Interviu: „Totalitarismul a ajuns prin metode pseudodemocratice la guvernare”

Interviu cu Viorica Olaru – Cemârtan, istoric, doctor în ştiinţe umanistice şi autoarea monografiei „Deportările din Basarabia”

— La 13 iunie se împlinesc 74 de ani de la primul val al deportărilor staliniste, din iunie 1941. Prin ce s-a caracterizat acest val?

— În cei opt ani de putere sovietică, adică 1940—1941 şi 1944—1951, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) au avut loc trei valuri de deportări masive ale populaţiei. Violenţa şi represaliile au fost nişte modalităţi sigure prin care puterea sovietică a înţeles să-şi impună voinţa de a construi socialismul într-un timp record într-un spaţiu străin. S-a dat lovitura asupra tuturor categoriilor sociale incomode şi antisovietice prin mentalitate, mod de trai şi aspiraţii. În ansamblu, putem califica aceste trei valuri de deportări ca o ofensivă totală împotriva populaţiei din RSSM: ofensiva politică (deportarea din 1941), economică (deportarea din 1949) şi spirituală (deportarea din 1951). La aceste date oficiale, se adaugă miile de cazuri de deportări individuale şi de trimiteri forţate la muncă sau la studii în adâncurile Uniunii Sovietice.

— Ce categorii de populaţie au fost deportate şi în ce condiţii?

—Au fost ridicaţi membrii familiilor care se găseau în acel moment acasă. Aşa se face că au existat numeroase cazuri când au fost deportaţi în Siberia numai părinţii sau numai copiii, ori mama sau tatăl cu o parte dintre copii. Aceasta s-a întâmplat în mare măsură din cauză că, deşi operaţiunea a fost pregătită în taină, populaţia din unele sate ale republicii, pe diferite căi, a aflat totuşi de „surpriză”. În consecinţă, mulţi dintre părinţi s-au ascuns pe la vecini, prin păduri, dormeau în câmp, nădăjduind că în acest mod familiile lor nu vor fi supuse represaliilor. Dar speranţele lor au fost greşite: bunăoară, A. Cioban din satul Frumoasa, raionul Bravicea, ascunzându-se cu doi copii, a rămas în sat, iar soţia cu alţi trei copii a fost deportată. A. Prepeliţă, din satul Tomai, raionul Leova, a fost deportată împreună cu două fiice, iar doi fii i-au rămas în sat fără niciun sprijin. O parte dintre cei care s-au ascuns, întorcându-se acasă şi găsind casele pustii şi confiscate, şi-au ajuns familiile în gări sau mai târziu s-au adresat organelor de resort pentru a fi trimişi şi ei în locurile de deportare unde se aflau familiile lor. În perioada iulie 1949 – 9 iunie 1952 au plecat benevol după familiile lor în aşezările speciale 573 de persoane.

— Care a fost soarta celor deportaţi, odată ajunşi în lagărele de muncă forţată din Siberia?

—Soarta familiilor deportate în primul val poate fi reconstituită după două scenarii. Primul scenariu este cel în care capul familiei fusese deja arestat şi familia sa trecea de una singură prin deportare, iar al doilea scenariu este cel în care capul familiei era deportat împreună cu familia şi separat de familie la gară. Astfel, Planul de măsuri cu privire la etapele, stabilirea şi încadrarea în câmpul muncii a contingentului special deportat din RSS Lituaniană, Letonă, Estonă şi Moldovenească, elaborat de Administraţia Generală a Lagărelor (GULAG) la 14 iunie 1941, prevedea ca 5 000 de bărbaţi, capi de familie arestaţi în RSSM, să fie internaţi în lagărul Kozelskinsk şi 3 000 de bărbaţi, capi de familie – în lagărul Putivlsk, ambele amplasate în Ucraina. Ceilalţi membri ai familiilor au fost trimişi în exil în Siberia şi Kazahstan. Toţi deportaţii, de la copii la bătrâni, erau repartizaţi la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri şi în atelierele meşteşugăreşti. Pentru munca pe care o îndeplineau nu erau remuneraţi echitabil, ci li se plătea doar un minimum necesar pentru trai.

Fiecare deportat a avut o soartă unică, trăsătura de bază fiind suferinţa şi destrămarea care a survenit în cadrul acestor familii. Documentele cercetate până în prezent arată că din RSSM au fost deportate în Kazahstan şi Rusia 62 896 persoane.

— Care erau condiţiile în care trăiau aceste persoane deportate?

— Viaţa deportaţilor devenea din ce în ce mai grea, odată ajunşi în lagăre. Lipsurile materiale erau accentuate şi de lipsa hranei spirituale. Deservirea aşezărilor speciale cu produse alimentare şi de primă necesitate se făcea destul de prost şi deportaţii erau nevoiţi să facă schimb cu populaţia locală: pentru pâine sau cartofi se cedau costume din ţesătură calitativă, covoare, perne, bijuterii, obiecte preţioase etc. Iar pentru a-şi putea hrăni copiii, adulţii făceau eforturi colosale. Copiii lucrau de mici. Faptul că URSS era în război şi suporta mari greutăţi economice se răsfrângea foarte mult asupra condiţiilor lor de trai. Foametea, lipsurile, înjosirile şi frica pentru viitor erau omniprezente. Credinţa strămoşească, păstrată în sufletele deportaţilor, îi ajuta şi le dădea puteri pentru a suporta chinurile şi a spera la revenirea acasă.

Deosebit de dramatică a fost deportarea în masă a basarabenilor în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949. Multe localităţi în care au fost trimişi în exil basarabenii nu erau pregătite pentru primirea lor – spaţiile locative erau în stare dezastruoasă, lipseau sistemele de încălzire, mobila etc. Adresându-se administraţiei locale, deportaţii căutau să-şi asigure familiile nenorocite măcar cu minimul necesar pentru a supravieţui frigurilor de acolo. Bagajul cu care ajunseseră acolo reprezenta produse alimentare (făină de grâu şi de porumb, miere de albine, brânză, unt etc.), hainele şi îmbrăcămintea lor fiind sumară şi uzată (unii erau chiar desculţi). În documentele oficiale erau constatate condiţii rele de trai – locuinţe în stare antisanitară evidentă, lipsa asistenţei medicale, a produselor alimentare, chiar şi a pâinii. Erau cazuri când pâinea nu era adusă timp de 3-8 zile, iar când ajungea, era repartizată, câte 500 g, doar celor care lucrau în colhozuri, ceilalţi membri ai familiilor rămânând fără pâine.

Deşi printre deportaţi erau familii care doreau să-şi construiască propriile case, administraţia locală nu le permitea. Condiţiile de lucru erau grele, normele de lucru şi salarizarea erau neclare, deseori făcându-se abuzuri şi încălcându-se drepturile elementare ale oamenilor la existenţă. Astfel, 28 de familii au fost cazate într-o baracă cu suprafaţa de 98 m. p., fără scaune, mese, pereţi despărţitori. Alte 20 de familii au fost cazate în vagoane vechi, cu găuri şi în stare antisanitară. Toate locuinţele erau pline de păduchi şi purici, diferite insecte, bunăoară, ţânţari foarte mari şi periculoşi. În toată regiunea era o criză acută de apă potabilă, oamenii folosind-o pe cea din bălţi, care era infestată. Mâncarea se prepara afară, nerespectându-se normele de protecţie antiincendiară. Asistenţa medicală lipsea, medicamentele erau insuficiente. În muncă erau încadraţi toţi adulţii, chiar şi adolescenţii de 14-15 ani, însă nu erau stabilite condiţiile şi remunerarea pentru muncă. Mulţi erau îmbrăcaţi în haine de vară, deoarece, fiind ridicaţi vara, veniseră fără haine călduroase şi fără obiecte de uz casnic. Nu li se dădeau nici haine speciale pentru lucru în pădure. Pâinea care li se dădea deportaţilor era de o calitate inferioară, fiind umedă şi înăcrită.

Cu privire la condiţiile de trai, se raporta că 2 223 de familii trăiau în apartamente sau case, 1 413 familii – în locuinţe comunale, 1 363 de familii – în locuinţe neadaptate pentru iarnă, 113 – în corturi.

— Cum a fost revenirea la baştină a celor deportaţi?

—Revenirea celor deportaţi a fost un proces relativ, deoarece lor li s-a permis revenirea în ţară, dar nu şi în satul respectiv şi nu le-au fost restabilite toate drepturile social-politice şi economice. Statutul persoanelor care au fost deportate a fost întotdeauna sub nivelul celorlalţi membri din comunitatea sovietică. Lor li s-a restricţionat mai târziu accesul la studiile superioare şi la locurile de muncă. Erau monitorizaţi în permanenţă de către structurile sovietice: cu cine discută, ce subiecte abordează, dacă au sau nu corespondenţă cu persoanele de peste Prut, din alte ţări europene sau chiar de peste Ocean. Aceste persoane au fost monitorizate permanent din partea KGB-iştilor şi de organele sovietice de resort. Totodată, majoritatea celor care s-au întors la baştină nu şi-au putut restitui averea confiscată: pământul, inventarul agricol, animalele.

— Ce consecinţe au avut aceste evenimente pentru istoria şi dezvoltarea R. Moldova?

— Consecinţele deportărilor au fost imediate şi de durată. În urma deportărilor staliniste, anumite grupuri sociale din Basarabia au fost în mare măsură distruse în câţiva ani de ocupaţie bolşevică: clericii care au rămas în Basarabia alături de credincioşi, intelectualii, liderii politici, ţăranii înstăriţi, funcţionarii, oamenii de afaceri, foştii ofiţeri ai armatei române, deputaţii din Sfatul Ţării, ziariştii etc.

— Cât de importantă este studierea acestui subiect pentru societate în general?

— Este important să studiem subiectul deportărilor pentru R. Moldova şi pentru regiune în general, deoarece este o datorie a noastră pur morală şi o datorie civică ca cetăţeni care dorim să mergem într-un viitor democratic, asumat şi prosper. Nu putem să construim un viitor având lapsusuri în unele probleme ce ţin de identitatea noastră. Este exact ca şi atunci când ai de rezolvat o ecuaţie şi în această ecuaţie ai mai multe necunoscute. Rezultatul nu poate fi nici unul corect, nici unul satisfăcător şi nu poţi, în general, să ajungi la acel rezultat, dacă nu rezolvi, mai întâi de toate, acele necunoscute care stau în formula ecuaţiei. Şi pentru a merge într-un viitor prosper, trebuie să răspundem la câteva întrebări ce ţin de identitatea noastră. În acelaşi timp, este important pentru construcţia noastră identitară ca naţiune, care este încă în căutarea unor repere. Faptul că ni s-a întâmplat, alături de alte etnii din sud-estul Europei, un cataclism social ar trebui să ne fie o lecţie de care să ţinem cont atunci când ne creăm un plan de dezvoltare în continuare. Mai este important să studiem deportările, deoarece aceste evenimente au avut mari repercusiuni asupra sănătăţii psihoemoţionale, fizice şi de stare de bine. Şi atâta timp cât avem în societatea noastră persoane care nu au o stare de bine, nu putem conta pe ele ca pe nişte cetăţeni activi care fac parte din construcţia acestei ţări, şi este important ca aceste persoane să fie integrate prin faptul că le luăm în calcul necesităţile, starea lor şi ajustăm nişte soluţii pentru a le ameliora situaţia.

— Ce poziţie ocupă R. Moldova la capitolul recuperarea memoriei şi reabilitarea acestor momente din istorie?

— În ultimii patru-cinci ani, se fac mult mai multe lucruri pentru aceşti oameni, cei care au supravieţuit deportărilor şi familiile lor. Pe de o parte, este recunoscută această problemă în societate, există Asociaţia foştilor deportaţi şi deţinuţi politici din Moldova, membrii ei se pot întâlni şi comemora această dramă. Ei îşi pot transmite cunoştinţele şi experienţele tinerei generaţii. În cadrul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a fost amenajată o sală în care sunt expuse documente, poze, cărţi şi frânturi din amintirile celor care s-au întors din exil şi din deportare. Se organizează seminare şi conferinţe tematice la nivel naţional şi chiar internaţional. Toate aceste lucruri contribuie la o promovare şi la o sensibilizare adecvată a subiectului respectiv. În acelaşi timp, membrii Asociaţiei foştilor deportaţi şi deţinuţi politici sunt abordaţi de Guvern ca categorie vulnerabilă şi li se oferă o indemnizaţie unică anuală cu ocazia comemorării acelor tragice evenimente. Desigur, aceasta este insuficientă şi nu poate să atenueze consecinţele drastice şi dureroase pe care le suportă supravieţuitorii deportărilor până astăzi. La acest capitol, restanţierii, în persoana autorităţilor locale, ar trebui să elaboreze noi tehnici şi metode de a ameliora măsurile insuficiente care există. Subiectul deportărilor se află în atenţia guvernaţilor doar episodic, bunăoară acum, în preajma alegerilor locale, politicienii transmit anumite mesaje acestor categorii de populaţie, participă la evenimentele de comemorare, cu depuneri de flori, discursuri patetice, probabil şi alocaţii. Mă tem, însă, că aceste ieşiri în public şi aceste semne de atenţie materială sunt condiţionate doar de faptul că au interesul de a câştiga acest electorat. Dacă ar considera că este de datoria lor să abordeze problema, ei ar face-o în mod sistematic, cu acţiuni complexe, care într-adevăr ar redresa situaţia.

— Aţi lansat monografia „Deportările din Basarabia”. Prin ce se deosebeşte această publicaţie de altele care abordează acest subiect?

— Abordarea nouă cu care vine această lucrare constă în primul rând în faptul că prezintă holistic acest proces şi aceste fenomene. Este unica carte, momentan, care abordează fenomenul deportărilor cap-coadă, examinând în profunzime fiecare etapă a acestui proces. Felul în care este prezentată informaţia în lucrare este, de asemenea, unul inovator: am utilizat surse istorice clasice, adică documentele de arhivă, dosarele strict secrete, aflate în arhiva KGB-ului, şi am suprapus aceste informaţii cu datele inedite pe care le-am cules din istoriile orale ale celor care au supravieţuit. Metoda îmbinării surselor de arhivă clasice cu mărturiile celor care au supravieţuit este o noutate ce ţine de metodologia de elaborare a acestei lucrări. De menţionat că dosarele pe care le-am scos din arhivă au fost o sursă extraordinară, făcându-mă să înţeleg procesul şi mecanismul de organizare a deportărilor, pentru că acolo am găsit documente ce ţin de procesul de pregătire a dosarelor şi a categoriilor care urmau să fie deportate, metodologia aplicată, denunţurile care se făceau de către rude, vecini etc., ceea ce arată o mare schimbare la nivel de colectivitate mintală şi de relaţionare în cadrul aceleiaşi comunităţi. În acelaşi timp, am văzut dosarele cu documente de la locul de deportare, feedback-urile ce veneau din partea autorităţilor sovietice, adică acele scrisori prin care se făcea o evaluare a muncii familiilor deportate, a stării lor de sănătate, a situaţiei din familie. Şi revenirea la baştină este reflectată în acele dosare personale. Astfel, putem urmări soarta acestor familii mult mai pe larg, nu doar din noaptea deportării, dar cel puţin cu un an înainte, când a început adunarea datelor, mai ales în cazul deportărilor din 1949 şi 1951, precum şi revenirea din deportare sau aşa-zisa reabilitare.

— Administraţi pagina deportari.md, ce prezintă povestea mai multor supravieţuitori care au trecut prin calvarul deportărilor. Care este scopul acestei pagini?

— Pagina web deportari.md a apărut din necesitatea de a transmite acele mărturii orale pe care le-am înregistrat în format video. Le-am postat pe acest site cu mare drag, pentru a fi disponibile unui public mult mai larg, care, prin vizualizarea lor, va putea să afle foarte multe despre acest subiect. Nu toată lumea are timp sau posibilitate să citească cărţi ştiinţifice, iar vizionând un subiect de 20, 30 sau 40 de minute, cu mărturiile unei persoane care a fost deportată împreună cu familia în Siberia sau Kazahstan, se înţeleg mai uşor multe lucruri, se creează empatie între cel care ascultă şi cel care povesteşte. Ideea aparţine lui Iulian Fruntaşu, Ambasadorul Republicii Moldova în Irlanda de Nord şi Marea Britanie. El s-a angajat să achite cheltuielile pentru crearea şi menţinerea acestui site, iar eu am contribuit în ceea ce priveşte conţinutul şi administrarea lui. Un rol deosebit de mare în acest sens îl are omul de artă şi cercetătorul Ghenadie Popescu de la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală, care continuă să meargă în diferite localităţi ale R. Moldova cu camera de luat vederi şi să realizeze aceste interviuri. Acest site oferă posibilitatea ca cei care o au o astfel de istorie să o poată filma şi să ne-o transmită nouă pentru a o posta. În acest sens, îi îndemnăm pe cei interesaţi să deschidă deportari.md şi să se informeze cum ar putea contribui la elucidarea acestui subiect.

— Există riscul să se mai repete o astfel de experienţă în R. Moldova?

— Am impresia că, chiar dacă suntem într-un alt secol, în alte împrejurări şi în alt context, totuşi am putea fi expuşi riscului de a suporta aceleaşi consecinţe ca şi după deportări. Mă refer la fenomenul migraţiei, ce a afectat aproape un milion de oameni din Republica Moldova, care au plecat benevol din satele şi oraşele noastre în căutarea unor soluţii mai bune pentru dezvoltarea lor şi a familiilor lor; care au plecat din domeniile lor de activitate către nişte munci mai puţin calificate – şi asistăm la un exod de creiere şi o gestionare proastă a investiţiilor care s-au făcut în educaţia lor. Satele sunt depopulate, s-au dezbinat familiile, copiii au rămas fără niciun reper, fără căldura părintească, pentru că banii nu pot să crească un copil. În pare foarte rău, dar trebuie să constatăm că nu am învăţat nimic din acele evenimente de istorie recentă şi nici măcar nu am învăţat să fim o societate meritocratică. Trăim într-o societate în care democraţia este înţeleasă ca un haos, am ajuns să ne subjuge oligarhii şi să avem un altfel de sistem totalitar. Totalitarismul a ajuns prin metode pseudodemocratice la guvernare, o guvernare care se întoarce împotriva noastră prin faptul că nu se respectă drepturile omului, nu avem o concurenţă sănătoasă, o justiţie integră şi nici verticalitate. Totul este un miraj, un mare tablou menţinut artificial. Este timpul să schimbăm această paradigmă de dezvoltare şi să facem uz de cunoştinţe, abilităţi şi mai ales de resursele pe care le mai avem încă pentru a ne schimba soarta.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Ana-Maria Veveriţa