VIDEO Interviu: „Vom ajunge la vremuri mai bune numai prin muncă, dragoste, devotament și străduință comună”

Ștefan și Maria Onofrei locuiesc în Durlești și sunt împreună de mai bine de 60 de ani. El este felcer veterinar, iar ea – moașă. Ambii au trecut prin deportări, foamete, epidemii. Și-au construit singuri casa în care locuiesc. Sunt îndrăgostiți iremediabil de România, pe care au cutreierat-o în lung și-n lat. 

În ajunul zilei de 6 iulie, când se împlinesc 71 de ani de la cel de-al doilea val al deportărilor, ZdG i-a vizitat acasă, aflând despre pasiunea pentru liste a lui Ștefan Onofrei, datorită căreia numele deportaților din localitate se păstrează încă în memoria băștinașilor, despre secretele unei căsnicii de durată, dar și despre modul în care se trece peste vremuri de restriște cu fruntea sus. 

— Dle Onofrei, cum ați cunoscut-o pe soția dvs.?

— Eu am terminat colegiul, am făcut trei ani armata la Chișinău și după aceea am început activitatea la Serviciul Veterinar de Stat, unde am activat 51 de ani și câteva luni. După ce am ieșit la pensie, am mai lucrat acolo 15 ani și 3 luni. Soția Maria a studiat medicina la Bender. Învăța împreună cu o durleșteancă cu care eu corespondam („Mai bine zis, era iubita lui. Așa, să fie cinstit”, intervine soția). Ele citeau scrisorile mele împreună („El scria foarte frumos și interesant”, completează Maria Onofrei). Țin minte că în fotografia comună cu promoția am văzut imaginea nevestei mele. Ne-am scris un timp răvașe. Ea lucra la Bubuieci, eu – la Chișinău. Când a venit vremea să plec la armată, am luat bicicleta și m-am dus la Criuleni.  Acolo ea lucra la maternitatea de la Spitalul Raional, era moașă. După vreun an-doi de scrisori, atunci ne-am întâlnit în realitate și dacă am rămas să fac armata la Chișinău, ne scriam în continuare. La 1 ianuarie 1956, se vede că-i mai făcea cineva curte, mi-a scris să întrebe dacă pot veni la Revelion, că de întâlnirea asta depind mult relațiile noastre de viitor. Mi-am luat învoire și m-am dus. Seara, la Casa de Cultură, a fost o serată mare, unde ea a jucat într-un costum frumos, iar eu am asistat. Și pe 1, la o prietenă de-a ei, care urma să se căsătorească, au venit cei de la Înregistrarea Civilă („Am făcut o prostie”, intervine iarăși Maria Onofrei). Și cineva a zis că poate ne înregistrăm și noi, așa, în șagă („Acum n-aș mai face așa”, completează soția). Ea a căzut de acord. Nu știau nici părinții ei, nici ai mei. Pe 1 ianuarie 1956, ne-am înscris. Eu m-am întors în regiment cu întârziere. Aveam documentul care motiva că e vorba de o angină. 

— Știm că dvs. ambii ați trecut prin multe încercări, ați văzut și deportări, şi foamete. Cum învățăm să rezistăm în vremuri de restriște?

— Ștefan Onofrei: Ca să rezistăm la toate încercările vieții, trebuie să fim mai întâi de toate atenți, vigilenți, serioși, să ținem cont de sfaturile medicilor, de cerințele lor și să fim optimiști, să credem în viitor. Ca să ajungem la un rezultat bun, trebuie să ne unim, să avem un singur gând, o vrere, o deviză. Respectiv, scopul poate să fie atins prin muncă, dragoste și devotament față de familie, apropiați, țară și neam. Numai așa, cu silință și străduință comună, văd o ieșire din situație. 

— Maria Onofrei: Oamenii trebuie să fie înțelegători și să asculte de medici. Uitați-vă câți dintre lucrătorii medicali mor la 50-60 de ani, salvând pe alții. Trebuie să ne gândim și la ceilalți. Când apare un virus, sigur că e nevoie de timp pentru a fi studiat. Așa a fost cu tifosul, așa a fost și cu holera. Cred că azi e important să ne amintim despre cei 7 ani de-acasă. Eu mă întorc la învățători –  noi trebuie să educăm omenește, fără să ne batem joc de neamul și poporul nostru, nu uitați asta. Și, bineînțeles, că acum trebuie să ne protejăm. Altă ieșire nu văd. 

— Dle Onofrei, dvs. ați început să faceți demult lista persoanelor deportate din Durlești. Ce vă amintiți acum despre acele timpuri? 

— Ei bine, pe 9 iulie 1949, mergeam ca de obicei la serviciul meu. Activam la Banca de Stat, în Chișinău, în calitate de ucenic contabil, după ce am terminat șapte clase. La două case distanță de noi, locuia fosta mea colegă de clasă, Elena Genunchi. Mi-a fost de mirare că porțile erau deschise complet. În mijlocul curții era o mașină militară. Prin părți era câte un ostaș, cu arma la picior, cu baioneta scoasă. În curte se auzeau plânsete, răcnete, bocete. Am înțeles că acolo e colega mea cu mămica ei, Liuba. Am vrut să intru în curte, dar unul dintre ostași mi-a interzis și mi-a spus să mă duc înapoi. Așa că m-am dus mai departe spre serviciu. Pe parcursul zilei, de la mai mulți clienți ai băncii am înțeles că și în alte sate din raioane are loc acea campanie strașnică. Ziua a trecut foarte greu pentru mine. Stăteam tot timpul pe gânduri, de frică să nu fi apărut și la noi acasă o asemenea mașină. Seara m-am întors acasă și am văzut că e totul în regulă. A doua zi, plec la serviciu și în timpul prânzului mă apropii de șeful băncii ca să întreb dacă nu sunt și eu cu familia pe lista celor care urmează să fie deportați. L-am întrebat pentru că știam despre el că e un mare comunist și fusese printr-o comisie raională cu deportările. În replică, m-a întrebat de ce mă interesez. I-am spus că așa, ca printre altele. Eu știam că el ține mult la mine. Nu avea copii și îi era drag cum cânt eu. Zâmbind, s-a uitat lung la mine și mi-a răspuns că nu. A doua zi, la noi totul era în regulă, dar la vecini nu mai era mașina. I-au luat de acasă. Mașina a stat la ei două zile, de aceea că vecinul era plecat la Odessa cu căruța cu cireșe, împreună cu fratele său. Iar ei cereau insistent de la soție și fiică să spună unde e ascuns. Peste două zile, i-au dus la Gara Ghidighici, așa cum i-au dus și pe alți locuitori de la Durlești și Chișinău. După ce cei doi bărbați au revenit de la Odessa, au descoperit că sunt cu bani, însă fără familie. Și s-au dus din urma familiilor deportate. Au reușit să îi găsească. 

— După acele zile, în familia dvs. persista teama că urmează să fiți ridicați?

— Încă peste o zi, în drum, lângă Bancă, șeful meu stătea de vorbă cu vecinul, care îi povestea că tatăl meu pe timpul românilor a fost primar. M-am speriat auzind asta. Era a treia zi, după ce începuseră deportările. Șeful meu a ignorat discuția respectivă. A trecut cumva și acea zi și noi am scăpat. Dar, fiind curios din copilărie și iubind statistica, atunci îndată am început să fac lista deportaților din Durlești. Și am făcut acea listă, am aranjat-o în ordine alfabetică. Mi-a mai ajutat și vărul meu și am reușit să adun numele celor 7 familii ridicate în 1941 și a celor 48 de familii care au fost pe lista neagră a deportărilor din anul 1949. Din cele 48 de familii, și azi le știu casele tuturor, fiindcă la toți am fost măcar o dată să colind de Crăciun sau cu Plugușorul. Din cei plecați în ‘41 nu a mai revenit niciunul acasă vreodată. Nu pot să spun care a fost soarta lor. Cei deportați în ‘49 erau majoritatea gospodari care lucrau la pământ, a fost un polițist sau doi, au fost unii oameni învinuiți pe plan politic, precum că depindeau de niște partide mai reacționare. Dar iată, de exemplu, verișorul tatălui meu, Chiril Onofrei, a fost deportat, fiindcă pe timpul românilor era director al unei bănci agrariene din Durlești, deschise cu scopul de a sprijini țăranii să cumpere un cal, un bou, o căruță sau altceva. Au mai fost și cazuri, precum Gheorghe Puiu, un om în vârstă, soția căruia făcea prescuri la biserică, el fiind un mare creștin și având o bibliotecă enormă. Eu cred că el nu făcea nimic rău cu acele numeroase cărți ale sale, dar presupun că a fost deportat pentru propagandă. Majoritatea celor deportați aveau două, patru, cinci sau poate șapte hectare de pământ, nu mai aveau câte 20 sau 30. Dar, cred că aici, fiind centru raional, rușii aveau nevoie de cazare pentru demnitari, era nevoie atât de spațiu locativ, cât și de spațiu pentru instituții raionale, dar și de băgat frica în oameni. Și atunci, prin operațiunea respectivă, ei au ucis mai mulți iepuri deodată. Iată așa au procedat ocupanții „eliberatori”. Și-au făcut ordinea lor pe pământul nostru. 

— Totuși, de ce v-ați apucat să adunați numele celor deportați? 

— Atunci, am făcut asta din curiozitate, fiindcă tot adunam liste, aveam și una cu toate cărțile pe care le citeam, una cu toate filmele pe care le vedeam, iar mai târziu, când am plecat să cutreier România în lung și-n lat, îmi notam toate orașele pe unde am ajuns. Eu îmi doresc ca tinerii să cunoască mai bine ce au făcut pretinșii eliberatori pe pământul nostru, fără nicio judecată, fără avocați, fără nimic, în toiul nopții, banditește. Nu s-au uitat că e bătrân, că e copil mic, că e femeie, că e însărcinată, nu se uitau la nimic. Au fost cazuri când au dus familii în care era și cineva care luptase pe front. Poate nu știți, dar fiecare din cei deportați avea trei oameni care au iscălit ceva contra lor. Și unii din ăștia, cozi de topor, au iscălit și la câte 10-20 de oameni, că nu erau mulți în sat, dar acolo cineva trebuia să semneze. Din lista de 48 de familii, în Siberia nu au ajuns numai cinci. Ei au fost preveniți, probabil, iar noaptea au luat copiii, au pus în căruță strictul necesar și s-au dus să se ascundă. Au scăpat de Siberia, dar tot ce aveau le-a fost confiscat pe totdeauna. Din celelalte 43 de familii, unii s-au întors în Durlești, dar nu deodată, întrucât nu aveau dreptul să revină în satul natal. Puteau să se ducă în altă parte, numai nu în satul lor și atunci ei au mers la prieteni și rude din alte localități. Peste ceva timp, au putut reveni în Durlești și dacă au fost gospodari și oameni muncitori, după ce şi-au construit în Siberia a doua casă, au venit aici și au construit un al treilea cămin, luând totul de la capăt. 

— Dar în localitate, în general, care era situația după acele zile de deportări? Cei rămași se temeau că ei urmează să fie luați? 

— Eu cred că satul mult timp nu s-a liniștit, frica persista, oamenii se gândeau că ar putea veni un alt val. Eșaloanele plecaseră încolo, însă unele vagoane au stat mai mult și lumea era ca pe ace. Se gândeau dacă nu cumva vine și rândul lor. Durlești era aproape de Chișinău și unii lucrau prin fabrici, alții – pe la Poliție, mai erau învățători și preoți, iar cei care nu s-au refugiat în România stăteau cu frica-n sân încă mult timp după acele evenimente. După lecțiile anului ‘41, toți se temeau. Tatăl meu avea din timp documentul și, în caz de nevoie, știa că poate merge în România. Noi trebuia să mergem în județul Dolj și chiar pornisem odată, cu toată familia, pe carul cu două perechi de boi, dar am ajuns la Schinoasa, unde cândva era o mănăstire și am dat acolo peste armata care se retrăgea, astfel că nu am putut să ne ducem. Tata a reușit să convingă doi jandarmi să-l ia cu ei și a plecat. Un frate care făcea armata aici a mers, de asemenea, să se refugieze la București. După ce România a capitulat, fratele a fost rănit și a nimerit în spital, iar între timp războiul se terminase și a mers la tatăl meu acolo, în județul Dolj, unde el se stabilise. A întâlnit o olteancă și s-a căsătorit acolo, acolo a și murit. Tata a fost primar până la război, s-a dus în România, apoi a venit, apoi s-a dus din nou, iar fratele fusese în Armata Română  – de asta, când erau deportările, noi stăteam cu frica-n sân. 

— Ați menționat mai devreme că unii dintre deportați s-au întors. Ce vă povesteau atunci, la revenirea în localitate?

— Peste vreo 35 de ani de la întoarcerea din Siberia am dat de o colegă, care acum locuiește la Vatra și ea mi-a spus că mergea la tăiat pădurea cu părinții, în condițiile severe de acolo, iarna, cu geruri mari, având anumite norme de respectat. Ea era o copilă… În prima perioadă, localnicii de acolo se uitau cu ochi nu prea buni la ei, fiindcă erau preveniți că în zonă vor fi aduși dușmani ai poporului. Ea spunea că așa a fost o perioadă, dar pe urmă cei de pe loc învățau multe lucruri de la gospodinele și gospodarii noștri și se mirau ce oameni buni, muncitori și pricepuți au ajuns acolo. 

— Din câte înțeleg, ulterior, dvs. ați mers în România să vă vedeți cu rudele de acolo…

— Da, soția mea avea o mătușa acolo, care locuia chiar în inima Bucureștiului. Și soția cu mama ei, de asemenea, au locuit în România un timp. Ea a și stat la masă odată cu Regele Mihai. În fine, în România erau fratele meu și tatăl meu, iar prin anii ‘50 au început să dea voie basarabenilor să-și viziteze rudele apropiate. Fratele ne făcea invitații pentru o lună și mergeam cu soția. Un an venea fratele aici și alt an – noi ne duceam acolo. Alegeam dacă să mergem la mare sau munte, am cutreierat multe localități… 

— Dna Onofrei, dar pentru dvs. ce înseamnă România? 

— Pentru mine, România înseamnă țara noastră. Țara noastră reîntregită. Eu până în ‘45 am stat în România. În ‘44, rușii au venit acolo și au început să ne strângă pe basarabeni și să ne alunge. Mi-aduc aminte de mine și de mama mea, la Ungheni, necăjite, întorcându-ne. Femeile, bătrânii – toți erau dați deoparte în diferite grupuri. Copiii plângeau ca niște cârlănași, când sunt luați de la mame. Așa și ne-au trecut podul la Ungheni. Ne-au adus acolo într-un fel de lagăr, înconjurat cu sârmă ghimpată, de care am observat că atârnau niște oameni. Eram separați de părinți. La acel lagăr, timp de câteva zile, eram impuși să cărăm apă cu bidoanele. Eu, fiind mai dezvoltată, nu am tăcut și am întrebat ce e cu acele figuri de pe gardurile ghimpate. Atunci încă nu știam că trebuie să mă tem. M-au lovit și mi-au spus să tac. Mai târziu am înțeles că aceia erau oameni care încercaseră să evadeze. Am stat acolo două săptămâni, fără să ne vedem părinții. Pe mama am regăsit-o într-o zi la veceu, unde era de servici. Făcuse rost cumva și mi-a dat o bucățică de pâine s-o ascund. Eu am zis: „D-apoi și lor li-i foame”. Și nu am ascuns, am împărțit cu ceilalți, atât cât ne-a ajuns, câte o fărâmitură la fiecare. În total, două luni am stat acolo, apoi am făcut documentele și ne-au trimis acasă. Ne-au dat ca pe niște câini după poartă. Transport nu mergea, în jur erau numai ruine. Am dormit într-un parc timp de trei zile. Apoi, ne-a adus un om până la Criuleni. Nu am mai înțeles că e satul nostru… Cu greu am ajuns și la casa noastră. Lumea a făcut baie acolo, era o mizerie strașnică. Am venit în septembrie, nu aveam ferestre, nici uși. Curtea și grădina erau pline de gropi. Hainele pe care le-am adus cu noi din România mama le schimba în Ucraina pe grâu. Am iernat greu atunci. În România,  eu am terminat clasa a patra. Aici, trebuia să merg într-a cincea. Fiind vremuri grele, mama a hotărât să rămân încă o dată în clasa a patra, la școala în sat. Era mult de mers și periculos până la cealaltă școală. Îmi amintesc acum și de tif, și de holeră, și cum mergeau păduchi pe profesoară la școală, vă dați seama? În toată ziua, aduceam păduchi de la școală. Veniseră la conducere ruși și ne tot spuneau în batjocură „românilor”. Ne-am acomodat la toate prostiile. Ne-au schimbat numele de familie și anul de naștere. Așa a trecut viața chinuită, necăjită, până l-am întâlnit pe dânsul (arată spre soțul ei, n.r.). În tot cazul, noi doi am dus o viață frumoasă, ne-am înțeles, am făcut totul împreună, ne-am sfătuit, la noi nu a fost cu buzunarul meu și al tău. Și eram educați așa ca să nu cheltuim în van. Am trăit frumos – plecam în fiecare an în concediu, făceam mult turism, era marea noastră pasiune. 

— Care credeți că este secretul longevității într-un cuplu? 

— Maria Onofrei: Cei șapte ani de acasă. Depinde cum i-ai primit, cum te-au educat, cum ai însușit și cum ai putut să redai altora, că noi așa eram educați – ceea ce învățam să spunem și altora. Dacă vezi pe cineva că se bate, nu treci pe lângă ei, ci te oprești, îi liniștești și le spui că așa nu e bine, nu e frumos. Sigur că au fost și necazuri, dar gunoiul din casă nu-l scoatem. Am educat și un băiat, de care suntem mândri. Ș-apoi, pe lângă șapte ani de-acasă, multe depind de școală. Iată, noi nu am avut lecții de etichetă, de exemplu, am prins din mers unele lucruri. Dar ar fi bine să avem asemenea ore. În fine, mama a spus odată că, dacă văd pe cineva cu care nu pot găsi limbă comună, să nu mă bag în suflet, ci frumos și respectuos să mă dau la o parte și să nu țin supărare pe el. Și așa am și făcut. Mi se pare asta o lecție prețioasă, deși unii la noi interpretează drept fudulie asemenea atitudine. 

— Ștefan Onofrei: Secretul e că noi am muncit mult, ne-am mișcat mult, casa am făcut-o cu mâinile noastre. Multe lucruri le-am făcut noi singuri, că salariile erau mici: eu – felcer, ea – moașă, înțelegeți… Da, ne mai ajutau părinții, dar noi prin muncă am făcut tot. Eu le-aș spune celor tineri să se gândească bine când fac pasul căsătoriei, să măsoare de 10 ori. Apoi, odată ce s-au căsătorit, să-și dea bine seama că toată dragostea are și multe încercări, complicații, neajunsuri și atunci trebuie să fii pregătit psihic, moral, fizic să le înduri. În viața de familie trebuie să știi să găsești punctul de compromis – să nu se considere unul mai tare decât altul. Dar, pe de altă parte, totul să fie reciproc – devotamentul, stima, încrederea, dragostea. Și, în cazuri grele, să-și amintească despre faptul că atunci când s-au căsătorit au jurat dragostea pe viață, deci trebuie dus totul la capăt frățește, prietenește, creștinește. 

— Vă mulțumim.