Impunitatea torturii, la trecut?

Scuipă dezgustat într-o parte. „Care dreptate?! Nu există dreptate în ţara asta. Şi nici nu va fi, pentru că avem doar cumătrism şi corupţie. Iar pentru judecători… e o pradă, ca şi pentru ei (poliţişti – n.r.)”. Sprijinindu-se cu mâna dreaptă într-un baston, Sergiu priveşte parcă în van. Nu mai vrea să audă nici de judecători, nici de poliţişti, nici de procurori. Au trecut aproape 10 ani de când a devenit invalid pe viaţă, iar torţionarii lui sunt şi acum în libertate. A renunţat de mult să mai spere că vinovaţii vor fi pedepsiţi şi nu vrea decât să fie lăsat în pace.

Câteva minute mai târziu, aşezându-se la masa dintr-un local, a preferat să nu-şi scoată cojocul cafeniu. Şi nici căciula neagră, trasă adânc pe cap. „Iniţial mă deplasam în scaunul cu rotile. Apoi în cârje… M-am reabilitat foarte greu. Dar să merg fără „ajutor” aşa şi nu pot. „Noroc” că eram tânăr şi aveam rezervă de puteri. Dacă în locul meu ar fi fost unul de 40 de ani, precis ar fi dat ortul popii”, e sigur bărbatul.

Acum Sergiu se ocupă cu ceea ce se ocupa şi până la fatalul an 2005. „Uneori, mă apuc de lucru, dar mai rar. Nu mai pot fizic ca înainte – obosesc repede, capul mi se învârte… Pe vremuri, făceam orice în moto-tehnică. Acum repar mai mult motoare. Le pun pe o masă, mă aşez pe taburet şi mă învârt împrejurul lor. În rest, e cam complicat, trebuie să te mişti încolo-încoace şi mi-e greu”, spune Sergiu cu regret despre „fierul” care constituie „pasiunea” vieţii sale.

„Deja obosisem”

Sergiu Gurgurov a fost reţinut în 2005, fiind bănuit de furtul unor telefoane mobile, acuzaţie de care a fost ulterior achitat, doar că, între timp, poliţiştii „mi-au legat altceva”, după cum spune bărbatul. Avea 27 de ani şi a intrat în custodia poliţiei pe propriile picioare, iar o lună mai târziu, când a trebuit să iasă, acestea nu-l mai ascultau. „Trauma spatelui, a primei şi a celei de a doua vertebre lombare, cu vătămarea măduvei spinării şi cauzarea paraliziei parţiale, în special a picioarelor” – sunt doar o parte din constatările medicilor.

În anii ce au urmat, Sergiu a depus în repetate rânduri plângeri privind maltratarea sa, dar de fiecare dată procurorii îi comunicau unul şi acelaşi lucru – refuzul urmăririi penale „din lipsa elementelor infracţiunii”. Între timp, Gurgurov a trecut mai multe comisii medicale, care emiteau concluzii contradictorii, unele sugerând chiar ideea că acesta ar putea simula starea fiziologică precară.

„Iniţial mi-au dat gradul II de invaliditate şi în fiecare an eram fugărit pe la examinări. Am trecut toţi medicii şi toate aparatele posibile. Obosisem. Unii spuneau că nu am şanse de însănătoşire, alţii – că ar exista anumite şanse”, îşi aminteşte Gurgurov.

Între timp, Sergiu a depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO), iar în 2009 R. Moldova este condamnată să plătească 45 000 de euro pentru violarea art. 3 – Interzicerea torturii, din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

„Luaţi-vi-i pentru cruci”

„După hotărârea CtEDO, medicii mi-au dat gradul I de invaliditate pe viaţă. Ei deja au înţeles că, după 5 ani de tratamente, timp în care am băgat în mine, fără rost, saci de pastile şi litri de picurători, nu mă voi mai întrema definitiv”, relatează bărbatul.

În timp ce vorbeşte cu o repeziciune calmă şi cadenţată, Sergiu tot caută ceva, ca să-şi ocupe mâinile – ba pliculeţul de hârtie în care acum câteva minute a fost zahăr, ba folia scoasă de pe o scobitoare. „Unii zic că am făcut-o pentru bani. Care bani!? Redaţi-mi sănătatea şi luaţi-vi-i vouă. Pentru monumente, pentru cruci, fiecare pentru ce vrea. Dacă omul e invalid pe viaţă şi nu lucrează, pentru cât îi ajung chiar şi cei 45 000 (de euro – n.r.)?”, spune oarecum revoltat Gurgurov, amintind că, în urma hotărârii CtEDO, procurorii au intentat în cele din urmă şi un dosar penal pentru presupusele acte de tortură la care a fost supus. „De fapt, s-au prefăcut că au iniţiat (un dosar penal – n.r.). Dosarul n-a evoluat deloc. Nimeni nu vrea o anchetă adevărată. Doar se prefac că vor să facă ceva, dar de fapt nimeni nu vrea nimic. Dacă cineva chiar ar fi fost interesat să schimbe situaţia, ar fi fost anumite impulsuri, dar aşa…”, spune dezamăgit Sergiu.

De fiecare dată când intră cineva în local, Sergiu întoarce fulgerător capul să vadă cine-i. Deseori, verbalizează anumite gânduri, apoi la un moment dat se opreşte. „Aş spune mai multe, dacă m-aş simţi în siguranţă”, conchide bărbatul.

„Era altă perioadă”

Deşi, încă acum câţiva ani, procurorii au pornit un dosar penal în cazul torturării lui Gurgurov, acesta e pe linie moartă. „Nu vrea să conlucreze cu noi. Spune să-l lăsam în pace. La procuratură nu vrea să vină, la citaţii sau telefon nu răspunde. L-am rugat şi pe avocatul său să intervină. Vrem să acumulăm cât mai multe probe şi să dăm voie magistraţilor să se pronunţe asupra cazului”, explică Ion Caracuian, şeful Secţiei combatere tortură din cadrul Procuraturii Generale (PG).

Deşi recunoaşte faptul că neîncrederea lui Gurgurov în procurori e oarecum explicabilă, acesta menţionează că atunci „era altă perioadă” şi că pe atunci nu era o secţie specializată în combaterea torturii şi a relelor tratamente. „Până în 2009, sesizările privind relele tratamente sau tortura erau înregistrate în mod mai haotic. Sau, mai bine spus, erau examinate de către cine vrei, numai nu de organul care era abilitat cu examinarea sesizărilor respective. Acum, doar procuratura se ocupă de examinarea lor”, motivează Caracuian. „Doar pe presupuneri tot nu poţi învinui pe cineva. Sunt mai multe cauze, şi obiective, şi subiective, care stau la baza stagnării dosarului Gurgurov. E un caz foarte problematic. Eu nu ştiu dacă noi o să putem să-l scoatem la capăt”, afirmă Caracuian.

Tortura, lideră în 2013

Potrivit studiului „Executarea hotărârilor CtEDO de către R. Moldova, 1997—2012”, elaborat de Centrul de Resurse Juridice din Moldova (CRJM), printre violările constatate cel mai des de instanţa de la Strasbourg se numără şi art. 3 – Interzicerea torturii. Mai exact, CtEDO a constatat încălcarea respectivului articol în 69 de hotărâri, ceea ce presupune 20% din cele peste 300 de violări ale convenţiei. La acest capitol, art. 3 este devansat doar de art. 6 – Dreptul la un proces echitabil, acesta fiind primul în topul violărilor constatate de CtEDO – 117 cazuri. Aceeaşi situaţie s-a păstrat şi la completarea datelor respective cu hotărârile pronunţate de CtEDO pe parcursul anului 2013, potrivit unei analize prezentate recent de CRJM. Doar că, luate separat, în 2013, violările art. 3 admise de R. Moldova au obţinut întâietate. Astfel, în cele 19 hotărâri pronunţate, CtEDO a constatat violarea art. 3 în 15 cazuri, ceea ce reprezintă 47% din totalul celor 32 de violări.

„Aceste date nu ar trebui să ne inducă în eroare. Faptul că sunt atâtea condamnări pe acest articol (art. 3 – n.r.) nu înseamnă că aceasta este şi proporţia cererilor întemeiate depuse la curte. Acest lucru ar putea să însemne doar una – CtEDO vede o problemă sistemică în acest domeniu şi, prioritizând cererile pe care le examinează, se ocupă de aceste cauze în primul rând”, a declarat Vlad Gribincea, preşedintele CRJM, într-o conferinţă de presă.

Art. 3 şi pe cazuri de viol

Deşi spune că „la noi era problema de sistem”, Ion Caracuian menţionează că încă mai putem vorbi de ea, pornind de la faptul că poliţiştii sunt instruiţi insuficient în ceea ce priveşte aplicarea forţei. „Se duc la reţinere, aplică forţa, şi poate o aplică legal, şi nu întocmesc rapoartele de serviciu în care să scrie cine, cum şi de ce a aplicat forţa. Sau întâlnim cazuri în care, chiar dacă şi sunt aceste rapoarte, ele sunt scrise prin copircă (din rus., hârtie cu grafit – n.r.), şi nu e clar cine şi în care parte a agresorului s-a aflat. Şi când îi întrebi, ei spun: cu părere de rău, a scris acel care scrie explicit şi fără greşeli”, relatează Caracuian.

„Despre probleme de sistem putem vorbi şi la procuratură. Noi acum încercăm să asigurăm imparţialitatea investigaţiilor prin faptul că în fiecare procuratură teritorială şi specializată am instituit câte o funcţie de procuror responsabil de examinarea cazurilor de tortură, dar care să fie înlăturat de la orice altă activitate în comun cu colaboratorii de poliţie. Dar ăsta este un prim pas”, mai adaugă şeful Secţiei combatere tortură.

Totodată, acesta menţionează faptul că CtEDO dă o interpretare foarte largă art. 3 din CEDO şi că nu toate violările acestuia presupun exclusiv cazuri de tortură. „E vorba de art. 3 sub aspectul de procedură, dar deja pe cazuri de tratament inuman şi degradant, care până acum la noi în legislaţie nu erau. Acum le-am implementat, este şi va fi investigat. Pornirea dosarelor penale de asemenea era o premisă pentru a aplica art. 3 în privinţa R. Moldova, pentru faptul că n-a fost pornită o investigaţie pre-penală, aşa cum este numită de curte. Mai mult ca atât, observăm condamnări în baza art. 3 şi pe cazuri de viol sau violenţă în familie”, punctează Caracuian.

Plângeri examinate ineficient

O analiză sumară a hotărârilor pronunţate de CtEDO în cazul R. Moldova relevă faptul că unul dintre principalele motive care au dus la condamnări în baza art. 3 îl reprezintă examinarea ineficientă a plângerii cu privire la maltratare, curtea considerând că e de datoria procurorului să constate temeinicia declaraţiilor reclamantului. Şi raportul „Tortura şi relele tratamente în R. Moldova, inclusiv în regiunea transnistreană: probleme asumate şi responsabilităţi eludate”, realizat de Federaţia Internaţională pentru Drepturile Omului cu sprijinul asociaţiei Promo-Lex, în urma unei vizite efectuate la finele anului 2012, menţionează că „numărul mic al deschiderii procedurilor judiciare este cauzat de insuficienta cercetare a dosarelor pentru a obţine toate probele necesare demonstrării încălcării art. 3 […]” şi că „rata mare a achitărilor nu poate decât să creeze un sentiment de impunitate autorilor acestor acte de tortură, care se simt feriţi de orice sancţiune”.

Iar statistica PG pare să vină în susţinerea acestor constatări. Or, doar o mică parte din numărul total de sesizări privind tortura sau relele tratamente iau forma unui dosar penal (Grafic nr. 1).

„Procurorul care investighează o sesizare despre tortură sau rele tratamente este, nu mă tem să spun, unul la unul cu pixul şi foaia. Atât. Noi, ca actori care participăm la înfăptuirea actului de justiţie, nu avem în competenţe activitatea specială de investigaţie. Adică noi nu putem să ascultăm telefonic vreun poliţist, să interceptăm scrisorile acestuia sau să-l urmărim”, parcă se scuză şeful Secţiei combatere tortură.

„Fie nu are încredere…”

Ion Caracuian mai precizează că numărul mare de sesizări cărora li se refuză pornirea urmăririi penale se datorează mai multor motive, inclusiv nivelului îndoielnic al prestaţiei profesionale a procurorilor, atunci când e vorba de investigarea cazurilor de tortură.

„Multe dintre potenţialele noastre victime se adresează foarte târziu. De exemplu – abia atunci când vede că i-a fost stabilită o pedeapsă reală cu închisoare, declară că, la reţinere, a fost maltratat şi că a făcut declaraţii contrar voinţei sale, deoarece a fost supus unor ameninţări. Şi pentru că ne confundăm tot mai des cu aplicarea relelor tratamente fără lăsarea urmelor fizice vizibile, dispunem expertiza psihiatrico-psihologică”, explică Caracuian.

Anume adresarea tardivă, potrivit acestuia, îi pune în dificultate pe experţi, care nu pot emite „o sentinţă” exactă – trauma a apărut în urma reţinerii sau pentru că persoana examinată se află în detenţie pentru prima dată. „Sunt lucruri foarte sensibile. Şi, datorită acestor fapte, nu este posibil de stabilit acea bănuială rezonabilă şi de pornit urmărirea penală. Alteori, despre presupusul act de tortură aflăm de la terţe persoane. Şi, când vrem să discutăm cu victima, aceasta refuză să vină în contact cu noi. Fie nu are încredere în organele procuraturii, fie se teme de organele de forţă ori de acele organe care au aplicat faţă de ea forţa sau tratamentele inumane şi degradante”, crede şeful Secţiei combatere tortură.

„Fără foc nu iese fum”

Deşi admite că decalajul mare dintre sesizările privind tortura sau relele tratamente şi dosarele penale intentate s-ar datora mai multor motive, inclusiv celor menţionate de Ion Caracuian, Pavel Postica, director de program la Asociaţia Promo-LEX, menţionează că numărul reclamaţiilor înseamnă ceva. „Fără foc nu iese fum şi, dacă avem un număr atât de mare, putem să admitem că sunt şi cazuri de maltratare”, consideră Pavel Postica.

Pe de altă parte, Caracuian subliniază faptul că, deşi numărul sesizărilor a scăzut şi încă mai sunt multe materiale de refuz, numărul dosarelor penale intentate a crescut (Grafic nr. 1). „Pornim mai multe dosare şi efectuăm absolut tot ce e posibil de efectuat în cadrul urmăririi penale. Dar dacă nu sunt probe pentru a expedia dosarul în judecată şi ajungem la concluzia că trebuie de încetat, înseamnă că încetăm. Cel puţin ne asigurăm că, ulterior, n-o să fim condamnaţi la CtEDO pentru investigaţii ineficiente”, conchide Ion Caracuian.

Poliţiştii, lideri la tortură

Potrivit datelor sondajului prezentat de Institutul de Politici Publice (IPP) la începutul lunii curente, încrederea populaţiei în poliţie a crescut cu 7% în ultima jumătate de an (în ultimul deceniu poliţia s-a bucurat, în medie, de încrederea a circa 30% dintre respondenţi, potrivit sondajelor IPP – n.r.). Cu toate acestea, rapoartele anuale ale PG relevă că oamenii legii continuă să îşi devanseze cu mult „colegii” în topul torţionarilor (Grafic nr. 2).

Vladimir Maiduc, şeful Serviciului protecţie internă şi anticorupţie din cadrul MAI, explică acest lucru prin faptul că aceştia nu sunt supravegheaţi destul. „ Aşa e conducerea celor care încalcă legislaţia. Când o să avem o conducere adecvată… La moment, fiecare cu interesele lui şi nu mai au când să se ocupe de efectiv. Ei au alte griji în cap”, ne-a declarat Maiduc.

Mai multe pedepse reale

„Cel puţin după statistica pe care o avem noi, în comisariate nu se mai bate aşa cum se bătea, pentru că sunt instalate camere video şi nu ştiu dacă vreun poliţist şi-ar dori să se vadă că de la el din birou iese o persoană bătută”, crede Caracuian. El mai susţine că şi modul în care lucrează în ultimul timp procuratura i-a cam dat la brazdă pe oamenii legii, după ce, în 2013, 2 persoane au fost condamnate la detenţie, 12 la închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi 7 amendate, în timp ce altor câteva zeci de persoane instanţa abia urmează să le decidă soarta, majoritatea absolută a acestora fiind poliţişti.

„Din toate cifrele acestea deja se vede o pondere de creştere a pedepsei, în sensul că sunt pedepse reale cu închisoare. Dacă până acum astfel de cazuri au fost foarte rare, acum avem şi pe art. 328 (Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu – n.r.), şi pe art. 166/1 (Tortura, tratamentul inuman sau degradant – n.r.). Îmbucurător nu este acest fapt, oricum pedepsele reale vor creşte, pentru că aşa e legea acum. Mai mult ca atât, în baza noilor modificări, nu va fi posibil de aplicat amnistia faţă de infracţiunile de tortură, nu va fi aplicată prescripţia şi, respectiv, art. 90 tot nu se aplică (Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei – n.r.). Altfel spus, vom avea mult mai multe pedepse reale. Deja am auzit, „cu urechea stângă”, că poliţiştii se tem şi spun că deja nu-i de glumă”, conchide zâmbind Caracuian.

Acest articol a apărut cu suportul financiar Human Rights Initiative (ex. Human Rights and Good Governance Program al OSI), în cadrul proiectului Promovarea executării efective a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului de către Republica Moldova, implementat de Centrul de Resurse Juridice din Moldova. Opiniile exprimate în acest articol nu reprezintă în mod necesar opiniile Human Rights Initiative sau ale Centrului de Resurse Juridice din Moldova, iar ultimii nu poartă răspundere pentru acurateţea informaţiei din articol.