Ştefan Petrache: „Dacă te apuci să primeneşti o ţară, iubeşte-o ca pe mama ta”

Interviu cu Ştefan Petrache

 

— Dle Petrache, am ascultat chiar astăzi “Castelul de nisip”, piesa prin care v-aţi lansat în lumea muzicii. De altfel, pare la fel de modernă, sensibilă şi actuală ca altădată. Cum v-a marcat viaţa acest început cu un “Castel de nisip”?

— Cunoaşteţi sau nu, dar textul “Castelului de nisip” l-am scris tot eu, deşi nu ştiu dacă e meritul meu. Aşa a vrut Domnul să fie. De fapt, nici talentul nu ştiu dacă îţi aparţine, atunci când îl ai. El este un dar ce aparţine lumii…

— Dar cum aţi scris acea piesă? Vă mai amintiţi?

— Eram îndrăgostit şi atunci mă impresionau enorm de mult imaginile toamnei, cu frunze răvăşite de vânt. Nu pot să spun exact ce s-a întâmplat. Tot ce ţine de creaţie e legat de o spontaneitate internă. Un vers adevărat nu poate fi gândit, nu poate fi calculat. El există doar dacă apare spontan. În creaţie nu poate fi niciun fel de matematică.

— Care dintre piesele dvs. vă reprezintă cel mai mult viaţă?

— Nu pot să ştiu. De fapt, asta nici nu-i treaba mea. Să decidă publicul. Sigur că mă regăsesc şi în “Monolog”, şi în “Chemarea casei părinteşti”, versuri de Anatol Ciocanu, muzică de Valentin Dânga… Mă regăsesc în tot ce am cântat. Atunci când simţeam că nu mă regăsesc – nu cântam. Uneori îmi pare rău că nu am cântat muzica lui Ion Aldea-Teodorovici. Atunci când erau în viaţă, chiar eram trist că ei nu-mi încredinţează piesele, deşi poate e şi bine că s-a întâmplat aşa, deoarece, ulterior, reflectând mai profund, am înţeles că nimeni nu ar fi cântat mai bine decât ei. La distanţă de ani înţeleg că este chiar bine că nu am cântat şi eu cântecele lui, pentru că, dacă le-aş fi cântat mai rău, mi-ar fi fost ruşine.

— Aveţi o piesă – „Adevăruri”. Ce valoare are azi adevărul în societate? Cât de mult mizaţi pe adevăr? Cât de mult preţ pune lumea pe adevăr?

— Nu are niciun preţ, nimeni nu pune preţ pe adevăr astăzi. Întreaga societate a devenit foarte inertă, foarte indiferentă, chiar degradată moral. Au fost timpuri când eram blamat, alungat, dat afară din comsomol, dar şi din şcoală, pentru că nu voiam să spun “buna zîua”, spunând “bună ziua”… Pe atunci, peste 30% vorbeau o limbă frumoasă. Acum, de 23 de ani, se poate orice. Există condiţii extraordinare pentru perfecţionarea cunoştinţelor lingvistice, dar cred că nu sunt 10-15% care vorbesc corect limba română. Ce se întâmplă cu noi, cu toţii? Oare ce păcate au făcut strămoşii noştri, că noi suntem atât de blestemaţi? Eu nu pot înţelege de ce lumea a devenit atât de nepăsătoare, de parcă le-ar fi total indiferent viitorul copiilor şi nepoţilor lor.

— După ani lungi, încărcaţi de aplauze şi de recunoştinţa publicului, în ultimii ani viaţa dvs. este împărţită între sălile de spital şi cele de judecată. Unde aţi descoperit mai multă dreptate, mai multă compasiune, mai mult adevăr – la spital sau în sala de judecată?

— Sigur că la spital, şi sunt indignat că lumea îi vorbeşte de rău pe medici, acuzându-i de estorcare de bani şi de acţiuni de corupţie. Un medic, nici chiar un singur medic, nu a cerut un bănuţ de la mine. Niciodată. Trei ani de zile s-au chinuit şi m-au pus pe picioare. Acolo, în spital, am înţeles cât de efemeră este viaţa noastră ca atare, dar şi conceptul nostru de fericire. Atunci când, după o perioadă lungă în care am fost ţintuit la pat, m-am ridicat pentru prima dată, am simţit ce înseamnă, de fapt, fericirea.

— Revenit acasă pe propriile picioare, sunteţi obligat acum să vă consumaţi prin sălile de judecată, în căutarea dreptăţii… Ce probleme aveţi în justiţie?

— Constituţia mea interioară nu poate pricepe ce se întâmplă acum în societate, dar şi cu mine personal, cu familia mea. Deci, un companion de-al meu, pe care l-am tratat ca pe un amic, ca pe un apropiat al familiei, l-am ajutat, timp de aproape 16 ani, făcându-l şi partener de afaceri, după care tot lui i-am cedat partea mea de business…. În realitate, eu eram pe şantier, pe schele, prin soare, vânt sau ger, el ocupându-se doar de acte, inclusiv bancare şi fiscale.

— Câte case aţi construit?

— Dacă excludem blocul de pe strada Cuza-Vodă, care a fost ridicat de mine, dar finalizat de el, am construit 62 de apartamente. De ce doar 62? Pentru că aceste case sunt concepute în stil european: cu două blocuri sanitare (unul fiind pentru oaspeţi, iar unul, mai intim, pentru familie)… Am încercat să le ofer oamenilor condiţii cât mai bune.

— De ce, totuşi, sunteţi purtat prin judecăţi?

— Pentru că fostul meu partener şi-a permis să comercializeze de câteva ori apartamentele vândute deja. Toate acestea se întâmplaseră după ce eu, fiind pe patul de spital, i-am cedat pachetul meu de coproprietar al firmei acestui fost partener al meu. Din momentul în care eu nu am mai fost coproprietar al firmei de construcţie, ar fi trebuit să nu mai port nicio responsabilitate pentru tot ce se întâmplă acolo după retragerea mea din această afacere. Mă doare inima că, după plecarea mea, acel şantier, în care am investit mult timp şi multă sănătate, a fost transformat într-o “afacere” suspectă. Cât am lucrat împreună, niciodată nu am neglijat nicio normă legală. M-am străduit să nu afectez reţelele strategice, chiar dacă, poate, a trebuit să investesc mai mult în unele lucrări. Am ştiut că fiecare om are nevoie de o curte frumoasă, bine amenajată, cu scaune şi cu multe flori… Acum, la toate acestea nici nu visează nimeni, pentru că în faţa blocului de locuit se întind numeroase gherete şi magazine ale fostului meu partener. În acest litigiu pe care-l avem cu vânzarea multiplă a unor apartamente, locuinţe care, de facto, mi-au aparţinut, acest fost partener al meu a identificat o soluţie foarte “ingenioasă”, ca să se spele de responsabilitate. El, fiind acum director al mai multor firme, a “regizat” că firma Bis-Engineering SRL, în care ambii fuseserăm parteneri, iar acum îi aparţine doar lui, ar fi datoare unei alte firme, al cărei patron este tot el. Astfel, printr-o decizie judecătorească, un executor a pus sechestru pe parcările din blocul construit cândva de Bis-Engineering, parcări care astăzi sunt proprietatea locatarilor din acel bloc şi care nu mai au nimic în comun cu firma care le-a construit. Nu pot să înţeleg cum executorii judecătoreşti au pus sechestru pe nişte proprietăţi care nu aparţin nici dânsului, nici mie, nici firmei Bis-Engineering.

— Aţi încercat să discutaţi cu el?

— Nu, niciodată… El îmi spunea fel de fel de fraze, cum ar fi: “A tvoei pensiuşki hvatit na to citobi so mnoi voevat’?”

— De altfel, ce pensie are Ştefan Petrache?

— 2008 lei. De fapt, tot el mi-a stricat pensia. Atunci când mai eram la firmă, periodic, invocând motive economice, îmi tot zicea să-mi iau concedii neplătite pentru 2—3 luni. Acceptam. Ulterior, când mi s-a calculat pensia, a ieşit cât este.

— Dar cum s-a întâmplat să-i cedaţi 50% din acţiuni?

— M-a asigurat că-mi va purta de grijă, că el înţelege cât de mult am făcut eu pentru el, că înţelege problemele mele de sănătate…

— Cum, totuşi, au fost vândute de mai multe ori acele apartamente?

— Nu pot să ştiu, cred că doar el ştie. Cât mă priveşte, eu am cumpărat în acel bloc un apartament. Tot acolo îşi achiziţionase o locuinţă şi cumnata mea. Mă gândisem că, după ce aş reuşi să pun la punct toate lucrările în acel apartament, l-aş vinde, iar diferenţa dintre investiţia mea şi preţul de piaţă ar constitui un venit pentru mine, pe care, avându-l, mi-aş putea căuta de sănătate, de familie, de viaţă. El acum insistă că eu nu aş fi pierdut nimic, după ce a lăsat pe drumuri un cetăţean care a cumpărat locuinţa cumnatei mele, Valentina Mâţu. Acum suntem în proces de judecată. Partea vătămată pe acest dosar a recunoscut în proces că nu are nicio pretenţie faţă de mine. Nici nu ar avea cum să aibă, deoarece am perfectat toate actele, i le-am transmis şi i-am comunicat fostului meu partener că am vândut locuinţa cumnatei mele, pentru care ea achitase integral firmei, la momentul iniţierii construcţiei. I-am spus fostului meu partener să-i arate noului proprietar locuinţa. Acesta, însă, la întâlnirea cu acest nou proprietar, l-a convins cu nu ar merita să facă această tranzacţie, deoarece va trebui să achite taxe foarte mari la stat. El i-a propus să tranzacţioneze, formal, cu firma, astfel încât să nu aibă de achitat impozite şi taxe excesive. Fără să presupună ce riscuri îl pasc, bărbatul a acceptat să anuleze contractul cu mine, ca reprezentant legal al Valentinei Mâţu, şi să semneze alt contract, cu acest fost partener al meu. Aşa s-a şi întâmplat. Ulterior, noul proprietar a intrat în locuinţă şi a demarat amenajările. După mai mult de un an, fostul meu partener l-a anunţat că, de fapt, el nu ar fi achitat costul locuinţei către firma sa, avertizându-l că, dacă nu achită costul locuinţei în 10 zile, îl va expulza de acolo. Aşa au început problemele. Omul a fost scos din casa sa, iar fostul meu partener a vândut repetat apartamentul. Mă sufoc când mă gândesc cât efort a depus, sărmanul, muncind printre străini, ca să adune de o casă. Acum a rămas şi fără bani, şi fără casă.

— La ce etapă este procesul de judecată?

— După ce judecătoarea Luiza Gafton nu a ţinut cont de argumentele părţii vătămate, de argumentele mele, de declaraţiile cumnatei mele, dându-i câştig de cauză fostului meu partener de afaceri, Procuratura a contestat decizia primei instanţe la Curtea de Apel, dar cred că nu avem nicio şansă acolo, deoarece avocata părţii vătămate din acest dosar lucrează şi cu fostul meu companion, ea fiind şi soţia preşedintelui Curţii de Apel Chişinău. Unde s-a mai văzut, în care trib, ca soţul – preşedinte al Curţii de Apel, să accepte ca soţia sa, avocată, să aibă dosare în instanţa respectivă? Pe de altă parte, e şi foarte greu să înfrunţi acest personaj, căruia i-am lăsat o afacere cu un rulaj de milioane. Deţin informaţii că acesta deschide orice uşă, încercând să mituiască anchetatori, procurori sau judecători. Cunosc persoane, din Procuratura municipală, cărora el le-a propus mită, dar ele au refuzat.

— Ce dovezi aveţi, totuşi, că în acest dosar sunt “implicaţi” mulţi bani?

— Voi aduce aici un singur exemplu. În dosarul examinat de Luiza Gafton a ajuns o Notă informativă, de uz intern, elaborată la Procuratura Generală şi semnată, pe 25 mai 2012, de procurorii Vitalie Rusu, Adrian Mircos şi Ruslan Popov. Prin această notă se încearcă scoaterea de sub urmărire penală a fostului meu partener şi cercetarea acţiunilor acestuia într-o cauză civilă. Mă întreb: cum a ajuns la fostul meu partener de afaceri această notă informativă de uz intern? Mă mai întreb: în ce condiţii, instanţa de judecată a fost în drept să ţină cont de ea? M-am adresat la Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), solicitând să intervină în acest caz, dar situaţia nu a avansat. Cineva, din cadrul CSM, mi-a şi spus să nu-mi pierd timpul degeaba şi să nu investesc mari speranţe deoarece, după 2006, această instituţie nu mai este în puteri să ia vreo decizie. Şi în cazul cererii mele, legate de comportamentul judecătoarei Gafton, am primit un răspuns formal, prin care mi s-a explicat că nu ar exista suficiente dovezi pentru vreo procedură disciplinară, cel puţin.

— Legat de corupţia din justiţie. Cum credeţi, ce ar trebui să se întâmple ca cetăţenii să poată beneficia de procese echitabile, ca oamenii să poată ieşi împăcaţi din sălile de judecată?

— Cred că e dificil să identificăm astfel de soluţii, deşi, trebuie să remarc, nu toţi judecătorii sau procurorii sunt corupţi. În tot acest coşmar, prin care trec în ultimii ani, am întâlnit şi oameni oneşti, despre care ştiu că au refuzat mita propusă de oponentul meu.

— Nu admiteţi că au făcut acest lucru deoarece era vorba de numele dvs., de Ştefan Petrache?

— Nu cred, pentru că mulţi sunt atât de tineri şi atât de departe de cariera mea muzicală, încât nu mă cunosc. E şi firesc, timpul nu iartă pe nimeni.

— Dar judecătorii vă recunosc?

— Unii – cu siguranţă. Alţii – nu cred. Am văzut judecători cu feţe înrăite, care păreau nefericiţi, iar această stare nu cred că le permite să se gândească sau să-şi amintească şi despre muzică.

— Cum, totuşi, poate fi exclusă corupţia din justiţie?

— Eu cred că trebuie să vină un şef de stat, sau actualul şef de stat, să rişte şi să întreprindă acţiuni radicale. Eu, bunăoară, dacă m-aş face azi preşedinte de ţară, aş fi foarte dur, deşi, poate că exagerez acum, fiind extenuat de atâtea probleme.

— Aţi recunoscut deseori că aţi avut numeroase probleme deoarece eraţi înţeles insuficient de societate. Era vorba despre mesajele transmise prin piesele dvs. muzicale sau şi despre cele pe care le transmiteţi acum în sălile de judecată sau prin intermediul unor interviuri?

— Sigur că, deseori, discursul meu nu place, dar eu, fiind cu un picior pe pământ, iar cu altul dincolo, nu mai am de ce mă teme şi de ce îmi menaja discursurile. Atunci când e cazul, le spun tuturor exact ce reprezintă ei: că mulţi sunt leneşi, beţivi, mincinoşi, iresponsabili… Nu pot să văd cum moldovenii noştri stau şi aşteaptă ca cineva să le cureţe fântânile, să le strângă gunoiul din case, să le repare acoperişurile… Am urmărit imagini cu ostaşii din armata naţională care cărau saci cu nisip ca să oprească apa din calea caselor, iar stăpânii acestor case stăteau cuminţi şi jucau cărţi. Aceştia suntem noi? Ce se întâmplă cu noi? Cine ne-a blestemat? Trişează cei care susţin că suntem un popor harnic, primitor…

— Acum un an, o revistă publica un Decalog al lui Ştefan Petrache. Vorbeaţi acolo despre curaj, răbdare, recunoştinţă, iertare, memorie, iubire. Cum au evoluat opiniile dvs. despre aceste valori în ultimul an?

— Pentru mine, aceste valori rămân neclintite, până la moarte, dar este altă chestiune. Nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat cu noi, cu toţii. Nu ştiu de unde s-a luat atâta indiferenţă, atâta dor de ducă, clandestin, neclandestin, oricum, doar să plece de aici. Eram la un eveniment şi cineva se lăuda că fiica îi este la Londra, feciorul în altă parte… Dar cine să rămână aici, ca să facă altfel de viaţă şi în R. Moldova?

— Mulţi pleacă de aci fiindcă nu-şi găsesc un loc de muncă sau pentru că descoperă imposibilitatea afirmării lor în profesie. Dar ce face fiica dvs.? E aici?

— Are grijă de copii. Sunt doi, gemeni, ce să mai facă, sărmana? Sunt sigur că cei care vor să reuşească ceva aici, acasă, încearcă şi reuşesc, chiar dacă puterea sovietică a făcut din noi oameni fără voinţă, fără iniţiativă.

— Cum a fost să cântaţi în perioada sovietică, în condiţii de cenzură?

— Nu a fost simplu. În acele condiţii, în biroul unui secretar de partid, am rupt biletul comsomolist, după ce mi s-a tot reproşat că ceea ce fac nu corespunde ideologiei sovietice. Le-am zis: “Budte vî prokleatî s vaşei ideologhiei”. Aveam vreo 19 ani atunci.

— Şi ce a urmat?

— Probleme. Am fost blamat, interzis, cenzurat. Asta nu mai contează acum. Eu sunt fericit că s-a întâmplat aşa.

— Era o modă – biletul de partid. Aţi fost sau nu comunist?

— Doamne fereşte! Mai ales după ce am rupt biletul de comsomolist. De fapt, la sugestia unor amici, care mă convingeau că nu-mi voi putea face carieră dacă nu voi intra în partid, am depus o cerere, dar nu a fost acceptată. Nici nu avea cum să fie acceptată, în condiţiile în care eram monitorizat de kgb-işti. Ulterior, lucrurile s-au schimbat, la Securitate au venit persoane mai culte, mai şcolite şi aveam altfel de comunicare cu ei. Nu mai erau nişte dogmatici, beton armat, cum era Vornicescu sau Lebedev, Dumnezeu să-i ierte.

— De unde, cum i-aţi cunoscut pe cei care vă “monitorizau”?

— Cum să nu-i cunosc, dacă deseori eram chiar citat să mă prezint în birourile lor? Cunoşteam acele birouri ca pe cele cinci degete.

— Ce vă întrebau?

— Tot ce vroiau: de ce sunt naţionalist, de ce sunt împotriva puterii sovietice, de ce vorbesc nemoldoveneşte… Nişte prostii. Pe atunci, profesioniştii erau ţinuţi la Moscova, iar aici erau numiţi nişte oameni docili, care nu aveau idee de multe lucruri. Ei se ocupau de supravegherea scriitorilor, a oamenilor de cultură, căutau “clenciuri” în versurile lui Damian, Vieru sau Vatamanu… Unii dintre aceştia habar nu aveau ce înseamnă vers, poezie, literatură, figuri de stil, dar, la sugestia unor informatori, aveau grijă ca cei mai buni scriitori să aibă destule probleme în acele timpuri.

— Cu experienţa dvs. de economist, de om de afaceri, cum credeţi, când vom scăpa de sărăcie, de deznădejde, când vom avea şi noi un trai civilizat?

— Atunci când va fi voinţă politică. Atunci când va fi eliminată hoţia. Din păcate, cei mai mulţi dintre cei care ne guvernează sunt vulnerabili la păcate sau amorfi. Noi nu avem voinţă politică, nu suntem apţi să acceptăm riscurile, în numele copiilor, în numele nepoţilor, să baţi cu pumnul în masă, să urli, să ţipi, să muşti şi să reuşeşti.

— Am avut, dar a dispărut?

— Nu am avut niciodată, de la Ştefan cel Mare încoace.

— În aceste condiţii, când recunoaşteţi că suntem guvernaţi de o clasă amorfă, de ce vă tot întrebaţi de ce lumea pleacă de aici? Poate nu-şi doresc o viaţă… amorfă?

— Nu au voie să nu-şi dorească. Dacă ar gândi aşa, ar trebui să nu mai facă copii. Este clar că nu doresc, nici la alegeri, nici după alegeri, nimeni nu vrea să rişte, să ridice un pai, de parcă toţi le-ar fi datori. Aşa, de la alegeri la alegeri, timp în care nimeni nu încearcă să schimbe ceva în viaţa sa, am ajuns iarăşi că, în 2014, Voronin ar putea reveni la putere.

— Prin ce se aseamănă guvernările de la noi?

— În mare parte, prin acţiunile de corupţie. Ţin minte, de pe când eram mititel, în satul meu era un sector vast de păşune. Sătenii împărţeau imaşul în patru părţi. Astfel, cireada satului păştea mai întâi o pătrime din păşune, după care trecea la alt sector. Tot aşa, când ajungea la primul teren, acolo iarba era crescută din nou. La noi, cu guvernările pe care le-am avut, iarba nu reuşea să crească. Corupţie este oriunde şi a fost oricând, chiar şi pe timpul lui Hristos, şi înainte de el, dar dacă te apuci să primeneşti o ţară, iubeşte-o ca pe mama ta. Dacă vrei să guvernezi o ţară, trebuie să o iubeşti ca pe copiii tăi.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, A.G.