Vreau să fiu în viaţă la soluţionarea conflictului transnistrean

Interviu cu generalul Ion Solonenco, copreşedintele Comisiei Unificate de Control (CUC) din partea autorităţilor R. Moldova. Ion Solonenco este membru al CUC din iulie 1992, din momentul creării acestei organizaţii.

 

— Aveţi peste 20 de ani de activitate în cadrul Comisiei Unificate de Control, o structură a cărei activitate este mai puţin cunoscută publicului, dar de la care se aşteaptă acţiuni foarte ferme în soluţionarea problemelor transnistrene. Există succese în munca acestei comisii?

— Succesul este unul – că este pace. Nu se aud împuşcături, nu sunt soldaţi pierduţi, nu sunt pierduţi oameni civili, cu câteva excepţii, în perioadele în care pacificatorii se foloseau de arme cum nu se cuvine, însă lupte armate cu vărsare de sânge nu sunt.

Sunt însă alte probleme. Rămâne o mare bătaie de cap trecerea oamenilor de pe malul stâng al Nistrului pe malul drept şi invers. Întâlnirea rudelor, comunicarea familiilor – sunt procese complicate  de posturile de pacificare, dar şi de posturile de grăniceri transnistreni de pe ambele părţi ale Nistrului. Din păcate, acestea nu sunt controlate direct de Comisia Unificată de Control. Disensiunile dintre cele trei părţi ale CUC nu ne permit soluţionarea acestor probleme.

— Dvs. aţi asistat la crearea CUC, dar şi a posturilor de pacificare. De ce s-a ajuns să participe anume aceste trei părţi la crearea posturilor de pacificare? De ce Rusia, parte care a susţinut cu arme formaţiunile militare transnistrene în 1992, a ajuns parte pacificatoare după acest război?

— CUC a fost creat în condiţii specifice, când încă se duceau lupte. Prima întâlnire neoficială  a membrilor CUC a avut loc pe aeroportul Chişinău, unde ne-am întâlnit cu generalul Lebed. El ne-a  dat garanţii că delegaţia moldovenească care se va deplasa în oraşul Bender la şedinţele tripartite va fi în securitate.

Astfel, la 27 iulie 1992, la Bender, a avut loc prima şedinţă a Comisiei Unificate de Control, iar organizarea activităţii CUC s-a desfăşurat în conformitate cu acordul de la Moscova din 21 iulie 1992. Componenţa părţii moldoveneşti a fost confirmată prin decretul preşedintelui R. Moldova.

Pentru prima şedinţă, noi, cei 6 membri din partea Chişinăului, am ajuns până la intrarea în Bender, iar acolo am urcat în blindata rusească a generalului Lebed; însoţiţi de paza lui, ne-a fost garantată securitatea, ne-au condus până la hotelul “Prietenia”, unde a şi avut loc prima şedinţă a CUC. Au participat şi militari – pe atunci din partea R. Moldova era ministrul Apărării Creangă, din partea Rusiei – viceminiştrii Apărării.

Acolo a fost luată decizia de demarcare a zonei de securitate. În baza acordului, la dialog a participat şi partea transnistreană. Acordul din iulie 1992, valabil şi astăzi, a fost avizat şi de către Igor Smirnov, pe care el nu l-a respectat. Acesta este documentul de bază în activitatea CUC, dar şi în administrarea zonei de securitate şi a pacificatorilor stabiliţi acolo.

De ce la Bender? Acordul din ’92 stipula că întâlnirile puteau avea loc în oraşul Bender, unde focarul războiului încă nu se stinsese. Dacă petreceam aceste întrevederi în afară, nu exista posibilitatea să vedem direct procesele şi să le monitorizăm.

La 1 august 1992, la posturile de pacificare au fost introduse forţele armate ale celor trei părţi sau reprezentanţii pacificatorilor din partea R. Moldova, a Transnistriei şi Federaţiei Ruse, şi a fost stabilit modul şi spaţiul lor de activitate.

— A protestat  cineva împotriva faptului ca Rusia să fie printre garanţii securităţii în zonă? Rusia a ţinut în acest război partea autorităţilor neconstituţionale din Transnistria.

— Era război, la Bender se mai dădeau lupte şi de aceea partea rusă a luat asupra sa garanţia ca trupele ruse să fie introduse în cadrul misiunii de pacificare. Oraşul Bender era ocupat la acel moment, hotelul “Prietenia” se găseşte pe malul Nistrului în oraşul Bender, adică noi trebuia să trecem şi să ajungem acolo unde nu era controlat de partea moldovenească.

— Care credeţi că ar fi fost finalul acestui război din 1992 dacă Rusia nu participa cu armament şi cu blindate la luptele din această zonă?

— Eu personal eram membru al Comisiei Unificate de Control, nu eram eu preşedinte. Diferenţa dintre membrii CUC şi preşedinte este că noi asistam la şedinţe, şi fiecare avea sectorul său de lucru. Eu eram responsabil de securitatea statului. Cât priveşte partea militară, responsabil era reprezentantul Ministerului Apărării din Moldova, copreşedintele CUC din acea perioadă, Nicolae Chirtoacă, care era şi consilier al preşedintelui Mircea Snegur, fiind împuternicit să ia toate deciziile. În conformitate cu acordul din 1992, noi nu asistam la toate şedinţele, unele decizii erau discutate între generalul Lebed, ca reprezentant al Rusiei, şi preşedintele CUC din partea Moldovei. Sunt chestii pe care ei le cunosc mai bine, eu doar îmi spun părerea. Eu am devenit preşedinte CUC mai târziu, după anul 2000.

— Cum s-a ajuns la hotărârea de a fi create aceste posturi militare de control pe Nistru, cum a fost stabilit teritoriul controlat de ele?

— Comandamentul Militar Unit este structura care a delimitat zona de securitate. Aceasta cuprinde un teritoriu în zona râului Nistru cu o lungime de 225 km pe ambele părţi şi cu lăţimea de la 12 la 20 km. Zona în cauză are trei sectoare – Nord, Centru şi Sud. Şi atunci, comandamentul militar a stabilit unde vor fi dislocate unităţile pacificatoare din partea Moldovei, Transnistriei şi Rusiei. Au fost unele schimbări ulterior, dar majoritatea au rămas aşa cum au fost. Acestea au fost localizate lângă localităţile mai fierbinţi, în primul rând la Dubăsari şi Bender, unde, cu părere de rău, rămân a fi şi până astăzi.

Frontiera, pe care transnistrenii au impus-o lângă aceste posturi în zona de securitate, nu este  controlată de Comisia Unificată de Control. În acordul dintre părţi încheiat în 1992 este fixată expresia  de “unităţi militare controlate de părţi”. Din punct de vedere juridic şi practic, nu e corect. Astfel, aceste structuri nu se controlează reciproc.

— Care sunt costurile anuale de întreţinere a trupelor de pacificare?

— Nu ţine de prerogativa mea de a cunoaşte asemenea lucruri, ţine de Ministerul Apărării, însă partea rusă, bunăoară, când s-a început reforma şi a trecut la contract, şi-a micşorat numărul ofiţerilor şi ei au început să lucreze peste o zi, pentru că activitatea acestora este, de asemenea, foarte costisitoare.

Costurile sunt mari pentru toate părţile. De exemplu, elicopterele optime pentru pacificatori sunt foarte scumpe pentru a zbura deasupra zonei de securitate.  Astfel, din partea Rusiei sunt oferite 8 elicoptere.

— Deci, Moldova nu deţine niciun elicopter în zona de securitate?

—  Moldova nu are aşa ceva, dar membrii CUC din partea Moldovei sunt luaţi la bordul elicopterelor ruseşti alături de reprezentanţii CUC şi reprezentanţi militari.

— Ce arme au dreptul să deţină soldaţii care fac serviciul militar în zonă?

— Automatul, pistolul. Armele sunt oferite de fiecare parte la fiecare post, în funcţie de câte persoane sunt la post, 4, 6 sau 8. În ceea ce priveşte armele, situaţia este controlată. Se ţine evidenţa armelor şi a cartuşelor, există safeuri şi regulamente de păstrare şi utilizare a armelor la fiecare post.

— După crima din 1 ianuarie 2012, au pornit discuţii despre demilitarizarea acestor posturi şi, timp de câteva zile, la postul nr. 9 nu s-au purtat arme. E posibilă activitatea acestor posturi fără automate?

— După incidentul din 1 ianuarie, Comandamentul Militar Unit a luat decizii şi timp de 4 zile armamentul militar nu a fost la post. După cele 4 zile noi am mai cerut 3 zile fără armament. Partea moldovenească nu a ieşit cu armament, iar partea transnistreană s-a opus.

— Şi partea rusă?

— Partea rusă susţine că trebuie să ne înţelegem între noi. Forma de consens părea cea mai neeficientă formă de colaborare în acest caz.

— Pe parcursul celor 4 zile fără arme s-a întâmplat ceva? E posibil şi fără armament?

— În acele 4 zile nu s-a întâmplat nimic. Astfel, devine clar că e posibil şi fără armament la aceste posturi de pacificare. Partea transnistreană se pare că vrea ca situaţia să rămână neschimbată, dar situaţia necesită schimbare, din punctul nostru de vedere. Este necesară o decizie politică, iar fără această decizie politică apar problemele cu care ne confruntăm azi şi ne vom confrunta şi mâine, în timp ce fiecare îşi face interesele sale.

— Credeţi că cetăţenii înţeleg rostul şi regulamentul de activitate al acestor pacificatori? Şi, la rândul lor, pacificatorii înţeleg de ce au nevoie oamenii şi cum trebuie să se comporte cu locuitorii din zonă?

— La CUC, în anii trecuţi, aveam o tradiţie. La fiecare sfârşit de an membrii CUC se întâlneau cu pacificatorii, pe la posturile de pacificare. În 2011 şi în anul curent nu s-au făcut aceste întâlniri tradiţionale. În anii trecuţi se alăturau şi reprezentanţii OSCE, ai Ucrainei. Aveau loc discuţii pe diverse subiecte. Anul trecut, după 24 octombrie, când transnistrenii au instalat unilateral posturi de grăniceri la Pohrebea şi am solicitat explicaţii pe acest fapt, partea transnistreană a refuzat să participe la întâlniri. În prag de Anul Nou, de asemenea au refuzat să participe la întâlnirea tradiţională cu pacificatorii, motivând şi cu faptul că au alegeri prezidenţiale, de atâta aceasta nici nu a avut loc. Anterior ne întâlneam cu pacificatorii la final de an, îi felicitam, dar şi vorbeam despre securitate, despre precauţie în comunicarea cu oamenii. Ne gândim că dacă am fi avut acele întâlniri şi discuţii, poate acea tragedie de la 1 ianuarie se putea preveni.

— Chiar şi la şedinţa CUC s-a declarat că acest post nr. 9 de pe lângă satul Pârâta este “cel mai fierbinte”.  Dacă ne uităm pe hartă, vedem că e un post plasat în interiorul teritoriului R. Moldova. În general,  e nevoie de acest post acolo?

— Delegaţia R. Moldova a adus de multe ori în discuţie problema posturilor de pacificare care ar fi în plus. Din 1998, din zona de securitate au fost scoase mai multe posturi de pacificare. Iniţial au fost 80 şi au rămas 15. Noi am venit cu iniţiativa să fie redus şi postul numărul 9 din partea stângă, şi numărul 8 din partea dreaptă, ambele fiind în zona satelor Pârâta-Coşniţa. Propunerea noastră a fost discutată, dar nu a fost acceptată de partea transnistreană.

— Şi partea rusă ce zice?

— Partea rusă nu se implică.

— Când are dreptul un pacificator să tragă din armă într-un cetăţean?

— Când nu se respectă regulile de trecere.

— Dar care anume sunt aceste reguli? Potrivit regulilor iniţiale,  militarii erau acolo ca să supravegheze circulaţia ilegală a armamentului şi, eventual, să tragă doar dacă au suspiciunea că cineva transportă armament. De ce s-a ajuns să se tragă în civili?

— Nu numai. Ori îl atacaţi, îl atingeţi, intraţi cu maşina în vagonul unde stă el. E o chestie foarte specifică. Nu sunt în stare să spun ce se cuvine şi ce nu. Trebuie de micşorat viteza până la 10 km, şi 30-40 km. Ceea ce s-a întâmplat este excepţional. Structurile necesare nu au fost atente.

— Un şofer civil, atunci când încalcă regulile de circulaţie rutieră, este oprit de poliţia rutieră. Cât este de legal să fii oprit de un militar pe aceste poduri?

— Postul militar are zona delimitată la intrare şi la ieşire. Ai intrat în zonă, poftim, respectă tot ce trebuie, altfel el are dreptul să te oprească să controleze, însă nu se pune problema dacă are sau nu dreptul, ci problema comportamentului faţă de o asemenea încălcare.

— De ce toate punctele de pacificare sunt conduse de militari ruşi?

— Aşa s-a stabilit de la început, în 1992. În ultimul timp noi am venit cu iniţiativa ca aceste posturi să fie conduse prin rotaţie, o lună de militarii din partea Moldovei, apoi – din partea Rusiei, a Transnistriei, dar propunerea nu a fost acceptată.

— În fond, timp de 20 de ani, toate şedinţele au avut loc la Tighina. Unde se păstrează arhivele celor 20 de ani de şedinţe ale CUC? Şi în ce limbă?

— Au fost şi şedinţe extraordinare, care au avut loc la Dubăsari, dar şi la Criuleni, Copanca, Căuşeni.
Procesele-verbale sunt duse de fiecare delegaţie pe rând, de exemplu, ieri a dus-o Rusia, data următoare Transnistria, apoi noi. Toate documentele sunt perfectate în limba rusă, atât protocolul, care este semnat de părţi, cât şi ordinea de zi. Înainte de a începe şedinţa, agenda zilei este anunţată şi se confirmă prin vot unanim, după care se purcede la discuţii. Protocolul este făcut pentru toate delegaţiile şi se semnează pe fiecare foaie, fiindcă au existat cazuri când semnau copreşedinţii doar pe ultima foaie şi s-au făcut unele şmecherii. Aceste protocoale de 20 de ani se păstrează la Comandamentul Major al CUC, care se află la Bender.

— Deci nu aveţi acces în fiecare zi la aceste arhive, doar când puteţi merge încolo. Şi dacă într-o zi se produce un incendiu sau o altă calamitate, rămâneţi fără acces la aceste documente?

— Documentele Comisiei Unificate de Control se publică o dată pe an. Acestea se pregătesc pentru fiecare membru al comisiei sub forma unei cărţi. Dezvoltarea tehnică de asemenea ne ajută să păstram toate protocoalele originale.

— Cum este finanţată Comisia Unificată de Control?

— Foarte interesantă întrebare. Şi dacă voi spune cum e finanţată, nu ne veţi crede. Comisia Unificată de Control face un lucru obştesc, fiecare membru al CUC este reprezentant al unei instituţii. Astfel, acolo el primeşte salariu şi, în acelaşi timp, îşi îndeplineşte aici funcţia de membru al CUC. Acum, de exemplu, eu sunt membru al Biroului de Reintegrare. Am avut o perioadă când nu am activat nicăieri şi eram doar la CUC pe baze obşteşti. Timp de doi ani de zile nu am primit nicio copeică. Apăram interesele Moldovei din sentimente patriotice. Am avut o discuţie cu nişte deputaţi şi nu le venea a crede, fiindcă mulţi socotesc că trebuie să fie un interes ca să lucrezi la CUC pe baze obşteşti. Anul trecut, pentru prima dată, guvernul a dat 50 de mii de lei pentru birotică, pentru procurarea unor suvenire pentru pacificatori de sărbători.

— Credeţi că toţi colegii dvs. au activat la fel de dezinteresat în această perioadă de 20 de ani la CUC?

— Mi-i greu să răspund, dar cred că colegii mei de acum sunt oameni oneşti. Deseori aud: domnule general, eu nu pot merge. Dar dacă eu nu am cu cine mă duce, şedinţa nu poate avea loc. După regulamentul CUC, mai puţin de două persoane nu pot să reprezinte o parte. Până acum toţi au participat ca să discutăm aceste probleme. Dar nu pot spune că nu am comis greşeli. Deseori un cuvânt rostit greşit poate fi folosit împotriva ta.

— Cum vedeţi finalitatea acestui proces de pacificare?

— Finalitatea? (Pauză.) Sper să fiu în viaţă, ca să iau şi eu parte la această victorie, fiindcă sunt din stânga Nistrului, acolo sunt înmormântaţi părinţii mei şi eu vreau să pot merge liber la mormintele lor. S-a întâmplat să nu pot trece liber prin această zonă. O perioadă nu am putut folosi nici maşina personală, ca să nu fie reţinută. Am fost şi reţinut în zona dată. În 20 de ani am trăit foarte multe experienţe în zonă.

— În fond, reprezentaţi o structură sortită să piardă. Partea moldovenească la CUC e o minoritate, timp de 20 de ani, în condiţiile în care reprezentanţii Rusiei şi ai Transnistriei fac întotdeauna front comun la aceste şedinţe. Nu va simţiţi ineficienţi?

— Eu mă simt cetăţean al R. Moldova şi apăr interesele acesteia, inclusiv ale Transnistriei ca parte a Moldovei. Însă cum merg relaţiile acolo, aţi fost şi aţi văzut. Când şi cum. Personal, nu mă simt călcat în picioare şi nu mă vor călca, fiindcă ştiu cum să apăr interesele Moldovei şi ale neamului.

— Vă mulţumim.

Un interviu de Alina RADU