Interviu despre umor, satiră, zeflemea și ridicol cu Ionela Hadârcă. „Suntem ca urșii din zoo care, chiar și atunci când le sunt ridicate zăbrelele, continuă să se rotească în cerc”
Interviu despre umor, satiră, zeflemea și ridicol cu Ionela Hadârcă
— Acest dialog va fi publicat la 1 aprilie 2021, de Ziua Internațională a Umorului. Ne mai vine a râde? Pandemia ne-a afectat calitatea de a face glume? Cum s-au modificat tendințele în ale zeflemelelor în ultimul an?
— La tema pandemiei nu cred că îi mai vine a râde cuiva. Recunosc, am fost și eu sceptică la început, credeam că nu merită toată isteria pe care au ridicat-o oamenii, însă după primele decese mi-am schimbat părerea. Cât despre aspectele rutinei legate de carantină, râd cu poftă. În Polonia regulile sunt mult mai stricte decât în Moldova, noi de un an nu avem restaurante deschise, școlile au funcționat pe perioade foarte scurte, magazinele, la fel, au program limitat. În casa mea fiecare are câte o camera unde lucrează sau învață, iar mie îmi rămăsese bucătăria. Drept rezultat, am pus 10 kilograme, cum să nu râzi?
— La ce ajută umorul în viață? Ai cunoscut situații care s-au rezolvat prin umor? În viața publică, personală?
— Umorul este ca banii, îți deschide multe uși, te face să nu te iei prea în serios nici pe tine însuți, nici viața în general, îi face pe oameni să-ți ierte greșelile și toanele, îți aduce lume interesantă în preajmă. Atunci când întâlnesc oameni lipsiți de simțul umorului, am un sentiment asemănător celui pe care îl am atunci când întâlnesc oameni orbi. Un soi de admirație. Mă gândesc: „Tu ai destulă putere pentru a trece prin toate astea fără a râde? Wow!”
— Se întâmplă ca satira să dăuneze? Sunt zone în care e mai bine să nu intri cu glumele? Ție personal ți-au dăunat glumele?
— Cred că noi cunoaștem mult prea puțin despre firea omenească, despre energie. Or, în acest sens, satira este roentgenul care te scanează la un nivel inexplicabil, la diverse etape de dezvoltare. Poți spune o glumă absolut nevinovată, dar dacă în spatele ei stă măcar un dram de răutate sau invidie, omul o va simți imediat și se va supăra. Și invers, poți face glume la tema celor mai sacre valori ale celui cu care vorbești, dar dacă între voi spațiul energetic este „curat”, maxim îți va zice că ești prost și că ți-i destul să bei. Este o limită foarte fină de bun-simț în umor și foarte puțini o simt.
— Spiritul umorului se educă? Ar trebui să le predăm copiilor la școală ore de râs?
— Ferească Sfântul! E destul cât îi calicim noi pe copii, ca să le mai facem și asta. Cu simțul umorului, ca și cu oricare alt talent, te naști. Majoritatea copiilor îl posedă prin spontaneitatea, naivitatea și creativitatea vârstei, după care intervin adulții și strică tot.
Am înțeles asta foarte devreme. Prin clasa a 5-a aveam o profesoară bună de limbă și literatură română, Diana Vasilievna Isac. Într-o zi, scriam compunere la o temă colbăită, ceva de genul „Spic cu spic, patriei – un snop”, iar un coleg de-al meu, care nu se dădea deloc în vânt după învățătură, trăgea cu ochiul la fata de alături și copia. La un moment dat, profesoara s-a răzgândit. A șters de pe tablă tema compunerii și ne-a zis să descriem cea mai amuzantă întâmplare trăită recent. Iar la a doua lecție l-a rugat pe colegul meu să citească ce a scris. Băiatul descrise un dialog fenomenal între părinții lui și un vecin, care venise să împrumute ceva, dar pentru că nu explicase corect, între ei se iscase o neînțelegere, descrisă în stilul lui Caragiale. Toată clasa se tăvălea pe jos, profesoara râdea cu lacrimi. De atunci l-am privit cu totul cu alți ochi și pe coleg, și pe doamna care ne preda româna.
— Și la locul de muncă ce facem cu umorul? Ar fi oportun ca angajatorii să organizeze ore de râs prin instituții?
— Gluma e bună atunci când vine spontan, într-un circuit firesc al lucrurilor. Orice glumă se devalorizează imediat dacă spui: „acuș vom râde”. Umorul este un fenomen foarte fragil și periculos, în el absolut totul e important – momentul în care spui gluma, cât de mult se „lipește” în context, doza (e destul să fie un miligram prea puțin sau prea mult și ai compromis-o), tonalitatea, pauzele, efemeritatea – un cântec bun va răsuna la nesfârșit, o carte bună va fi recitită de zeci de ori, pe când gluma e bună doar o dată. De aceea, dacă șeful m-ar chema la „ora de râs”, pur și simplu, nu aș veni, ca să nu mă simt penibil.
— Crezi că devierile comportamentale ale politicienilor s-au diminuat sau au deraiat mai mult în ultimii ani? Ce anume cauzează creșterea/diminuarea acestora?
— Nu cred. Eu văd cât de mult a degradat clasa politică din Moldova, iar vina o purtăm tot noi, cei care am tolerat astfel de comportamente și le-am trecut cu vederea. Am lucrat cândva într-o organizație internațională. Reprezentantul acelei organizații era un cetățean străin, dar dus rău cu pluta. Trecuse orice limită posibilă în comportamentul său, arunca cu papuci în oameni, își băga labele în decolteurile fetelor, se linciurea prin farfuriile angajaților, când ăștia luau prânzul. Nu își permitea însă toate astea cu staff-ul străin! Nu am să uit ochii colegilor mei când l-am trimis, deschis, unde merita. Groaza pe care am văzut-o pe fețele lor și cum îmi șopteau, terifiați, că îmi voi pierde jobul. Nu l-am pierdut. Doar am înțeles că moldovenii nu au nicio limită de toleranță, iar răbdarea noastră naște monștri. Aș vrea ca cei care citesc acest interviu să-și amintească, în fiecare zi, că nu mai trăiesc în timpul terorii staliniste. Da, vă puteți pierde funcția în urma unei confruntări directe. Da, posibil că veți întâmpina niște dificultăți financiare. Dar nu mai suntem în timpurile când puteți fi exilați sau împușcați pentru opiniile voastre. Pe termen lung, câștigați mult mai mult – demnitate în ochii proprii, oferiți un exemplu demn copiilor voștri! Deocamdată, însă, suntem ca urșii din zoo care, chiar și atunci când le sunt ridicate zăbrelele, continuă să se rotească în cerc. E păcat să nu călărești un astfel de urs.
— Cunoști trăsături naționale care s-au mai ameliorat și nu mai necesită atâta zeflemea?
— Îmi pare că moldovenii au devenit mai toleranți față de reprezentanții LGBT, față de minoritățile naționale sau față de reprezentanții altor religii. Poate că e rezultatul migrației, lumea a călătorit, a cunoscut diversitatea, dar poate că au conștientizat că noi toți suntem în aceeași barcă și dacă ne vom trage de păr, doar o vom îneca mai repede.
— Să faci glume pe seama altora nu e ușor. Cum faci față comentariilor răutăcioase?
— Am avut nenorocul să mă imunizez foarte devreme contra răutății oamenilor. Când taică-meu era în fruntea Mișcării de Renaștere Națională, aveam doar 10 ani. Era o perioadă grea pentru toți, căzuse Soiuzul (Uniunea Sovietică – n.r.), organele de stat nu funcționau, poliția era în cârdășie cu bandiții, nu era zi să nu primim sunete și scrisori cu amenințări. Eram singură acasă și sunau permanent diferiți schizofrenici, care îmi povesteau cu lux de amănunte ce vor face cu maică-mea și ce cred despre tata. Unii mă așteptau dimineața, în drum spre școală. Aruncau cu verde de briliant, frate-meu a fost bătut foarte tare, a fost într-o stare foarte gravă, l-am hrănit cu paiul. Pe mine m-au dus la țară și am stat acolo o perioadă, pentru că părinții se temeau prea tare. Multe au mai fost, nu vreau să pară că mă victimizez. Vreau doar să zic că după ăștia, toate babele veninoase de pe Facebook și prăpădiții cu profiluri false sunt niște purici jalnici. Sufli și nu-s.
— În general, cum a fost copilăria în familia Hadârcă? Au dominat momentele vesele sau sobre?
— Am avut o copilărie minunată, părinții nu m-au dat la grădiniță, am fost crescută mai mult de bunici, care erau oameni gospodari și cumsecade. În casa noastră nu s-au rostit niciodată cuvinte urâte, nu s-a strigat, a domnit cultul cărții și al discuțiilor de calitate. La noi veneau oameni interesanți, scriitori, artiști, actori, era o plăcere să tragi cu urechea la conversațiile lor, presărate cu glume pipărate, dar frumoase. Asta apropo de umor, pentru care condiția numărul 1 este să nu te bagi în sfera asta, dacă nu ai un bagaj consistent de lecturi. Tatăl meu este un om-enciclopedie, nu mi-ar ajunge un ziar întreg să vorbesc despre el. Mama este o fire pasională, a avut întotdeauna multiple interese și chiar acum, la vârsta de 72 de ani, este mai activă decât oricare din prietenii mei, joacă tenis de masă, învață limbi noi, face traduceri, conduce mașina, este într-un proces de dezvoltare continuă.
— De ce ai hotărât să scrii pentru copii?
— Eu am doi autori care m-au marcat cu adevărat. E vorba de Dostoievski, care m-a calicit la 20 de ani și de Cehov, care m-a lecuit la 40. În ultimii ani, am citit foarte mult și cu cât mai mult citesc literatură modernă, cu atât mă conving că totul a fost spus deja, mult mai demult și mult mai bine. Mi-am dedicat 3 ani studierii aprofundate a operei și a biografiei lui Anton Cehov. A fost ca o terapie, mi s-au limpezit atâtea în cap, m-a schimbat zdravăn, am început să nu tolerez orice pretenție de inteligență scremută, orice urmă de snobism, orice dramă pe loc gol și orice manipulare emoțională. Am conștientizat cât e de frumoasă viața când îți ajunge minte să nu ți-o complici cu fleacuri, au început a mă atrage lucrurile și oamenii simpli, ușori. Iar cei mai sinceri și mai frumoși sunt copiii. Mi-am dorit să scriu pentru ei, deoarece nu-mi place cum sunt priviți copiii în Moldova. Nu-mi place că sunt nevoiți să se mulțumească cu cărți slabe și cu spectacole urâte. Vreau ca în țara mea oamenii să fie respectați de mici. Atunci, poate, vom avea cetățeni de altă calitate.
— Este în curs de apariție o a doua carte. Ce dizabilitate națională abordează?
— Nu e o dizabilitate națională, e o trăsătură caracteristică a părinților de pretutindeni, care apelează la ipocrizie, neconsiderându-se vinovați (ca și în cazul mitei la care recurgem, liniștindu-ne că altfel nu era chip, și că noi, de fapt, nu suntem oameni răi). Sună înfricoșător, dar conținutul e destul de cruțător. Dar nu vreau să stric surpriza.
— Ce știi despre capacitatea de a citi a oamenilor din R. Moldova? Citesc puțin sau mult? E ceva care i-ar mobiliza să citească?
— E o mare durere, oamenii noștri nu citesc deloc. Știu că pe cititorii acestui interviu îi va indigna afirmația, pentru că pe alocuri situația e un pic diferită, dar oricum tristă. Văd tineri care se liniștesc cu aceea că citesc la lucru rapoarte, văd vârstnici care s-au oprit la lecturile din studenție. Ei nici nu observă cât de plictisitori și amorfi devin. Și toți dau vina pe internet, pe când internetul este o sursă imensă de lecturi, oricine poate găsi cărți audio, care îți permit să te ocupi de treburile tale zilnice în paralel, doar să vrei. Să-i motivezi nu cred că mai poți, în schimb poți educa o altfel de generație care le va lua locul. Asta îmi doresc și în direcția asta lucrez.
— Ce frici poartă în spate o scriitoare pentru copii?
— Niciuna. Eu mă tem doar de urechelnițe.
— Ce-ți lipsește de la Chișinău acolo, la Varșovia?
— Părinții și brânza de oi.
— Ce-ai aduce de acolo la Chișinău?
— Ordinea, transportul public și atitudinea femeilor.
— Pe polonezi pentru ce i-ai lua în râs?
— Pentru că-s înăcriți ca și moldovenii. Totuși, mă tem că amprenta lagărului socialist este una grea și de durată.
— Polonezilor (și lumii) ce le-ai povesti despre MD, ca să ieșim haioși și simpatici?
— Le povestesc cum se face vinul la noi, cum se strânge mierea, cum ne întrecem în importanță, în timp ce ne înglodăm în noroi, cum vrem să ne unim cu România, dar nu tare, cum văruim copacii, cum chemăm rudele în ospeție și astea vin pe patru zile și noi oricum suntem bucuroși, cum facem sarmale cât unghia (ale polonezilor sunt cât pumnul), cum miroase Chișinăul în perioada teilor înfloriți, cum râde lumea la aeroport înainte de Paști și cum plânge după… multe le spun.
— Pentru că e o zi specială, am vrea să abordăm cu sarcasm unele categorii de cetățeni, mai ales din viața publică, ca să îi ajutăm să se schimbe spre binele lor, al celor din jur și al progresului. Am vrea să oferi niște sfaturi unui șir de cetățeni.
Recomandări exponenților clasei politice
Parlamentarilor traseiști, care se mută de la un sezon la altul la un partid care are majoritate parlamentară:
— I-aș sfătui să-și adapteze dress code-ul. La fetele din Amsterdam, pe aleea felinarelor roșii, am văzut niște jartiere extraordinare și niște corsete super faine, ne putem interesa de prețuri, dar la câți deputați traseiști avem, cred că am beneficia și de reducere.
Deputaților cu dosare, fugiți din țară, dar care votează în ședințe:
— Pe ăștia, la modul cel mai serios, i-aș sfătui să găsească câteva familii nevoiașe din Moldova și să le crească copiii. Eu știu că orice om, atunci când se culcă seara în pat, rămâne unul la unul cu conștiința sa și nu îl ajută niciun Ferrari, nicio vedetă tv, care îl scarpină pe spate, niciun drog. Poate că sfatul meu le-ar ușura puțin nopțile. Iar din banii rămași, să prelucreze la psiholog traumele legate de curele (n.r. – Ilan Șor a amenințat oponenții și jurnaliștii că-i va lovi cu cureaua sa marca Hermes), am impresia că asta i-a afectat în mod deosebit.
Parlamentarilor care stau de ani de zile în Legislativ, dar nu cunosc nici româna, nici engleza, nici franceza:
— Îi sfătui nici să nu înceapă a studia cumva vreuna. Se știe că limbile, ca și muzica, sunt o cură împotriva atrofierii creierului. Orice limbă nouă creează legături neuronale noi, iar pentru persoanele în cauză asta poate fi fatal. Închipuiți-vă, se trezește omul cu neuroni noi, începe a-și pune întrebări existențiale, începe a-i fi rușine de tot ce-a făcut până acum (sau, în cazul lor, n-a făcut), iar de aici și până la suicid nu-i departe.
Deputaților care reprezentau ieri un oligarh, dar după plecarea lui declară că reprezintă integritatea pură:
— Degeaba credeți că oligarhul a plecat. Toate acțiunile marionetelor despre care vorbiți îmi par dirijate, în continuare, de popândocul în juchețel (diminutiv al lui jachetă – n.r.).
Miniștrilor care au lucrat zeci de ani în instituții publice, s-au plâns de salarii mici, dar locuiesc în palate în stil Versailles:
— Îi sfătui să pună câte o plăcuță la intrare. Știți cum sunt marcate clădirile care au fost restaurate din fonduri europene? Așa trebuie să scrie și ei: „Finanțat din banii moldovenilor”.
Procurorilor care îndeplinesc comenzi politice:
— Mi-i milă de acești oameni. Să ai o funcție atât de puternică, să poți face schimbări în fiecare zi, dar să alegi să te așterni sub politicieni… Culmea e că majoritatea dintre ei se autoconving că altfel nu se poate.
Judecătorilor care pierd, unul după altul, dosare la CtEDO:
— Depinde de dosar. Poți pierde un dosar la CtEDO din cauza legislației imperfecte sau pentru că tu doar aplici niște prevederi vicioase. Cât despre cei care comit intenționat abuzuri, îi sfătui să-și administreze constant laxative, pentru că frica și rușinea provoacă spasme intestinale, iar de la asta pornesc toate problemele de sănătate.
Vameșilor care nu găsesc nicicând contrabanda cu țigări:
— Îi sfătui să lase câinii să-și facă treaba măcar o dată.
Primarilor care își angajează mamele, soacrele, alte rude apropiate în primărie:
— Întrebarea asta, după carantină, e deosebit de stranie. Faptul că îți cari neamurile și la lucru, în loc să te bucuri de câteva ore fără ele, denotă un complex oedipian profund. Poate ar fi cazul să meargă cu Șor de mânuță, să lăcrimeze puțin pe fotoliul psihologului.
Polițiștilor care stau la bere cu bărbații care-și bat soțiile:
— Să își imagineze fiicele în locul acelor femei, măcar o singură dată. Iar dacă pot și după asta sta la aceeași masă cu abuzatorii, să bea Domestos.
Recomandări oamenilor care nu vor să se facă de râs:
Celor care acceptă pomeni electorale sub pretextul că fură, dar ne dă și nouă:
Să idolatrizezi un politician este ca și cum ai crede că striper-ul dintr-un club de striptease te place cu adevărat. Dacă oamenii noștri, chiar și după atâtea greble, nu au învățat a trage concluzii, înseamnă că singura scăpare rămasă este educația și doar acolo merită să investim.
Celor care au obiceiul de a nu merge la teatru, librării, săli de concerte, spunând că adună bani de Mercedes:
Eu nu cred că moldovenii economisesc de un bilet în favoarea unui Mercedes. I-i urât omului nostru la teatru. Cască, vorbește la telefon, așteaptă antractul, pentru a merge la bufet. Nu trebuie să vină un astfel de om la teatru, nu trebuie să-l chinuim. Să stea la frigărui în curtea blocului, să asculte Stas Mihailov. Fiecare trebuie să trăiască așa cum se simte bine.
Celor care au obiceiul de a da mită la poliție, la spital, la primărie, blamând că țara e coruptă:
Asta condamnă toți, până au de tratat un copil în spital sau de scăpat de o amendă. Dar să nu uităm că cererea naște oferta. Dacă funcționarii noștri ar fi scuturați bine și permanent, pedepsiți cu privațiunea de libertate, cercul s-ar rupe. Deocamdată declanșăm operațiuni doar împotriva bătrâneilor care vând pătrunjel. Asta, să recunoaștem, împiedică mult mai grav parcursul nostru european.
Celor care au obiceiul de a insista pe roluri patriarhale în familie/societate, declarându-se de fapt oameni moderni:
Oamenii nu s-au obișnuit deocamdată cu ideile feministe. Cunosc numeroase familii în care bărbatul e convins că este capul familiei, pe când soția dictează toate regulile, nedistrugându-i iluzia. Știu multe femei care au avut curaj să pună piciorul în prag și să-și urmeze visurile, avem o femeie-președintă, cui îi pasă ce declară Mihai cu Vasile? Important e că, de facto, femeile se inspiră unele de la altele și rup tot mai mult tiparele patriarhale.
