Autoarea cărții „Jurnal precar”: „Trăim într-o societate cu învingători și învinși”
Zilele acestea, la Chișinău are loc cel mai important Salon de Carte „Bookfest Chișinău 2023” unde vizitatorii vor putea întâlni mari personalități culturale de pe ambele maluri ale Prutului. În contextul evenimentelor dedicate Bookfest 2023, ZdG a invitat-o pe Tamara Cărăuș, autoare și cercetătoare la Universitatea din Lisabona la o discuție despre cartea „Jurnal Precar”.
– Jurnal declarat Precar. Inițial, începi să citești cu scepticism, apoi lectura te captează prin lejeritatea cu care sunt expuse ideile și conceptele. Citeam în tandem cu fiica mea de 20 de ani și de la scepticism am trecut rapid la stări de „wow” pe care le trăiam tot în tandem. Ce este Jurnal Precar din punctul de vedere al autoarei Tamara Cărăuș?
– Dacă două generații citesc și găsesc cartea cumva relevantă, e chiar un fel de justificare și validare a actului de a fi scris. Atunci când am scris Jurnal Precar, din 1 mai 2018 – 1 mai 2019, era înainte de pandemie. Era o lume bună, o lume din ce în ce mai bună din punct de vedere material, al oportunităților și al egalității de șanse. Toată lumea undeva pleca, călătorea – și eu – eram cea fără job.
– Precaritatea este doar firul roșu din carte, pentru că dezghioci foarte multe concepte… Simplitatea vieții, consumerismul… Multe lucruri care sunt actuale pentru toată lumea… Valori…
– Da, descriu destul de des cum merg la mall. De câte ori mi s-a întâmplat să merg la mall, de fiecare dată mă întreb de ce o fac. Și, îndeosebi, acea căutare a hainei mistice care o să mă transforme pe mine ca pe ființele din publicitate: să fiu o femeie fatală, deșteaptă, inteligentă, influentă. De fiecare dată căutam acea haină. Fiecare mers în mall e un exercițiu întreg al imaginației. Mă întreb de ce fac lucrul ăsta… De ce, chiar dacă nu am capacitatea de a cumpăra – dat fiind faptul că sunt fără job în acea perioadă – nu încetez să fiu sedusă de marfă, să fiu sedusă de consum. Și, îndeosebi, cum am intrat în acest joc al consumului și dacă pot ieși.
– În carte scrii că cauți greșeala. Ai găsit-o?
– Nu.
– E în firea omenească să caute o greșeală, un vinovat?
– E o greșeală care mă face neangajabilă pentru că, cum descriu eu atunci, am 45 de ani deja trecuți și nu am avut niciodată un job permanent.
– Ești cercetător la Universitatea din Lisabona. Acum când îți mai pune cineva întrebarea: „ce faci? cum ești? ce profesie ai?” Îți mai creează disconfortul pe care ți-l crea atunci?
– E un pic mai simplu. Spun că sunt cercetător în filosofie la Universitatea din Lisabona.
Și, probabil, pentru prima dată simt că dau un răspuns valid, pentru că chiar îmi place ceea ce fac. Sunt cumva mirată că am această șansă. Prin experiențe prin care am trecut sunt cumva surprinsă că pot să fac filosofie și chiar să trăiesc cumva din asta – fiind femeie, fiind din Estul Europei, fiind din Republica Moldova – unde facultate de filosofie aproape că nu există, iar filosofia nu este ceva din care neapărat să trăiești.
– Citez: „Întrebarea la care a trebuit să răspund cel mai des, în cele patru decenii și jumătate trăite până acum, a fost întrebarea ce să fiu și derivatele ei. Ocupația, profesia, locul de muncă”. Care ar trebui să fie rolul familiei, al societății, al școlii, astfel încât, copiii să aibă răspunsuri la aceste întrebări încă din școală și să nu le apară aceste întrebări existențiale la vârste mai mari?
– Din păcate vor apărea. Spun în Jurnal Precar că deseori mă simt în avangardă pentru că se zice că „Vin roboții și vine inteligența artificială care vor prelua joburile pe care le cunoaștem acum”. Diferite meserii sunt deja pe cale să fie transformate. Această întrebare va apărea mult mai des și va fi mult mai dureroasă – probabil va trebui formulată cumva altfel: „Ce să fiu eu și robotul meu?” pentru că va trebui să avem de fiecare dată ceva lângă noi prin intermediul inteligenței artificiale. Deci, întrebarea va persista și probabil va fi și mai dureroasă pentru că omul se va simți cumva inutil.
Multe lucruri pe care le facem acum și ni se pare firesc că trebuie să le facem – tânăra generație, cumva, nu va mai vedea nevoia să le facă pentru că vor fi făcute într-o manieră automatizată. Atunci oamenii, cred eu, din păcate, cel puțin câteva generații, se vor întreba într-o manieră dureroasă până vor înțelege cum anume să colaboreze cu inteligența artificială și să nu fie dominată de roboți.
– Despre meritozitate scrii că „Meritul funcționează o singură dată, în rest, nu avem toți aceeași linie de pornire. Linia de pornire a fiecărui copil este stabilită de părinții lui”. Suntem responsabili de linia de start a copiilor noștri? De valorile pe care le oferim? De startul în viață pe care îl oferim?
– Cu siguranță suntem responsabili, dar contextul la care mă refer este contextul societății în care diferiți părinți sunt poziționați diferit în funcție de cum au fost poziționați de părinții lor. Afirmația că meritul funcționează o singură dată nu-mi aparține. Aparține sociologilor care studiază acest fenomen al meritocrației. De regulă, noi ne imaginăm despre egalitatea de șanse, că am pornit toți de la o linie de start și ajungem toți la finish. Unii ajung mai repede și aceia sunt învingătorii. Deci, această imagine o avem proiectată despre oportunități și egalitate de șanse.
De fapt, situația nu este chiar așa. Nu pornim toți de la o linie de start, ci pornim din diferite poziții, așa cum ne-am regăsit atunci când ne-am născut, și ulterior, când am devenit oameni conștienți de noi înșine. Iar linia de final nu e una la fel de egală cu linia de start, ci urcăm o scară. De fiecare dată se urcă acea piramidă socială și toți vor să ajungă în vârf. Din păcate locurile sunt limitate. Există, bineînțeles situații când cineva din spate ajunge sus, și atunci, cu toții ne mirăm și aplaudăm de miracolul care s-a întâmplat. Talentul, munca, orice se întâmplă… Dar, iarăși, sunt excepții. Câți oameni aleargă ca să fie campioni? Nu pot fi toți. Ajung câțiva și noi îi aplaudăm. Pe ăia care se pierd pe drum – nu-i aplaudăm. Și atunci, trăim într-o societate cu învingători și învinși, de care am încercat eu să dau seama cum funcționează în Jurnal Precar.
Dacă sunt părinți care cred că ei pot să le asigure un viitor cert copiilor… Da, ei din perspectiva lor financiară poate că fac acest lucru. Dar provocările sunt mult mai mari și nu țin doar de familie, dar vizează societatea și chiar lumea întreagă.
– De ce ar trebui cititorii să-ți cumpere cărțile?
– Nu știu. Nu mă iluzionez ca sunt foarte mulți cititori care vor citi cărțile cu prea mult interes. Genul cărții e non-ficțiune, nu e roman și nu e ceva care se citește într-o manieră lejeră.
– Dar, într-o manieră în care te determină să gândești!
– Sper!
– Mie mi-ar plăcea, ca ai mei copii să aibă aceste cărți de căpătâi.
– Mulțumesc! Și de fiecare dată rămân și eu surprinsă când aflu că am un cititor. Și încă un cititor… Și încă un cititor… Deși, ar trebui să fie un lucru firesc. Am scris o carte. E firesc să aibă cititori. Însă de fiecare dată mă bucur ca și cum e o experiență unică. Mă bucur de fiecare cititor.
– Vă mulțumim.
– Și eu vă mulțumesc foarte mult.
Tamara Cărăuș (1972) a studiat filosofie și litere la Universitatea din București, cu doctoratul susținut la aceeași universitate. A desfășurat proiecte de cercetare în cadrul mai multor instituții: Colegiul Noua Europă, Universitatea din București, Universitatea din Oxford, Universitatea din Uppsala, Universitatea din Groningen, Universitatea din Rijeka, Institut für die Wissenschaften vom Menschen, Viena, Academia de Științe a Poloniei ș.a.
A publicat mai multe articole științifice și a coordonat volumele Cosmopolitanism and the Legacies of Dissent.
A publicat cărțile „Țara mea” (Editura „Arc”, 2000), „Efectul Menard” (Editura „Paralela 45”, 2003), „Capcanele identității” (Editura „Cartier”, 2011), „Limba de hârtie” (Editura „Cartier”).
