Vi se fură cu camioanele, dar vi se dă cu punguța, vă plimbă cu trenuțul sau vă dau huța în scrânciob

Statul capturat și justiția eșuată merg mână în mână. „Kulioacele” nu se vor opri până nu le va opri cineva

Interviu cu Victor Munteanu, directorul Departamentului Justiţie şi Drepturile Omului, Fundația Soros Moldova

— Moldova acum e în plină criză politică, în criză pandemică şi mai e şi într-o campanie electorală.

— Nimic nou până aici, cu excepția pandemiei….

— Dar în aceste condiții, se discută despre ambiția de a nu mai admite penali în Parlament, pentru că de asta avem criză politică. Cum crezi că ar fi să nu mai ajungă penalii să facă legi?

— Trebuie să ne uităm retrospectiv și să decriptăm  felul în care crima organizată a ajuns să controleze instituţiile statului şi puterea, inclusiv puterea politică. Este o situaţie fără precedent. 

R. Moldova este în chinurile facerii din anii `90 încoace, chinuri care deocamdată nu s-au soldat cu succes, iar eu sunt pesimist sau, mai degrabă, sunt optimist rezervat vis-à-vis de viitorul ei ca stat independent. Cred că gândul de țară efemeră, prezent în mediul social, a fost și este în mințile celor care au populat coridoarele puterii de la declararea independenței încoace. Marea corupție a început odată cu desantul politic post-sovietic de sorginte moscovit de prin 1994. El a avut o singură sarcină — să țină Moldova departe de România și, implicit, de Europa. Faptul că din asta trebuiau să iasă și bani era de la sine înțeles. 

— Deci, criminalii sunt legați cu politicienii sau sunt unii şi aceiași?

— În mare parte, mulţi criminali acum sunt una şi aceeaşi cu puterea, însă spre această situaţie s-a mers consecvent, iar mulți politicieni și reprezentanți ai puterii s-au lansat într-o horă din care credeau că pot ieși oricând, având la dispoziţie instrumentele puterii pentru a-i pune la punct pe bandiți. Uite că s-a întâmplat această rocadă: oamenii cu bune intenţii la un moment dat au cedat în faţa crimei organizate. Şi, sincer, nu ştiu dacă putem ieși acum cu forțe proprii din această situaţie. Mai degrabă  nu decât da, pentru că situaţia e foarte gravă. Laundromatul rusesc, furtul miliardului și multe alte scheme de corupție ne demonstrează că se acționează în stil mafiot, fără perdea și fără frică.

Reacțiile instituţiilor de forță și de drept, pe care le plătim, sunt ridicole și copilărești, ca să nu zic rușinoase. În istoria modernă s-a mai întâmplat ca mafia să fie în parteneriat cu mulţi politicieni, dar cazuri de acaparare integrală a instituţiile statului n-au prea fost, iar dacă și au fost, statul a eșuat și  totul s-a terminat dramatic pentru popor. 

Să nu ne facem iluzii: statul independent R. Moldova, în apanajul său politic actual, este rezultatul imploziei colosului sovietic și nicidecum rezultatul unei lupte pentru independență sau a disidenței. Dacă și au fost, acestea au fost foarte repede acaparate de pseudopatrioți, care au executat ordinele generate de muribundul stat sovietic. În lipsa unei voințe reale și viziuni coerente și decisive privind viitorul european al societății care populează teritoriul dintre Prut și Nistru, a fost doar o chestiune de timp ca să apară figuri tenebre care au capturat statul și care au înțeles că atributele unui stat nou, recunoscut internațional, poate produce averi fabuloase. 

— Ce se întâmplă acum, peste treizeci de ani? 

— Situația e asemenea momentului de acalmie, înainte de revenirea valului de tsunami. Când se întâmplă un tsunami, primul semn este retragerea apelor de la mal. Așa s-a întâmplat cu URSS. Ne-am trezit pe malul dezvelit cu o independenţ în brațe, dar n-am avut putere să ne ridicăm și să fugim mai departe de țărm. De fapt, am fost ultima republică sovietică care ne-am declarat independenți de un stat care nici nu mai exista la acel moment.

Valul s-a retras, dar ne-a lăsat ancore: toți foștii activiști de partid și președinți de colhozuri au devenit politicieni, au apărut un soi de patrioți, pseudo-lideri naționali, profund ancorați și ei în ideologia sovietică, o Transnistrie rapid făcută stație de domiciliu pentru contrabandă și crimă organizată. Ancore similare au mai fost aruncate în Abhazia, Osetia de Nord, Nagorno-Karabah și, mai nou, în Ucraina, în Donbas și Crimeea.

Apropo, Ucraina nu doar că n-a învățat nimic din experiența noastră cu Transnistria, dar a susținut și încurajat ani de-a rândul regimul secesionist de acolo. Banii murdari din contrabandă plac multora. 

Valul mare de tsunami deja se zărește la orizont. Rusia vrea revanșă în fostele teritorii sovietice, susținând regimuri cleptocratice, oligarhice sau odioase, cum e cel din Belarus. Acolo deja miroase a crime împotriva umanității. Are Moldova putere să fugă de noul val, să se opună? Frică mi-e că fără o politică coerentă și tranșantă, concertată între democrațiile europene, Statele Unite cu privire la viitorul Moldovei, e puțin probabil.

— Cum ar fi să ne apărăm de acest tsunami geopolitic?

— Singura noastră scăpare este consolidarea statului de drept, contracararea marii corupții și combaterea propagandei și spălării de creiere, consolidarea sistemului educațional, conectarea la resurse energetice europene.  Aceste lucruri trebuie făcute cu pași mari și hotărâți. Acum, și nu mâine, trebuie să apelăm la justiția internațională îndreptată împotriva marilor corupți. Avem un caz de bun augur: cazul Luca Filat. E un început. Banii furați de la moldoveni se plimbă prin bănci europene și sunt investiți în proprietăți mobile și imobile în toată lumea sau, pur și simplu, aruncați pe țoale scumpe, bijuterii și băutură. Trebuie să apelăm la legislațiile acelor țări pentru a ne lua înapoi ceea ce ne-a fost furat. Contează foarte mult cum ne va prinde și noua explozie socială în Rusia. Această țară nu are experiența unei guvernări democratice. Acolo e tradiție să crească un regim autocrat vreo câteva zeci de ani, până are loc o mare explozie. Regimul Putin se apropie de sfârșitul motivat biologic, dacă nu social, și contează unde vom fi și cum ne vom mișca atunci. Primul pas, într-adevăr, sunt alegerile. Contează enorm pe cine vor aducem moldovenii în Parlament de data aceasta.

— În curând avem alegeri anticipate şi, teoretic, lucrurile sunt în mâna cetățeanului: el cum trebuie să aleagă ca aceşti criminali sau acoliții lor să nu ajungă în Parlament?  

— Cetățenii trebuie să aleagă neinfluențat şi conştient. O democraţie funcțională poate exista doar într-un stat în care populația este educată, are acces la surse neviciate de informaţie şi majoritatea poate decide limpede, cu creierul liber de zoi informaționale. 

Astăzi, capacitatea unui om de a alege liber şi neviciat este foarte redusă pentru că mintea oamenilor  este constant bombardată de fluxuri de gunoi informațional şi de minciună. Este atâta minciună în spațiul mediatic, încât instrumentul, deocamdată de neînlocuit al democraţiei – alegerile, a fost grav deteriorat.

Ele nu mai sunt libere. La acesta mai punem și măsluirea rezultatelor, mituirea electorală și ne trezim cu bandiți în Parlament. 

Nu avem cum s-o ducem bine în viitor, dacă așteptăm să ne dea bandiții pâine și circ. Avem o armă de protecție extraordinară: votul. Trebuie să fim vigilenți și activi.   

— Atunci când oamenii săraci acceptă o pungă cu orez sau alte pachete cu produse alimentare în schimbul unui vot, înseamnă că ei sunt foarte săraci şi nu înțeleg problema votului necorupt sau înseamnă că ei înțeleg, dar acceptă pentru că altfel nu pot depăşi sărăcia?

— Pachetul nu-i va ajuta să depăşească sărăcia. Și nu putem să-i învinuim pe oameni pentru asta. Criminalul săvârșește crime acolo unde e loc. Eu învinuiesc instituţiile de forţă ale statului care sunt total incapabile să se opună acestei mituiri. E ca în filmele istorice în care candidații electorali scoteau butoiul cu țuică şi turnau oamenilor ca să voteze pentru ei. Se pare că viața bate filmul. Aici, pe lângă băutură se dau de toate, inclusiv transport organizat și bani în pungă, se folosesc scheme sofisticate de utilizare a resurselor administrative ale statului sau de creare a rețelelor naționale de așa-numitele magazine sociale, unde se oferă alimente la prețuri reduse cu mesaj clar electoral sau, pur si simplu, cadouri electorale sub forma pungilor cu zahăr, paste, conserve. Până la urmă, însă, oamenii trebuie să înțeleagă un singur lucru: prin faptul că acceptă  o pungă de orez pentru a vota într-un anumit fel, săvârșesc o crimă. Trebuie să fie pregătiți, mai devreme sau mai târziu, să răspundă alături de cel care le-o oferă.

Ambele părţi sunt vinovate în egală măsură. Să primești cadouri electorale înseamnă să săvârșești o faptă interzisă de lege, pentru care vor suferi copiii și familiile. Vi se fură cu camioanele, dar vi se dă cu punguța și vă plimbă cu trenuțul sau vă dau huța în scrânciob.

E amăgeală și minciună la mijloc. Mergeți și vă cereți drepturile de la Guvern și Parlament, protestați legal, dar nu vă încurcați cu hoții. Toată tărășenia asta se numește „Coruperea alegătorului” și se pedepsește cu amendă sau cu închisoare.

— Dar ce trebuie să facă omul atunci când vine politicianul sau echipa lui cu pachetul, cu balonul de gaz, cu torba cu orez, cu acest clasic „kuliok”? Ce posibilități are el să denunţe acțiunea şi să vadă că, într-adevăr, dacă a denunțat, cazul a fost soluţionat? Să-i oferim cetățeanului un ghid practic: telefonează la poliţie, telefonează la presă, telefonează la Guvern, la Procuratură? Ce face?

— Omul trebuie să sune la  poliție și să denunțe tentativa de corupere, să înregistreze totul pe video cu un telefon, cu ce are la îndemână.

Ce trebuie să facă poliția? Să se deplaseze la fața locului, să documenteze cazul, să întocmească un proces-verbal, în baza căruia, ulterior, poate fi pornită urmărirea penală. Deși, din câte cunosc eu, nu avem precedente în care astfel de cazuri să fi fost duse până la capăt, iar vinovatul să fi fost efectiv pedepsit, dar dacă un cetățean concret, vecinul și toată mahalaua vor proceda cum vă spun, necazuri o să le faceți destule. Totodată, puteți sesiza Comisia Electorală Centrală. Ea poate sesiza procuratura care, la rândul său, va investiga cazul și va porni urmărirea penală, dacă va constata existența componenței de infracțiune. Se poate ajunge și la eliminarea din competiția electorală. Nu uitați nici de jurnaliști sau de monitori acreditați. Trimiteți înregistrarea, scrieți, anunțați, nu fiți pasivi. Adresați-vă la ZdG!   

— Știu că aţi lucrat la reforma poliției, credeți că e pregătită să răspundă calificat la astfel de apeluri?

— Aveam o părere mult mai proastă despre poliţie până a lucra la reforma poliției. Eu cred că mulţi polițiști sunt pregătiți să reacționeze adecvat. Poliţiştii nu sunt neapărat mână-n mână cu infractorii și nu-și doresc să fie asociați cu ei. Cine crede că poliţia este o structură ierarhică bine organizată, unde există un cap care conduce şi restul execută orice ordin li se dă, inclusiv de natură penală, nu are dreptate. Poliţia este o structură complicată, unde se lucrează mult pe verticală, dar şi pe orizontală, şi unde există competiţie, există ghionturi pe la spate şi pe faţă. Nu este atât de simplu să controlezi poliţia şi să-i impui ceva unui polițist, să dai ordine ilegale şi să fii sigur că acestea se vor executa.

— Bine, să zicem că polițistul Munteanu din Orhei a fost apelat de cetățeana Moraru pe un caz de mituire electorală şi el merge la fața locului şi-l vede pe Serghei Sîrbu care oferă pungi, taie lemne, vopsește garduri. El reprezintă un partid politic, și e şi parlamentar.

— Aici sunt mai multe elemente: faptul că Sergiu Sîrbu vopsește garduri, e un semn bun. Important e ca munca lui să nu fie mită electorală camuflată…  

— Dar cum refacem încrederea în poliţie? 

— Dacă ne orientăm după sondajele de opinie publică, inclusiv Barometrul de Opinie Publică, poliţia s-a bucurat de un salt foarte mare de imagine şi, în general, ei lucrează mult asupra propriei imagini. Există multe elemente de poliţie comunitară, există încercări foarte bune de apropiere de necesitățile comunității. Din punctul meu de vedere, nu-ți mai este frică să te apropii de un polițist, să comunici cu el și să-i ceri ajutorul. Dar aceasta poate fi şi o senzaţie foarte amăgitoare. Situația poate oricând derapa, readucând tabloul trist de până la reforme. Întrebarea este cum cimentăm bunele rezultate obținute, cum securizăm poliția împotriva influenței și indicațiilor politice directe, cum regândim procesul de pregătire profesională inițială și continuă, ce facem cu fluctuația imensă a resurselor umane? 

— Şi exact asta s-a întâmplat în ochii noştri: în 2009, poliţia a comis tortură în masă, a urmat o oarecare reformă,  în câțiva ani poliţia a devenit prietenoasă cu cetățenii, iar în 2015-2017, poliţiştii au redevenit cei din 2009 — agresivi cu protestatarii, cu jurnaliștii, cu cei care nu conveneau noului regim Plahotniuc.

— Cea mai mare problemă când este vorba despre poliţie ține de aplicarea nejustificată a forţei fizice, tortură, tratament inuman și degradant. Anume asta s-a și întâmplat în 2009. Felul în care poliţia reacţionează și se comportă în timpul protestelor este un examen în timp real pentru orice structură de poliţie din lume. Aici se vede școala, aici se vede pregătirea profesională. Nimeni nu a purtat nicio răspundere pentru coridoarele morții care au existat ȋntr-adevăr și acest lucru rămâne o mare ruşine şi o mare pată pe poliţia R.Moldova. Şi eu sper foarte mult că ei au învăţat lecţia de atunci. Însă, impunitatea de care s-au bucurat torționarii ne sugerează că justiția nu și-a făcut treaba, iar astfel de situații se pot repeta. Asta e cel mai grav. Impunitatea încurajează tortura. 

— Deci, ruşinea şi pata rămâne până în momentul în care nu avem torționari pedepsiți legal.

— În egală măsură, pe procuratură și justiție. 

— Judecătorii nu au fost capabili să condamne 1-2-3-4-5 polițiști-torționari ca să elibereze poliţia de această povară şi să-şi continue fiecare activitatea profesionist și etic. Reforma justiției durează de decenii, dar  torționarii nu au fost niciodată condamnaţi. Ce a fost greşit cu aceste reforme? De ce reformele s-au făcut, banii s-au cheltuit, dar justiţia a devenit şi mai capturată?

— Încerc să găsesc un răspuns, fără a repeta atâtea răspunsuri bine știute care au fost date de alţi cunoscători ai acestui domeniu. Eu am să fiu sincer. În esenţă, cred că lucrurile încep acolo unde noi, în R. Moldova, avem o imitație a ceea ce se numeşte statul de drept și justiție. Avem coduri, robe, ritualuri, dar nu avem justiție. Noi mimăm justiția, aşa cum mimăm și democraţia.

Un sistem de justiție prin care au fost spălați 20 de miliarde de dolari SUA este un sistem eșuat, fără drept la existență în forma sa actuală. Culmea ironiei, această mașină de spălat bani duduia ca focul în sobă iarna chiar atunci când se făceau reforme cu banii Uniunii Europene și ai altor donatori. Un fel de “câinii latră caravana trece”. Cum s-a ajuns aici și ce e de făcut acum? S-a ajuns consecvent din următoarele motive: sistemul de justiție s-a opus vehement oricărei reforme reale și a lipsit total voința politică pentru reformare radicală. Judecătorii au cochetat permanent cu puterea politică. Aceasta, la rândul ei, odată capturată de grupuri mafiote și de crima organizată, nu rămânea decât un pas de făcut pentru infiltrarea oamenilor compromiși în funcțiile-cheie din sistemul de justiție. Apoi, mai este un aspect specific, moldovenesc:

sistemul a fost de la bun început populat de oameni care au fost parte a justiției sovietice, care numai independentă n-a fost, o bună parte din care nici nu știau bine să scrie și să citească în limba română. Până și azi, dacă stai să asculți pronunțarea unor sentințe sau să citești unele hotărâri, ai impresia că sunt scrise de extratereștri. Or, să fii judecător sau procuror bun înseamnă să fii un om foarte cult, citit, instruit. Trebuie să poți să-ți exprimi gândurile foarte coerent. 

Nicio reformă nu poate avea succes pe acest fundal, după cum nu poți construi o casă pe nisip. Sistemul trăiește pe banii noștri, spală miliarde rusești, iar nouă ne oferă niște bâlbâieli, ritualuri și canoane. E nevoie de măsuri radicale, evaluare externă și înlocuirea masei critice de oameni care populează această profesie, iată de ce e nevoie. Nu zic, sunt judecători integri, doar că dosarele cu interese merg la alții, la acei care fac jocurile corupției și aceştia nu sunt puțini. Reformele radicale nu se pot face decât cu voință politică reală, nu mimată. Statul capturat și justiția eșuată merg mână în mână. Ori le rezolvăm pe ambele, ori niciuna, situația fiind atât de gravă, încât reforme cosmetice sunt inutile. Oamenii buni și integri din justiție trebuie să coalizeze și, efectiv, să preia administrarea, să se opună dezmățului. Exact așa şi noi, simplii cetățeni, trebuie să  protestăm împotriva dezmățului și corupției din politică. 

— Activezi de mult timp la Fundația Soros Moldova ca şef al Departamentului Justiţie şi Drepturile Omului. Dacă te aude acum George Soros, de ce ar mai vrea el să finanțeze îmbunătățirea situației în sistemul de drept din R.Moldova, pentru că, exprimându-te în acest mod, dai clar de înţeles că nu crezi în succesul acestor reforme.

— Eu cred în reforme reale și adecvate realității, nu mimate. Fundația Soros Moldova pentru care lucrez este parte a Fundațiilor pentru o Societate deschisă, care promovează guvernarea democratică și responsabilă, transparența, justiția independentă și drepturile omului. O societate deschisă este opusul societăţii închise, unde predomină frica și totalitarismul.  Într-o societate deschisă fiecare trebuie să aibă un cuvânt a spune în formarea politicilor care-i  afectează viață. Democrația nu e un dat, la fel nici accesul egal la justiție. Ea nu e posibilă dacă oamenii cred că va veni un ”cineva” care să le rezolve pe toate. Drepturile nu se dau, ele se cer, pentru ele se luptă. Chiar acum îmi exercit dreptul la libera exprimare și gândire, un drept pentru care și voi, jurnaliștii, luptați de 30 de ani. 

 — Observ şi înțeleg că la fundație aceasta este regula: trebuie să comunicați şi să colaborați cu instituţiile statului. Pentru noi, ca jurnaliști, e foarte dificil, pentru că în majoritatea cazurilor instituţiile statului refuză să răspundă la întrebări şi să colaboreze. Cum e să colaborezi pe proiecte de justiţie, de drepturile omului cu instituţii care încalcă drepturile omului şi compromit justiţia?

— Răspunsul scurt: este dificil. Răspunsul mai elaborat este că trebuie să vezi o ușă deschisă, printre sutele de uși închise, şi s-o foloseşti. Trebuie să fii onest și principial, pentru că peste tot sunt astfel de oameni. Nu ne-a promis nimeni, nici mie, ca om care vreau să contribui la edificarea unui stat de drept şi a democraţiei şi să mă bucur atât eu, cât şi copiii mei de ea, şi nici ție, ca jurnalistă, că vom avea toate ușile deschise, nu? Avem şi norocul  proximității europene. Vedem că alături, în România, lucrurile au mers totuşi mult mai bine decât în Moldova. Asta e cumva în capul şi pe limba fiecăruia: dacă s-a putut acolo, se poate şi aici. Din păcate, noi avem mult mai multe talaghire care ţin de trecutul nostru sovietic.

— Această umblătură cu „kuliokul” de la avocat la judecător, a fost recent un caz cu avocatul lui Şor, dar au fost şi multe altele, ce calificare are? Un act penal? Un fel de cultură a mitei? 

— Sfidare, aceasta este sfidare, pentru că niciuna dintre aceste tentative, mai întâi modeste și pe sub masă, apoi obraznice și pe față, nu au fost pedepsite.

Dacă se poate mai puţin, se poate şi mai mult. Dacă se poate şi mai mult, se poate infinit de mult. Deci, ei nu se vor opri până nu-i va opri cineva. Dar ce facem?

Eu, sincer, cred că acum suntem în situaţia în care trebuie să apelăm la elemente de justiţie internaţională pentru asta. Cine poate apela? Noi, societatea civilă, voi, jurnaliștii. Şi sunt deja câteva exemple foarte-foarte bune, de care trebuie să ne ținem cu dinții.

— Care?

— Am menționat mai sus cazul Luca Filat. Este un precedent al dracului de bun. Noi trebuie să ne dăm peste cap ca aceste cazuri nu doar să se repete, ci să fie sabia lui Damocles deasupra capului acestor indivizi care aleargă cu „kulioacele” în stânga şi-n dreapta. Aceste instrumente sunt în creştere, se dezvoltă. Soluția imediată este aplicarea de sancțiuni individuale împotriva autorilor, a averilor lor și a familiilor acestora: interdicții de intrare pe teritoriu, înghețarea conturilor ș.a. Vorbim de Legea Magnitsky în SUA (US Global Magnitsky sanctions), Legea privind sancțiunile Britanice pentru spălare de bani și de înghețare a conturilor și a averilor, originea cărora nu poate fi explicată (UK Sanctions and Anti-Money Laundering Act,  Asset Freezing Orders or Unexplained Wealth Orders), mecanismul german pentru jurisdicție universala, legea franceză ‘biens mal acquis’, și altele. Ele sunt un fel de noutate juridică internaţională, dacă vreți, ele urmăresc răul pe care-l face un individ unui stat şi unui popor prin acte de corupţie. E vorba de acțiuni ilegale care duc și la destabilizarea securității relațiilor pe piața bancară, a securității regionale. Şi asta se întâmplă în R.Moldova. 

— Deci, ce li se întâmplă lor? Ei fură banii din R.Moldova, îi păstrează în bunuri şi averi în străinătate şi aceste state cu democrații funcționale pot sechestra conturile, averile şi le şi pot transmite statelor din care au fost furate?

— Acesta a fost cazul lui Luca Filat în care s-au restituit banii.

— Acum trebuie să aşteptăm banii şi din Elveţia, şi din Italia, şi din…

— Trebuie să insistăm pe aceste mecanisme şi consider că, la moment, pe termen scurt, sunt cele mai eficiente şi cele mai probabile pentru a stăvili măcar puţin această debandadă, care nu mai are limite.

Atunci când mi-am început eu drumul profesional aici, după facultate (anii `97— `98) , era de neimaginat ca în sistemul de justiție vreun judecător sau procuror să se facă multimilionar cu castele și mașini de 50 de mii de euro. Acum, parcă ar fi un fel de „noblesse oblige„. Aminteşte-ţi de anii ”90. Cine erau ăia care aruncau cu bani? Erau, efectiv, bandiții și hoții de drumul mare. Nu existau asemenea averi printre judecători, funcţionari. S-a întâmplat ceva, de s-a ajuns până aici. Odată ce crima organizată a putut să se infiltreze mai sus, a corupt și a pus mâna pe întreg sistemul. Nu există nicăieri, în nicio țară dezvoltată europeană sau în SUA, funcţionari care să primească salariu de la bugetul de stat, inclusiv judecătorii, și să se plimbe cu Porshe-uri. Nu au și nici nu pot avea case de milioane şi mașini de câte 50 de mii de euro. Or, aici, de la o habă de vreme se consideră că e cam ruşine să nu ai proprietăți din astea.

— Avem dreptul să obosim, să declarăm că nu mai putem, că plecăm, că ne retragem din această luptă?

— E ca şi cum ai spune că am obosit de viaţă. Nu poți să obosești de propria viaţă. O ai, trebuie s-o trăiești. Trebuie să lupți. 

— Totuși, acum e mai uşor să pleci decât să rămâi. Oamenii pleacă pentru studii bune, pentru locuri de muncă bine plătite. Tu ai doi copii care se simt europeni, cu studii în Marea Britanie. Cum vezi implicarea lor? Îi aștepți înapoi?

— Fiică-mea mai mare, spre exemplu, care este la Londra, cunoaşte mai bine decât mine, care sunt aici, procesele electorale şi modul în care trebuie să voteze diaspora. Este foarte interesată de ceea ce se întâmplă în R.Moldova şi ca ea sunt foarte-foarte mulţi.

— Dar ce li se întâmplă lor, când ajung acolo la condiţii foarte bune, cu salariu bun, într-o societate interesantă, sigură, ca să-şi bată atât de mult capul de ceea ce e acasă?

— Le pasă. Este vorba şi de norocul nostru de a fi teritorial şi fizic în Europa. Este o chestiune pe care n-o prea înțelegi: „Cum, dom’ le, n-am zburat decât o oră cu avionul şi totul e altfel… De ce nu e posibil şi la noi acasă?“ Nu e chiar atât de departe, circulă valorile, circulă mărfurile, avem și efectele pozitive ale circulaţiei informaţiei, bunurilor. Are loc un schimb cultural care se întâmplă de la sine şi neforțat.

— Spre finalul discuției, să le dăm oamenilor şi o doză de optimism. Ce funcţionează în viaţa noastră? Care lucruri, valori, structuri?

— Cred că încă mai funcţionează bunul simţ. Pe acesta nu l-a anulat nimeni niciodată. Dragostea pentru familie și țară, speranța că încă se mai poate. E nevoie de foarte multă educație, pentru ca aceste lucruri și valori să se transforme în bunăstare.

— Educaţia de 12 ani din liceu sau educaţia din familie?

— Ambele. Pentru a discerne, pentru a face deosebire dintre minciună şi adevăr, pentru a avea capacitatea deciziilor corecte, pentru a participa la construirea ţării şi a unui regim democratic, trebuie să ai un minim de educaţie. Într-un moment dat, către sfârșitul Uniunii Sovietice, sovieticii au făcut o mare greşeală aici: ne-au lăsat să citim, în fiecare sat era câte o librărie care se chema „Luminița” (acum sunt distruse sau transformate în crâșme). Or, un om care începe să citească, chiar dacă-i dai ideologia de pe lume, într-un moment, i se întâmplă ceva în cap şi începe a separa, începe a citi chiar şi printre rânduri şi a înţelege. Cred că un proces similar se întâmplă acum, este procesul de cădere, după care va fi iarăși altul normal de reapariție, de redefinire a noastră ca popor şi ca identitate. Cred că un rol deosebit în acest proces le revin tinerilor din diasporă. Sunt oameni care au plecat, dar cărora le pasă de locurile de unde au pornit, de ceea ce se întâmplă aici şi cred că ei vor contribui foarte mult la repoziționarea, regândirea noastră ca popor și ca ţară. Pentru că nu mor caii când vor câinii. 

— Mulțumesc!