VIDEO „L-am întrebat pe Dodon, apoi pe Konstantinov, apoi pe toți cei cu care am vorbit în Găgăuzia. Și s-a dovedit că aceasta este o întrebare foarte dificilă: Cine a atacat Ucraina?” Iryna Romaliyska, jurnalistă Настоящее Время/Current Time, la Podcast ZdCe

Iryna Romaliyska, jurnalista ucraineană de la postul Настоящее Время/Current Time, care i-a luat recent un interviu fostului președinte al R. Moldova, Igor Dodon, este invitata Podcast ZdCe. Ea s-a aflat la Chișinău, unde a documentat un material despre influența Rusiei în R. Moldova, a avut discuții cu mai mulți politicieni cu viziuni pro-ruse, cărora le-a adresat o întrebare la care acestora le-a fost greu să răspundă: „Cine a atacat Ucraina?”.

Jurnalista ucraineană, originară din orașul Primorsk, aflat acum sub ocupație rusească, locuiește în prezent în Praga. Ea a vorbit despre traumele războiului de care suferă ucrainenii și despre sentimentul de vinovăție pe care mulți dintre ei îl simt.

„Pentru cei care, ca mine, de exemplu, locuiesc în străinătate, este din cauza faptului că eu nu locuiesc acolo. Pentru cei care nu sunt în armată, din motivul că nu luptă. Cei care luptă au un sentiment de vinovăție față de cei care sunt în prima linie, iar ei nu sunt în prima linie. Toți se simt vinovați pentru că au supraviețuit în timp ce alții au murit”, a explicat Iryna Romaliyska.

– Iryna, noi ne-am întâlnit întâmplător la Chișinău, lângă sediul instanței de judecată. Era examinat cazul Evgheniei Guțul, bașcana regiunii găgăuze. Chiar ai reușit să vorbești puțin cu ea, deși ea fuge de presă. Am văzut că în sala de judecată ai fost foarte surprinsă de faptul că ea beneficiază de serviciile unui traducător.
– Da, asta m-a impresionat foarte mult.

– Ea nu știe deloc limba română, limba de stat. De ce te-a surprins asta?
– Uite, probabil că noi toți, oamenii, comparăm tot ce vedem cu experiența noastră. Eu mereu compar cu Ucraina. Este imposibil să trăiești în Ucraina și să nu cunoști, să nu înțelegi limba ucraineană. Și am crezut că este la fel și aici, dar s-a dovedit că nu. Așa că am fost foarte uimită de asta. Și este surprinzător, în principiu, că o persoană care deține o funcție publică nu cunoaște limba de stat și, ca persoană care locuiește în această țară, nu cunoaște această limbă. Este surprinzător.

– Iată, țara noastră este atât de tolerantă și chiar plătește bani din bugetul de stat, pentru a-i asigura un traducător. Deși, probabil ai văzut sau auzit că sunt unii care spun că aici nu le este foarte bine rușilor, vorbitorilor de limbă rusă. Există asemenea opinii.
– Ei bine, revin la faptul că totul se vede în comparație: noi am trecut prin asta în Ucraina. Nu, nu e nimic de genul ăsta aici. Mie îmi este foarte rușine că nu știu limba română. Ca în orice țară în care ajungi și nu știi limba, ți-e rușine, nu poți lucra normal.

– Dar tu nu locuiești aici.
– Fără îndoială. Ei bine, nu locuiesc aici, dar vin o dată la doi-trei ani și mi-e rușine că nu știu limba română. Nu, nu am observat nicio atitudine proastă față de mine. Pot vorbi doar despre mine, ca vorbitor de rusă. Nimic de genul acesta. Aici mai degrabă mă impresionează această dezbatere care are loc în societatea moldovenească despre denumirea limbii.

– Română sau moldovenească.
– Da. Cândva mi-a ținut o prelegere la această temă Anatol Șalaru, când era ministru al Apărării. Și, de fapt, datorită lui am început să mă îndrăgostesc de Moldova. Pentru că este foarte fascinant. Eu nu știam nimic și el mi-a povestit despre țară într-un mod foarte fascinant.

Și am început să mă aprofundez. Mi-a spus că atunci când a fost adoptată Constituția, dezbaterile despre articolul privind limba de stat au durat mai mult decât despre toate celelalte articole din Constituție. Se discuta cum să fie denumită: moldovenească și în paranteze – română sau română și în paranteze – moldovenească.

Toți cei cu care discut … Mai exact, eu văd o astfel de împărțire. Aceasta este o alegere politică.
După cum cineva spune că se numește limba, se poate înțelege din ce tabără politică face parte. Dar toți cu care discut, oameni în care am încredere, îmi spun că este una și aceeași limbă, doar că are nume diferite. E adevărat?

– Ei bine, noi spunem că nu există limba moldovenească. Acesta este un dialect al limbii române. Pentru că suntem în Moldova, iar în România există o regiune numită Moldova. Dar este limba română și aceasta este o problemă foarte politizată, deși acest lucru este complet, în opinia mea, aceasta este o problemă foarte simplă. Politicienii fac ceea ce le convine legat de denumirea limbii.
– Un băiat din Găgăuzia mi-a spus… era un tânăr, de 20-18 ani, nu știu. El mi-a spus: „Eu vorbesc limba găgăuză, vorbesc limba rusă, vorbesc foarte bine moldovenește și înțeleg puțin limba română”. La care, cameramanul meu Leoha, care este minunat, este moldovean, de aici, a izbucnit în râs.

– Dacă vrei și poți spune despre ceea ce faci în Moldova, despre ce vrei să scrii?
– Eu filmez un reportaj special. Nu am mai filmat într-un format atât de mare, așa că încă îmi este greu să înțeleg ce va ieși în final, la tema despre cum Rusia se amestecă în afacerile interne ale R. Moldova și influențează politica moldovenească, viața în Moldova și pe oamenii de aici.

– Cu cine ai reușit să te întâlnești?
– În cadrul acestui proiect, i-am cerut un interviu lui Igor Dodon. Sincer, nu am crezut că acest lucru este posibil. Am spus să încercăm, ca să avem conștiința curată. Dar el, în mod neașteptat, a acceptat. După părerea mea, el pur și simplu nu și-a dat seama. Pentru că, deja când instalasem camerele, el a intrat și a întrebat: „Ce mass-media reprezentați?”. Eu îi spun: „Настоящее Время” (Current Time, n.r.). El a spus: „Настоящее Время, ce e asta?”. Eu îi spun: „Радио Свобода” (Europa Liberă, n.r.). El: „Радио Свобода?”. Fie este un actor foarte bun, fie chiar nu știa cine suntem. Cred că limba rusă i-a făcut festa. Pentru că i-am propus un interviu în limba rusă și el, probabil s-a gândit că suntem „de-ai lor”.

– S-a gândit că o să-i fie confortabil, dar nu i-a fost foarte confortabil.
– Da. Și am înregistrat interviul. Maia Sandu ne-a refuzat. Deja de câțiva ani, de fiecare dată când vin, la alegeri, îi solicităm un interviu, dar ea refuză mereu. Nu știu din ce motive, mă miră de fiecare dată. Dodon a acceptat să ne dea interviu, dar Maia Sandu refuză.

L-am filmat pe șeful parlamentului din Găgăuzia (președintele Adunării Populare, n.r.). Și în 20 de ani de muncă, acesta a fost cel mai dificil interviu din viața mea. Pentru că a țipat la mine timp de o oră. A fost foarte agresiv.

– Dmitri Konstantinov.
– Da. A fost uimitor. E destul de dificil din punct de vedere emoțional. Nu doar a spus că racheta care a lovit Ohmatdit, cel mai mare spital de copii din Ucraina, prin care au trecut toți copiii, în copilărie cred că mulți copii ucraineni ajung prin acest spital, am fost și eu acolo odată, nu țin minte când, el a spus că racheta a fost lansată fie din Olanda, fie din Norvegia. Că, de fapt, Ucraina, Franța și Marea Britanie se pregăteau să atace Rusia și din acest motiv Rusia este nevoită să se apere în acest fel. Și așa mai departe. Niște lucruri foarte uimitoare.

– Ai reușit să vorbești cu oameni de acolo, din Găgăuzia?
– Da. Foarte neașteptat pentru mine, mi-am dat seama că am găsit cumva o întrebare foarte complicată. Nu o pregătisem dinainte. Nu m-am gândit niciodată că aceasta va fi o întrebare dificilă. Dar l-am întrebat pe Dodon asta, apoi pe Konstantinov, apoi pe toți cei cu care am vorbit în Găgăuzia. Și s-a dovedit că aceasta este o întrebare foarte dificilă: Cine a atacat Ucraina? Și am făcut un experiment. Am ieșit pe strada principală și i-am întrebat, pur și simplu, pe toți oamenii pe care i-am întâlnit.

– În Găgăuzia, în Comrat?
– Da, în Comrat. Și, nici nu știu, au fost zece, doisprezece, cincisprezece oameni. Fie nu răspundeau, fie spuneau: „Nu vreau să vorbesc despre asta”, sau: „Ucraina s-a atacat pe sine însăși”, sau: „Nu trebuie să vorbim despre asta. Nu vreau să mă gândesc la asta”, și așa mai departe.

Și doar o singură femeie a răspuns: „Aceasta este o întrebare foarte simplă. Rusia a atacat Ucraina. Rusia distruge orașe ucrainene. Ucide oameni”. Eu i-am spus: „Sunteți prima care îmi răspunde la această întrebare”. Iar ea a spus: „Da, eu sunt din Ucraina”. Era o găgăuză din orașul Nikolaev, mi se pare. Ea a fugit de război, o rachetă rusească i-a ucis sora. Și ea a venit aici, în Găgăuzia.

– Da, am fost și noi în regiune. Am întâlnit cazuri similare.
– Dar există și alte opinii. Asta e important. Pentru că am primit mai multe cereri de prieteni de la găgăuzi, pe Facebook am în vedere, și mulți scriu: „Noi nu suntem toți la fel, avem și alte opinii”. Și trebuie să înțelegem că există și alți oameni. Este Mihail Sirkeli, care are un rol educativ.

– Da. El este un jurnalist foarte bun. Este bine că face interviuri și emisiuni în limba rusă, pentru cei care nu înțeleg limba română. Cum se manifestă influența rusă? Dacă poți vorbi în general despre spațiul post-sovietic.
– Eu întotdeauna îmi împart materialele în mai multe… În primul rând, propagandă. Propaganda rusă, care este foarte agresivă, acaparează țări și mințile oamenilor. Apoi există influența militară. Voi aveți o bază militară rusă pe teritoriul țării. În Ucraina, până în 2014, era flota rusească, apoi au fost ocupate teritoriile, tot mai multe și mai multe. Prin mituirea politicienilor locali, aceasta este metoda principală. Pe lângă propagandă, acesta este probabil scopul principal.

Și, desigur, toate narațiunile despre Uniunea Sovietică, 9 mai …

– Nostalgia…
– … valorile familiei și așa mai departe. Mi se pare că asta se încadrează în propagandă. Și biserica. Și biserica. În Ucraina este așa-numita Biserică Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Moscovei, pentru că nu este denumirea oficială. Și, din câte înțeleg, la voi e aceeași situație. Pentru că am vorbit cu Vladimir Thoric, un jurnalist de investigație moldovean foarte bun, pe care îl iubesc și îl ador, care face lucruri faine. Ei acum lucrează la o altă anchetă. Au primit niște documente cu devizul de cheltuieli a bisericii moldovenești care se subordonează Patriarhiei Moscovei, despre câți bani cer la Moscova sau li se dau la Moscova, pentru diverse acțiuni pro-Kremlin, nu știu, pentru publicarea unor broșuri, ziare și altele.

– Biserica are într-adevăr o influență foarte mare în societatea moldovenească. Vorbeai despre politicieni, de ce mai sunt politicieni pro-ruși? Și în Moldova există, în ciuda faptului că în Ucraina este război, care a fost provocat de Federația Rusă?
– Aceasta este o mare nedumerire și pentru mine. Este o nedumerire foarte mare, pentru că eu nu înțeleg cum este posibil să susțină cineva acum Rusia în vreun fel, Rusia contemporană, Rusia lui Putin, cea care merge și omoară oameni. Pentru mine acest lucru este întotdeauna foarte dureros. Pentru mine aceasta este o traumă neprocesată. Casa mea este ocupata. Și când cineva îmi spune: „Prietenii mei mor pe front”, adică sunt morți, îmi este foarte dureros. Și când unii oameni îmi spun: „Ucraina trage în ea însăși”, îmi este foarte greu.

– Ei cred în asta sau o fac din alte motive?
– Nu știu. Eu și colegii mei discutăm despre asta de fiecare dată. Când l-am înregistrat pe Konstantinov, am ieșit și am discutat cu regizoarea Alina Agatina și cu cameramanul Leoha: El vorbește serios sau nu? Nu avem o părere comună. Mie mi se pare că el credea asta la modul serios. Colegii mei cred că nu.

– Ce înseamnă să fii jurnalist ucrainean în aceste zile? Cum te simți?
– Cred că mai corect ar fi: Ce înseamnă să fii ucrainean în zilele noastre? Cum mă simt? Foarte rău, e greu, e dureros pentru toți. Este o traumă uriașă care va dura ani, zeci de ani. Pe lângă asta, există un sentiment de vinovăție.

– Din ce motiv?
– Toți îl au, cred. Mai exact, mi se pare că mulți ucraineni, mulți dintre prietenii mei, au un sentiment uriaș de vinovăție. Pentru cei care, ca mine, de exemplu, locuiesc în străinătate, este din cauza faptului că eu nu locuiesc acolo. Pentru cei care nu sunt în armată, din motivul că nu luptă. Acum deja lucrurile se schimbă, dar vorbesc de prietenii mei, de bula mea. Cei care luptă au un sentiment de vinovăție față de cei care sunt în prima linie, iar ei nu sunt în prima linie. Toți se simt vinovați pentru că au supraviețuit în timp ce alții au murit. Este un amestec cu de toate.

Și mai există un sentiment puternic … Națiunea ucraineană cred că la început … a apărut o necesitate puternică de autoidentificare. De exemplu, legat de limba vorbită. Eu am crescut într-o familie de limbă rusă, într-un oraș de limbă rusă, într-o regiune de limbă rusă. Prima mea limba este rusa. Întotdeauna am gândit în limba rusă. Dar în anul 2022, am început să vorbesc limba ucraineană acasă. Cu toți cei care înțeleg limba ucraineană, eu vorbesc ucraineană. Aceasta este o chestiune de autoidentificare. Asta s-a întâmplat cu mulți, nu cu toți, desigur, dar există o parte a societății.

– Acest lucru se observă. Am observat și eu că se aude mai multă limbă ucraineană decât înainte. Nu știu dacă vrei să vorbești despre asta sau nu. Îți amintești prima zi de război, cum a fost pentru tine?
– Da, eu și prietenii mei ne-am trimis mesaje toată noaptea. La ora unu și jumătate noaptea am verificat … Casa mea este în regiunea Zaporojie, orașul Primorsk, lângă Marea Azov. Este la 100 de kilometri de Mariupol, despre care știe toată lumea. La unu și jumătate noapte am verificat dacă mama mea, care era acolo, avea rucsacul pregătit.

– Tu unde erai?
– În Praga. Eu am sunat-o la telefon și am rugat-o să-mi arate, să-mi trimită o fotografie, că e pregătit. Și am făcut … În Ucraina, după ceva timp, asta a început o … Care este ultima ta fotografie înainte de invazie. Deci, am făcut ultima fotografie cu un trident mic, pe care îl am, și am trimis-o prietenilor mei. Și asta a fost. Cumva am reușit să adorm pentru câteva ore. Și apoi m-a sunat o prietenă, cu care am stat de vorbă atunci noaptea, Alena Lunikova, o strălucită jurnalistă ucraineană. Ea m-a sunat strigând: „Ia-o pe mama ta! S-a început!”. Și am sunat-o pe mama și i-am dat instrucțiunea să plece de acolo imediat. Mai departe nu-mi amintesc, sinceră să fiu.

– A fost un șoc?
– Da, este șoc, durere, frică, groază. După asta am lucrat încontinuu. Și munca m-a salvat. Eram în direct multe ore la rând și aceasta a fost unica soluție ca să nu … Ei bine, nu știu ce nu…

– De a nu înnebuni, probabil?
– Să nu înnebunesc asta nu m-a ajutat, pentru mai târziu am fost diagnosticată cu depresie. La un moment dat, atunci când mi-am dat seama că nu mă mai sunt stăpână pe mine, pe corpul meu și pe creierul meu, am mers la un psihiatru care mi-a prescris niște pastile și deja de doi ani și jumătate le folosesc. Nu pot fără ele. Și am și un psihoterapeut. Acest lucru, desigur, mă ajută să mă mențin. Plus, un pic de sport.

– Este o traumă provocată de război?
– Da, eu cred că toți ucrainenii sunt traumatizați. Nimeni nu și-a imaginat, mi se pare, că în lumea contemporană, trăind în spațiul post-sovietic sau în Europa, că ar putea exista un asemenea război. Că ar putea fi război hibrid, OK, că ar putea fi niște omoruri la comandă sau atacuri teroriste. Dar să zboare rachetele care omoară oameni – imposibil! Este imposibil în lumea de astăzi să existe teritorii ocupate. Cum e posibil asta? Acolo trăiesc oameni. Pe teritoriile ocupate regimul este mult mai rău decât în ​​Rusia. Este mult mai dur. Oameni sunt uciși acolo. Acolo oamenii … Iată, bloggeri ruși de acolo, s-au lăudat, ei înșiși au povestit, că în Berdyansk, acesta este un oraș lângă orașul meu Primorsk, ei s-au oprit la o benzinărie, au cumpărat ceva de acolo, iar fata care era vânzătoare, le-a spus să plătească, amabil, cu cardul. „Vă rog să plătiți cu un card”, a spus ea în ucraineană. Și ei au răpit-o. Și gata. Au ținut-o undeva într-un subsol. Ei au râs de asta. Eu nu știu ce s-a întâmplat cu ea mai departe, dacă a fost doar bătută sau violată, sau ce s-a întâmplat cu ea în continuare, dar ei…

– Și ei au vorbit public despre asta.
– Da.

– Ai fost acolo, în teritoriile ocupate?
– Acum? Nu, eu nu am voie. Eu figurez acolo în niște liste ca „dușman al poporului”. În plus, compania noastră are statutul de „organizație indezirabilă” în Rusia și asta înseamnă deja dosar penal, adică nu pot. În 1916, am fost în Crimeea ocupată, ca să-mi fac meseria, dar atunci nu era atât de periculos. Acum este imposibil. Cred că armata ucraineană, politicienii ucraineni au pe cine să lua la schimb, există militari ucraineni care trebuie luați la schimb, dar cu siguranță eu nu ar trebui să devin una dintre cei care ar putea să fie schimbați (schimb de prizonieri, n.r).

– Ai pierdut persoane apropiate în acest război?
– Nu am pierdut rude apropiate, dar am pierdut colegi, de exemplu, care … Un coleg cu care am lucrat cinci ani în aceeași redacție, Sașa Bondarenko, din Lugansk, am lucrat împreună la postul de televiziune „Ukraina”. Noi eram încântați de el pentru că atunci când făceam transmisiuni în direct ne temeam, dar el nu se temea. El e atât de cool, știe atât de multe lucruri, vorbește într-o limbă ucraineană frumoasă. Era un om care știa tare multe, era foarte deschis.

– Ce s-a întâmplat cu el?
– El era iubitul prietenei mele celei mai bune, așa că eram apropiați, era din aceeași gașcă, rămâneam la ei peste noapte, mai pe scurt, eram apropiați. Apoi a mers să lucreze în serviciul de presă al lui Volodimir Zelensky, iar în 2022 el s-a dus pe front și a fost ucis. Și asta este crunt. Este foarte dificil să anunți despre asta în emisie directă. Sau, un alt caz. Despre asta s-a vorbit mult la știri. Irina Tsyba, un medic ucrainean care a fost pe front. Despre ea s-a scris mult Cred că în anul 2016, eu lucram la radio „Hromadske” și ea era tânără, studentă, a venit la noi la stagiere, am lucrat cu ea în aceeași redacție și i-am arătat cum se scriu știrile, cum se moderează emisiuni. Și ea a mers pe front și a fost ucisă. Și există multe astfel de povești.

– Da, foarte trist. Ai spus că au fost multe schimbări. Poți să-mi spui cum s-a schimbat, în general, poporul ucrainean?
– Mi-e greu să vorbesc în numele întregului popor, mai ales având în vedere faptul că eu nu locuiesc în Ucraina. Există și vina pe care o simt, de aceea nu, nu mă voi apuca să răspund la această întrebare.

– Dar lumea cum s-a schimbat?
– Cred că lumea și-a dat seama brusc că este posibil un război mare. Este complicat. Mi se pare că… Ce am observat… Am fost în Kârgâzstan după începutul invaziei, în Georgia, în Moldova. De asemenea, experți din diferite țări comentează în emisiunile noastre. În spațiul post-sovietic mi se pare că toată lumea s-a încordat și și-a dat seama dintr-o dată că ei ar putea fi următorii.

– La fel credeam și noi aici, în Moldova.
– Da. Mi se pare… Nu doar mi se pare, mă bazez pe experții care vorbesc despre asta în emisiunile noastre: dacă dintr-o dată trupele ruse vor captura Odesa și regiunea Odesa, atunci următoarea va fi Moldova. Lukașenko în primele zile de război, când a arătat harta de unde se pregătea atacul, era acolo o săgeată roșie care arată un atac asupra Moldovei din Marea Neagră.

– Da, noi trăiam atunci cu frică. Frică din cauza a ceea ce se întâmplă în Ucraina și pentru ceea ce ni s-ar fi putut întâmpla. Au fost oameni care și-au făcut valizele și au plecat din țară, apoi s-au întors. Dar probabil că sunt oameni cărora și astăzi le este frică să vină în Moldova pentru că toate acestea încă nu s-au terminat. Am vrut să te întreb și despre propaganda rusă. Cine câștigă și cine pierde acest război al propagandei? Și noi, ca presă din R. Moldova, încercăm să luptăm cu narațiunile rusești. Dar sunt o mulțime. Acestea țintesc segmente specifice ale societății. Nu știm cine câștigă și cine nu.
– Propaganda rusă învinge, în mod evident. Și învinge nu numai în Rusia, ci și în multe țări din spațiul post-sovietic. Chiar și în Europa. Desigur, propaganda rusă învinge. Și asta este logic.
Deoarece ca să minți nu trebuie să muncești din greu, doar pentru a minți și a inventa povești despre un băiat răstignit îmbrăcat doar în chiloți, în Slaviansk, cred că.

Jurnalismul va pierde mereu în fața propagandei, pentru că este mult de muncă pentru verificarea faptelor. În plus, există studii. Nu-mi amintesc acum… De fiecare dată vreau să precizez când îmi amintesc, despre ce fel de cercetare este aceasta. Dar au fost efectuate experimente care arată că dacă o persoană a fost deja intoxicată de propagandă, atunci este aproape imposibil, să-i schimbi opinia cu materiale jurnalistice, cu adevăr.

– Cu fapte și dovezi.
– Da. Este imposibil. Poate e posibil cu ajutorul contra-propagandei. Asta este trist. Din fericire, nu vreau să fac nici în propagandă, nici în contra-propaganda. Vreau să fac numai jurnalism. Și înțeleg că, reieșind din rezultatele acestui experiment, înțeleg că publicul nostru, căruia vrem să-i arătăm adevărul, sunt acei oameni care se îndoiesc. Sunt acei care se află la limită. Lor merită să le vorbim.

– S-a schimbat jurnalismul de la începutul războiului?
– În Ucraina? Sau… Nu știu. Mi se pare… Cum?

– Poate presa să critice puterea dacă este război în țară?
– Este o întrebare care a apărut în jurnalismul ucrainean încă din anul 2014. Pentru că războiul, dați-mi voie să vă reamintesc, se desfășoară în Ucraina de zece ani, iar invazia la scară largă are loc de doi ani și jumătate. Și în 2014, comunitatea jurnalistică ucraineană a discutat…

Ei bine, despre autorități… În Ucraina, autoritățile sunt criticate mereu, în pofida războiului. Dar întrebarea acută era dacă un jurnalist poate vorbi, de exemplu, când vede că unul dintre militarii ucraineni face ceva rău. Iată asta. Pentru că autoritățile puteau fi mereu criticate. Acest lucru nu se discută. Și a fost o discuție foarte mare în cadrul comunității, iar noi, jurnaliștii, ne certam între noi, rupeam relațiile și le refăceam. Dacă ar fi să simplificăm, o tabără spunea: „Nu, nu putem, pentru că în acest fel subminăm încrederea în armata ucraineană și dăm apă la moară propagandei rusești. Și propaganda rusă va promova asta”. A doua tabără spunea: „Nu contează ce face propaganda rusă, ceea ce contează este ceea ce se face în Ucraina. Și dacă nu vorbim despre probleme, acestea nu vor fi rezolvate. Trebuie să vorbim despre probleme, să arătăm că da, în armată, ca în toate celelalte straturi ale societății, există oameni care fac lucruri rele”.

– Cum crezi, poporul rus este de vină pentru ceea ce se întâmplă? Sau oamenii sunt una, iar puterea este alta?
– Aș adresa această întrebare cetățenilor Rusiei și oamenilor care se consideră parte a acestei culturi, a acestei naționalități. Este o întrebare dificilă. Pot să vorbesc în numele meu. Eu mereu mă simt vinovată sau responsabilă când ceva nu merge bine. Nu spun că altcineva este vinovat, dar că eu nu am lucrat suficient.

În țara noastră l-am avut pe Viktor Ianukovici (fost președinte al Ucrainei, n.r.). Aceasta este și vina mea. Eu am votat pentru el. Și, prin urmare, decesele de pe Maidan sunt și vina mea. Pentru că, da, am o mulțime de scuze. Eram tânără, locuiam într-o regiune pro-rusă, nu aveam acces la informații, nu aveam acces la internet rapid. Mă pot justifica în multe feluri. Dar asta este vina mea și este responsabilitatea mea.

– Este foarte curajos să vorbești atât de deschis.
– Cred că așa este corect.

– Și Ucraina, și Moldova vor să intre în Uniunea Europeană. Ucraina vrea să adere și la NATO Moldova – nu prea. Cum crezi, vor deveni Ucraina și Moldova țări membre ale Uniunii Europene?
– Greu de spus. Pentru că Uniunea Europeană înaintează condiții pe care, dacă le vor îndeplini ambele țări, atunci de ce nu? Nu văd nicio problemă cu asta. Problema ține de îndeplinirea acestor condiții. Suntem capabili să îndeplinim aceste condiții? Eu cred că da, fără îndoială. Nu e nimic imposibil acolo. Dar dacă vor dori să facă asta elitele conducătoare și toți oamenii, în general? Nu știu. Când se vorbește despre corupția din Ucraina… iată, ultima poveste. Am fost în Ucraina și un șofer de taxi îmi spunea: „Vai, vai, vai! Avem atât de multă corupție în țară! Este groaznic, toți fură!”. După vreo trei minute, îmi povestește că el și-a cumpărat permisul de conducere. Și îl întreb: „Cum se leagă asta într-o singură poveste, în capul dumneavoastră?”.

Pentru că, pentru a depăși corupția, trebuie să încetezi să mai participi la ea. Trebuie să nu mai cumperi permise de conducere, să nu mai plătești mită.

– Trebuie să începem cu noi înșine.
– Da. Ei bine, mi se pare, revenind la întrebare, că Moldova, Ucraina și Georgia, sper, pot îndeplini condițiile pe care le pune Uniunea Europeană și pot intra în ea.

– Cum se vede Moldova din Ucraina?
– Din Ucraina, nu știu, din Praga, pot să vă spun. Sunt îndrăgostită de țara voastră. Îndrăgostită. Datorită, în primul rând, lui Anatol Șalaru. Și apoi am citit mai multe și am învățat mai multe. Mi se pare foarte interesant, pentru că aveți o viață politică foarte agitată aici. Dacă nu ar fi fost foarte trist pe alocuri, e ca un serial interesant și cool. Este foarte interesant.

Oamenii sunt toți foarte deschiși, sinceri și primitori, fiecare încearcă să ajute. Asta este foarte impresionant. În plus, de fiecare dată este o mare descoperire pentru mine. Și de fiecare dată mă bucur foarte mult, deoarece se pare că postul Настоящее Время este urmărit aici. Nu avem măsurători, nu vedem numerele. Aici oamenii ne privesc, ne respectă, ne iubesc. Oamenii mă întâlnesc pe stradă și mă opresc. Este atât de plăcut! Incredibil!

– După interviul cu Dodon …
– Da. Pur și simplu, e foarte plăcut.

– Am o ultimă întrebare. Ai vreun vis după ce se sfârși războiul?
– A, după? Dacă am un vis? Sigur! Visez să relatez în direct despre sfârșitul războiului. Visez să fac un reportaj despre eliberarea orașului meu natal. Mi se pare că văd exact unde și ce cadre vom filma, am în minte scrise stand-up-urile și sincroanele. Deja îl văd. Iar după … nici nu știu. Nici nu mă gândesc la asta așa. Important este asta, iar după va fi după, dacă va fi.