„Zilnic murea cineva acolo”. Interviu cu părintele Andrei Rusu de la Biserica „Sfântul Dumitru” din Chișinău

L-am cunoscut, acum o săptămână, în Secția COVID-19 a Spitalului Clinic Republican (SCR). Aflasem că a fost internat în secție după ce, timp de nouă zile, s-a aflat la Terapie Intensivă, în cadrul aceleiași instituții medicale. În ziua în care urma să fie externat din spital, i-am propus să realizăm un interviu și a acceptat cu amabilitate.

— Părinte, cum ați ajuns la spital, în Secția COVID, în ce circumstanțe ați fost infectat, ce s-a întâmplat?

— Așa cum noi, preoții, avem misiunea de a ne îngriji de cei mai în vârstă, am fost acasă la un parohian de 93 de ani, un enoriaș care a stat la începuturile deschiderii bisericii. Se simțea rău și m-a invitat să-l împărtășesc. Evident, nu știam că are COVID. Știam doar că nu mai ieșea din casă și l-am vizitat să-l împărtășesc. Și el nu știa că are COVID, pentru că, așa cum vă spuneam, nu mai ieșea deloc din casă. Avea grijă cineva de el. M-am echipat, așa cum facem întotdeauna în astfel de cazuri, cu mănuși, cu mască, dar și cu ochelari. Așa cum se cuvine, ca să nu răspândim noi cumva virusul. A doua zi, am aflat că bătrânul a ajuns în secția de reanimare, având COVID. A și decedat, sărmanul, Dumnezeu să-l odihnească. Peste vreo patru zile am simțit și eu primele simptome, în special febră. Am stat acasă vreo cinci zile. Când am simțit că nu mai pot respira, am făcut investigațiile necesare și am aflat că am COVID. Tot atunci s-a constatat că plămânii erau deja afectați.

— Cât de mult?

— Pentru că nu sunt medic, mă tem să nu vorbesc lucruri inexacte. Din câte am aflat fiind în spital, plămânii sunt împărțiți în 18 părți. La prima radiografie, din 18 părți, 15 erau afectate. Din acest motiv, am ajuns direct la Terapie Intensivă. La 23.00, Salvarea m-a transportat direct la SCR, în Secția Terapie Intensivă, pentru că nu mai puteam respira.

— Ce fel de echipaj a venit? Echipat? Dotat?

— Sigur. A venit un echipaj bine dotat, imediat mi-au pus la dispoziție masca cu oxigen. S-au comportat excelent. La spital m-au primit fără rezerve. De altfel, în toate zilele de spital am cunoscut niște adevărați îngeri.

— Dar cum au trecut nopțile în Terapie Intensivă?

— În acele nopți, aveam sentimentul că puteam să mor și aceste gânduri mi-au schimbat foarte mult felul de a vedea lucrurile din preajma mea. De fapt, lipsa de oxigen afectează foarte mult activitatea tuturor organelor, dar și psihicul omului. Am simțit și eu o stare de tulburare care mi-a arătat că, de fapt, chiar suntem muritori. Noi, preoții, cei care am studiat Teologia și le-am vorbit oamenilor despre Sfânta Scriptură, deseori le vorbim inclusiv despre moarte, dar niciodată nu le-am vorbit din propria experiență. Doar din cele citite, pe care încercam să le înțeleg cu rațiunea. De data aceasta, Dumnezeu mi-a descoperit în chip real cum se poate de murit, Dumnezeu mi-a dat de înțeles că suntem foarte efemeri, suntem trecători și, în aceste condiții, cea mai mare valoare în această viață este omul, oamenii care ne înconjoară, ei sunt cei mai valoroși și pentru ei ar trebui să trăim.

— Dar ce s-a schimbat în aceste zile în percepția dvs. despre viață?

— Că ar trebui să le purtăm mai mult de grijă oamenilor. Asta tare mult contează. M-a făcut să gândesc așa, în special exemplul medicilor. Oamenii aceștia atât de mult muncesc. M-a impresionat felul în care ei se dăruiesc bolnavilor, cu mult devotament, dar și bucuria pe care o trăiesc, atunci când pacienții încep să-și revină din suferință. Eu nu puteam dormi noaptea din cauza aparatelor care vuiesc foarte tare în Terapie Intensivă. Era un medic, nu știu cum arată la față, dar știu că numele ei e Anastasia. Când era în tură, avea grijă să-mi dea o pastilă, ca să pot dormi cel puțin o oră pe noapte. Când mă trezeam, o vedeam fericită că eu am reușit să mă odihnesc cel puțin o oră… Trebuie să iubești omul, ca să-i poți dărui un pic de somn.

— Cum e viața în Terapie Intensivă? Se pare că mulți nu cred, nu înțeleg cât de periculos este noul coronavirus…

— Eram 14 oameni în acea secție. Așa cum sunt regulile în Terapie Intensivă, toată lumea e dezbrăcată gol pușcă. Dar, chestia asta nu mai conta deloc. Parcă dispare omul cu nimicnicia sa. Apare altceva. Apare omul care vrea să trăiască. Apare dorul de viață. Am mai observat ceva ce exista între cei 14 oameni din secția noastră. Am înțeles că pentru fiecare conta foarte mult ca să trăiască celălalt. Și pentru mine personal și pentru ceilalți asta a contat. Din când în când, auzeai întrebarea: cum te simți? Cum vine oxigenul? Poți sincroniza respirația cu fluxul de aer din aparat? E o chestie care contează foarte mult, dar nu e simplu să-ți sincronizezi respirația cu fluxul de oxigen care vine să te ajute. Când auzeam răspunsul: eu m-am sincronizat, înțelegeam că acest om, cu siguranță, va putea deja respira. Zilnic, murea cineva acolo. Ziceam, Doamne, iartă-I și odihnește-I! Terapia Intensivă e un loc stresant, iar oamenii care muncesc acolo sunt cu totul deosebiți.

— Ce v-a ajutat să rezistați?

— Nu pot să zic că ceva anume m-a ajutat. Sigur, am patru copilași și i-am spus Domnului, când mă simțeam cel mai greu:- Doamne, fă ceva cu copiii mei! Cred că ei contează mult, copiii noștri. Ei ne țin în viață.

— Câți ani au?

— Cel mai mic are 6 ani, iar cel mai mare – 17… Toți sunt la vârsta în care au nevoie de noi, părinții lor.

— Cum a fost comunicarea dvs. cu Dumnezeu în această perioadă de suferință?

— Întotdeauna comunic cu Dumnezeu și nu mi-a fost greu nici de această dată. Niciodată nu am perceput rugăciunea ca pe o închinare pe care să o repeți fără sens. Cu Dumnezeu vorbesc sincer. „Doamne, vezi cum îmi este acum mie. Doamne, dacă știi cum să mă ajuți, te rog, ajută-mă…” Cu Dumnezeu vorbesc exact aşa cum aș vorbi cu oricare dintre oameni. Asta e relația pe care ar trebui să o avem cu Dumnezeu.

— Cine vă contacta cât ați fost aici, la spital?

— Cât am fost la Terapie Intensivă nu am contactat cu nimeni. Acolo toți sunt fără telefoane și e un lucru bun. Când am ieșit de acolo, am stat o zi și o noapte și m-am informat despre tot ce s-a întâmplat în Moldova și în lume în cele 9 zile cât am fost rupt de realitate. Am vorbit cu părinții mei, cu sora, cu rudele, desigur, cu familia, cu feciorii noștri.

— Dar ce credeți acum despre COVID, după ce ați suferit din această cauză?

— Întotdeauna, de când a început pandemia, am fost atent și am afirmat că aceasta este o boală de care trebuie să ne păzim. Întotdeauna am îndemnat oamenii să se protejeze, să aibă grijă de ei, dar și de oamenii din jur, ca nu cumva noi să fim o sursă de infectare pentru cei de lângă noi. Mereu am insistat asupra respectării măsurilor de protecție. Atunci când Biserica a fost închisă, timp de trei luni, ne-a fost foarte greu, dar am acceptat acest lucru ca pe o necesitate de protecție.

Acum Biserica este deschisă, dar în continuare încercăm să protejăm la maxim enoriașii. De obicei, creștinii participă la slujbe, fiind afară, în curtea Bisericii. Avem un grup de oameni care supraveghează ca toți enoriașii să poarte măști de protecție. Cei care vin fără măști, sunt rugați să se retragă din curtea Bisericii, pentru a nu-i expune pe ceilalți. Noi facem tot ce ne stă în puteri, dar mai lăsăm lucrurile și în voia Domnului. „Doamne, tu le știi, tu le vezi pe toate, ajută-ne”, așa ne rugăm. Unul dintre feciorii mei este pasionat de jurnalism și realizează niște video-uri. Recent a realizat un video nou – „COVID-19”, în care îi mulțumește pandemiei că i-a oferit numeroase oportunități de a înțelege lumea și de a învăța să acționeze în situații de criză.

— Și despre vaccin ce credeți? Ce decizie legată de vaccinare ați luat?

— Eu am învățat un lucru: în toate activitățile omului există diviziunea muncii. Fiecare e specialist în domeniul său. Bunăoară, eu sunt specialist în domeniul Teologiei, iar medicii sunt specialiști în tratarea sănătății oamenilor. Eu sunt obligat să respect ceea ce medicina îmi recomandă să fac. Eu am încredere în medicină, am încredere în oamenii de știință. Ar fi o profanare ca eu, un nespecialist, să zic că vaccinul nu ar trebui administrat. În condițiile actuale, vaccinul este o necesitate. Faptul că în R. Moldova acesta ajunge foarte greu e alt subiect. Acum trebuie să mulțumim pentru vaccinul adus și administrat lucrătorilor medicali. Vaccinul este o necesitate atât pentru noi, cât și pentru cei din preajma noastră.

— Sunt pline spitalele, sunt pline bisericile, sunt pline terasele și centrele comerciale. Cum credeți, când scăpăm de COVID?

— Eu cred că noi suntem generația COVID și generația noastră nu are cum să scape de această năpastă. Probabil, trebuie să învățăm să trăim cu acest COVID, care ar putea să ne facă mai buni în relația cu alți oameni. Mă gândesc la gripa spaniolă. A început în 1920 și încă în 1960 se mai înregistrau cazuri de mortalitate cauzate de gripa spaniolă. Deci, timp de 40 de ani, această gripă a bântuit Europa. Dacă e să ținem cont de această experiență, putem admite că cei care acum au 40 de ani, până la sfârșitul vieții lor vor fi urmăriți de COVID.

— Ați încercat și activitatea jurnalistică, iar într-un interviu declarați că, totuși, nu v-ați regăsit în jurnalism… De ce?

— Nu că nu m-am regăsit, pentru că și acum fac acest lucru. Întrețin pagina de pe FB a Bisericii Sfântul Dumitru. Mai realizez emisiuni cu tematică religioasă la diferite posturi de radio… Dar am avut un bunel despre care eu zic că a fost un sfânt. Bunelul Andrei Rusu din Drăgușeni, Strășeni, m-a educat în spiritul Bisericii. Am prins foarte puțină epocă sovietică, dar pentru că mama mea a fost profesoară și directoare de școală, în perioada comunistă, într-un fel, nu am fost o familie evlavioasă, dar bunelul a reușit să-mi sădească dragostea pentru Biserică, astfel încât nu m-am văzut altceva decât preot în viață. Îmi amintesc cum, în copilărie, îmbrăcam un halat de catifea de-al mamei mele, luam legătura de chei, ca să sune ca și cădelnița, și improvizam slujbe în casă… Aveam vreo 6 ani pe atunci. Ontologic, probabil, am fost creat pentru a fi preot. În același timp, jurnalismul e o pasiune care mă fascinează până în prezent, mai ales că, în casa noastră, se face jurnalism. Soția mea e jurnalistă, fiul mai mare are o colaborare la Radio Moldova. Și cel mijlociu reușește să realizeze câte ceva.

— În sondaje, Biserica deține unul din primele locuri în topul încrederii cetățenilor. Ce face Biserica pentru a păstra această întâietate?

— Din păcate, face prea puțin și spun asta cu remușcare și cu multă rușine. Această întâietate în topul încrederii oamenilor e o chestie de inerție, iar inerția nu va dura mult, dacă Biserica nu se va implica profund în problemele societății. Observ că mai mulți slujitori ai Bisericii sunt în căutarea unui confort pentru ei. Recunosc asta cu rușine, deoarece cred că Biserica trebuie să aibă altă abordare, mai ales acum, pe timp de pandemie. Preoții trebuie să fie implicați în soluționarea problemelor societății, având misiunea de a aduce pacea și liniștea în mintea oamenilor. Totodată, mai avem și problema preoților care insistă că acest COVID e de la necuratul, că Bill Gates „a creat” coronavirusul, că vaccinul e ca să ne introducă cipuri, lucruri care constituie o anomalie, care nu au nimic în comun cu credința și dacă vom insista pe acest făgaș, vom aduce multă eroare în mintea oamenilor, distorsionând adevărul. Biserica ar trebui să aibă altă abordare, pentru a se menține și a fi de folos societății. Biserica e un organism viu, iar preoții au mare valoare în direcționarea acestui organism. Îi îndemn pe confrații mei, preoți, să-și schimbe percepțiile, să gândească altfel și să se implice altfel în problemele comunităților lor.

— Cum anume?

— Prin cuvânt, mai ales că o bună parte dintre preoți sunt oameni școliți. Cuvântul lor în comunitate înseamnă foarte mult. Dacă ei ar insista ca oamenii să se protejeze, să poarte mască, să respecte distanța socială, creștinii ar asculta de ei. Dacă ei ar propune să se formeze grupuri de voluntari în comunitățile lor, care ar merge pe la cei necăjiți, dacă ei ar colecta fonduri nu pentru mașini personale, ci pentru cei mai chinuiți, asta ar însemna foarte mult. Ar fi alături de medici, pentru că preoțimea și medicina ar trebui să fie alături.

— Apropo, ce fel de automobil aveți?

— O Dacie cu 7 locuri, pentru familia noastră. E o mașină simplă cu care mă deplasez. Locuim în suburbie, la Băcioi, într-o căsuță nu prea mare, în care încape exact familia noastră. O casă și un mijloc de deplasare nu sunt un confort, ci o necesitate. Tot ce avem am obținut nu neapărat din salariul de preot. Până mai ieri, am avut credite bancare. În familia noastră soția muncește. Și eu am muncit mereu, uneori în câteva locuri, pentru a-mi asigura familia. Nu e potrivit ca un preot să aibă o viață de lux. E o rușine ca un preot să meargă cu mașini luxoase, deşi avem, din păcate, și dintre ăștia.

— Dar de ce autoritățile statului nu reușesc să cucerească încrederea cetățenilor?

— Pentru că gradul de corupție e foarte ridicat. Vreau să cred că în prezent apare o clasă politică nouă în care, personal, îmi pun multă speranță că va schimba ceva în societate. Perioada sovietică, din care se trag mai mulți oameni politici, a sprijinit coruptibilitatea. În acele timpuri, hoția era tratată ca o normalitate… Era o chestie aproape firească să furi un sac de porumb sau o căldare cu mere… Avem de dus o luptă grea pentru a ieși din stereotipurile sovietice, potrivit cărora omul poate trăi doar prin șmecherii…

— Credeți că generația nouă a depășit aceste stereotipuri?

— Mi se pare că generația nouă de politicieni nu este ahtiată de bogăție. De altfel, cât îi trebuie unui om ca să trăiască? Cred că, în R. Moldova, cu 6-7 mii de lei pe lună poți trăi decent…Eu, cu astfel de venituri, am reușit să rambursez și niște credite.

— Pe parcursul acestui an de pandemie, ce v-a impresionat cel mai mult în discuțiile cu enoriașii?

— Dorul lor de Biserică. În cele trei luni de zile cât nu am slujit, enoriașii au suferit din cauza dorului de Biserică. Oamenii au nevoie de o Biserică vie, sinceră, nu de o biserică care i-ar folosi. Noi, la Sfântul Dumitru, avem și activități cu grupuri de copii cu dizabilități, Pe timp de pandemie, nu ne-am putut întâlni la fel ca altădată și ei au suferit foarte mult. Și pe mine m-a afectat acest lucru. De altfel, chiar și pe timp de pandemie, am reușit să avansăm în edificarea unui centru special pentru acești copii, în care ei ar putea participa la diverse activități, pe de o parte, dar unde specialiștii s-ar îngriji și de sănătatea lor, pe de altă parte.

— Despre ce probleme vă vorbesc enoriașii?

— În special, despre probleme personale. Am observat că, deși nu o duc prea ușor, enoriașii nu se prea plâng de sărăcie. Lumea e derutată mai mult de problemele de moralitate, de corupție. Foarte mulți sunt deranjați din cauza acestui fenomen care e extrem de răspândit. Ei consideră că mita e o problemă de demnitate. Nu e o problemă faptul că dai niște bani în schimbul unei atitudini sau a unor servicii. Pentru oameni contează mai mult rușinea de a da mită în schimbul bunăvoinței…

— Vă mulțumim.