VIDEO Un veteran migrant se întoarce la Cocieri, după 20 de ani: „Dacă acolo mai este suflare românească, consider că am făcut un lucru mare”

— Dle Verdeș, veniți rareori pe acasă. Vizita din aceste zile e legată și de evenimentele comemorative din 2 martie?

— Vin din Irlanda, am avut câteva zile libere și am decis să le dedic memoriei prietenilor pe care i-am pierdut acum 28 de ani. Am mers pe platoul de la Cocieri și am fost încântat de faptul că am văzut un sat viu, copii mulți și chiar am vorbit cu prietenii de acolo și am zis că, uite, acum am simțit că noi am învins. Dacă pe acel platou unde am dus lupte, la momentul de față, este suflare românească, consider că noi am făcut un lucru mare. Chiar m-a frapat dansul unor pici de clasa întâi. A fost ceva extraordinar.

— V-ați revăzut și cu combatanții?

— Da, cu cei care au binevoit să vină acolo. Asta a fost decizia mea și părerea mea este că ziua de 2 martie este una dedicată comemorării. Nu e o zi a noastră, ci a prietenilor pe care i-am pierdut. Cred că e de datoria noastră să-i comemorăm în această zi. Am mers prin locurile unde s-au dus lupte, au fost și reprezentanți ai autorităților locale, ai forțelor pacificatoare, dar și prieteni. O bucurie mare pentru mine a fost prezența localnicilor, cu ei ne-am adus aminte de cele întâmplate atunci, cu ei am mers pe la mormintele persoanelor pe care le-am pierdut în acea perioadă.

— Ce ați discutat cu camarazii? Câți dintre ei se mai află în R. Moldova?

— Am vorbit de problemele noastre, despre cum se descurcă fiecare. Am ascultat discursul primarei de la Cocieri, care a spus că suportul guvernării lasă mult de dorit. Și chiar se vede și se simte asta. După aceea am mers la liceul din sat, iar concertul pe care ni l-au oferit tinerii ne-a bucurat foarte mult. Ei au arătat că, chiar dacă nu există suportul cuvenit din partea guvernării, localnicii din Cocieri fac lucruri frumoase.

— Cum a fost pentru dvs. revenirea la acele locuri?

— A fost emoționant. Să vă spun sincer, de mai bine de 20 de ani nu am fost prin acele locuri. Chiar am mers pe jos prin jurul unității militare, am văzut că mai sunt urme de gloanțe, urmele trecutului care nu s-au șters. Am venit și cu un mesaj de mulțumire pentru localnici. Pentru mine, ei au fost și sunt eroii – ei ne-au adăpostit, ei au fost spatele nostru și au dat dovadă de eroism, care, din păcate, nu este apreciat azi.

— Despre ceea ce se întâmpla, între timp, în centrul Chișinăului pe 2 martie cum ați aflat?

— Întâmplător, aveam drum la Chișinău. Am văzut ce se întâmplă, dar am înțeles că ulterior lucrurile s-au potolit. Eu sunt puțin rupt de ceea ce s-a întâmplat și nu pot da o apreciere. Totuși, consider că pe 2 martie, noi trebuie să fim în locurile unde ne-am pierdut prietenii. Consider că asta e datoria mea, de aceea și am mers în locurile unde am avut lupte. Data de 2 martie trebuie să o dedicăm celor pe care i-am pierdut, iar restul să facem în timpul celorlalte zile din an.

— Cum ați aprecia declarațiile ministrului Ciocoi în legătură cu conflictul de pe Nistru?

— Revoltătoare. Acestea nu sunt nici pe aproape de adevăr. Dacă tot am atins acest subiect, am un mesaj care sper să ajungă la mai multă lume. Înainte de a începe conflictul propriu-zis, acesta deja se petrecea, doar că sub alte forme. Ca fost lucrător pe teritoriul Secției de Poliție Dubăsari știu că, în 1991, pe la mijlocul anului, aveam pe teritoriu, conform datelor operative, un grup de vreo 200 și mai bine de persoane înarmate, care nu erau localnici, ci veniți din afară. Și am avut chiar și un atac asupra noastră la podul de la Dubăsari. Cei prezenți acolo erau fără autorizație. Au încercat să-mi ia mașina de serviciu, iar eu am refuzat s-o dau, așa că au deschis focul asupra noastră – eram cu un camarad pe bancheta din spate a mașinii. El a fost rănit atunci, iar eu am primit primele două găuri în manta. Asta se întâmpla prin august – septembrie 1991. Când aud de la oficiali declarații similare cu cea a ministrului Ciocoi, vreau să le zic să fie atenți la ce spun și să mai studieze lucrurile, pentru că mai sunt oameni vii, care au memorie și le pot da lecții despre ceea ce a fost. Dacă ei uită, pot merge să întrebe de localnici și vor primi lecții expres.

— În ce măsură, în opinia dvs., R. Moldova are grijă de veterani?

— Nu în măsura în care ar trebui. Noi am fost primii luptători pentru independență, iar pe lângă noi erau și mulți civili care ne-au oferit ajutor. Eu cred că e lăsată baltă discuția privind suportul pentru ei toți. Noi mai urmărim ce se întâmplă acasă și se vede clar că numai în preajma zilei de 2 martie acest subiect apare pe agendă. Apoi, până la anul viitor se uită. Comemorarea celor pierduți în lupte trebuie să fie și o parte a istoriei vii. Vorbeam cu niște profesori de istorie și am înțeles că în școli se predă foarte puțin material didactic la această temă. Asta e regretabil. Altminteri, vreau să reiterez că ceea ce am văzut la Cocieri m-a bucurat. Acolo, de la mic la mare au recitat poezii, au discutat, au venit și persoane care pe atunci erau copii și povesteau cum li s-a spus să plece în fugă de la școală acasă. Era o istorioară copleșitoare despre felul în care și-au dat seama că a început războiul. Cei mari i-au luat de mâini pe cei mici și au alergat spre casă. Localnicii au fost luați prin surprindere, ei se aflau în epicentrul luptelor care au început la unitatea militară de la Cocieri și sigur că e foarte emoționant să auzi toate acestea. Am văzut că localnicii nu au uitat și au un spirit puternic. Îndemnul meu pentru cei din Guvern și Parlament ar fi să meargă să se inspire de patriotism și de dragoste față de țară de pe platoul de la Cocieri. Dragoste de țară la copiii de la Cocieri e destulă cât să împrăștie pentru toți.

— Cum ați aprecia starea de acum a R. Moldova?

— Cred că Moldova e într-o stare de plutire pe apă. Se duce ca frunza, încotro bate vântul. Eu am trăit mulți ani peste hotare și când ne uităm de acolo, când citim ce se întâmplă, vedem că lucrurile nu se rezolvă, ci stau pe loc. 

— Vă mulțumim.