În acest articol, numele deţinutelor au fost schimbate, la solicitarea lor.
P.S. Mai multe informaţii puteţi afla în ediţia următoare a emisiunii Reporter de Gardă, difuzată astăzi, 29 martie, la ora 22.30, şi în reluare, luni, 2 aprilie, la ora 10.30, la Televiziunea Publică Moldova 1. De asemenea, atât această ediţie, cât şi cele anterioare pot fi vizionate on-line pe www.reporterdegarda.md
