VIDEO Spovedania unui fost condamnat pentru violență în familie. „Doamne ferește să mai pun vreodată mâna pe vreo femeie”

A fost condamnat la 5 ani și 6 luni privațiune de libertate pentru acțiuni de violență în familie. Acum două luni, după ispășirea termenului, a fost eliberat din detenție. Revenirea la viața de dincolo de gratii nu este deloc simplă, dar el spune că încearcă să se bucure de libertate, alături de copiii săi. Având studii în drept și în relații economice externe, nu-și găsește, deocamdată, un loc de muncă. Regretă cele întâmplate, regretă anii trăiți în închisoare, regretă suferințele pe care le-a cauzat fostei sale soții, părinților și copiilor săi. Își cere iertare de la ei și promite să prețuiască orice clipă trăită alături de ei de acum încolo.

În fiecare an, la 25 noiembrie, este marcată Ziua internațională pentru eliminarea violenței împotriva femeilor, motiv pentru care, la nivel mondial, statele, organizațiile internaționale și societatea civilă sunt încurajate să promoveze sensibilizarea opiniei publice privind violența împotriva femeilor. Cu această ocazie, vă prezentăm spovedania lui Teodor, condamnat pentru violență în familie, apoi eliberat din detenție.

– Teodor, ce așteptări ai de la viitor?

– Eu îmi văd viitorul aproape de membrii familiei mele. Vreau ca ei să fie sănătoși. Sper că toate greșelile mele, comise față de cei care mă iubesc, sunt câteva persoane care mă iubesc cu adevărat, nu-s multe, dar știu că mă iubesc cu adevărat, pentru că nu mi-au întors spatele cât am stat în detenție. Întotdeauna, la orice posibilitate, mă vizitau și îmi aduceau și mie ce mâncau ei, poate chiar ei nu mâncau, dar se străduiau să-mi aducă mie, pentru că, la libertate, ai mai multe posibilități să pregătești ceva pe plac, dar în pușcărie mănânci ce îți dau… Ei, când știau că vin la mine, își încărcau torbele și veneau, să gust și eu câte ceva pregătit de ei acasă, de mama, de sora…

Da, îmi mai văd viitorul fără probleme cu legea. În viitorul meu nu vreau probleme cu legea. Îi sfătui pe toți să nu se lege, legea-i dură, dar e lege, cum spune un proverb latin. Am ieșit din detenție și am ajuns la concluzia că, dacă știi două lucruri să le respecți, deja îți va fi mai ușor să treci prin toate greutățile: să ierți și să rabzi, să ierți și să rabzi. Fiecare are, uneori, câte o izbucnire de nervi, la fiecare se acumulează în cap mai multe probleme și, uneori, poate cineva din membrii familiei procedează neașteptat, dar tu trebuie să rabzi…

– Ne-am cunoscut telefonic când erai în detenție și citeai ZdG. Cum aveai acces la ziar?

– Lucram la bibliotecă și așteptam cu nerăbdare ziarele, ca să fiu informat despre tot ce se întâmplă în lume. Sigur că sunt multe informații negative, iar oamenii sunt foarte închiși. De la pandemie, de la sărăcie, lumea s-a schimbat… Sunt multe informații, nici nu reușești să le asimilezi. ZdG spune realitatea. Și cunoscuții mei, când le-am spus că voi da un interviu pentru ZdG, mi-au zis: „Unicul ziar care spune realitatea și descrie adevărul”. Chiar dacă sunt surse pe internet, ZdG e unicul în R. Moldova care prezintă realitatea. Cu cine nu am vorbit, toți știu de acest ziar.

De la speranță la sentință

• Făcusem acea prostie în 2016. M-au închis aproape peste un an, la 4 august 2017. Nu mă gândeam că voi fi închis. Speram că voi primi condiționat. Cum ai da, dosar penal era deschis și nu mai pot să te ierte, să zică, hai, băiete, fii cuminte. Știu, trebuiau să mă condamne. M-am dus singur la judecată. Fetița era acasă. I-am pus să vizioneze un film în desen animat – „Alba ca zăpada și cei șapte pitici”, varianta engleză, că e cu multă muzică și durează mai mult, vreo câteva ore. I-am spus: tu privește, până vine tata de la Rezina. Era 4 august 2017. Tatăl meu fusese la Rezina, se frezase că, a doua zi, erau invitați la nuntă, la restaurantul „Grand”, de la Rîbnița. Vine tata frumos frezat, el era bun gospodar, ne ajuta întotdeauna, pilonul familiei era. Tata mi-a zis să revin repejor, că avem de lucru prin grădină. Știți, în august, e mult de lucru la țară.

• Mă îmbrac, mă duc, sigur fiind că voi primi o condamnare condiționată. Am observat cum zâmbește procurorul. Intuiția mi-a spus că nu-i a bine. Dacă zâmbește, atunci va cere ani, asta e munca lor… Am intrat în sală. Avocatul meu, chiar dacă era plătit de tata, plecase la mare. Înainte de vacanță, mi-a zis: dacă vezi ceva suspect, nu te duce la judecată. A mai zis că, dacă voi fi condamnat, el va contesta și, doar dacă rămâne în vigoare la Curtea de Apel, atunci vor începe să mă caute. Dar eu prefer ca problemele să fie rezolvate cât mai repede. De fapt, nici nu-mi place să întru în probleme. Mai zic unii că riscul e o cauză nobilă, dar eu zic: viața-i una, oameni buni. Cum a zis Oscar Wilde: nu tratați viața prea serios, că oricum nu aveți nicio șansă să ieșiți viu din ea. Wilde a trăit doar 46 de ani și s-a dus tânăr în pământ. Eu mă strădui să-mi păstrez viața, așa cum am mai multe probleme de sănătate și umblu cu pachetul de leacuri după mine, vreau să trăiesc și Doamne ferește să mai ajung acolo chiar și pe vreo jumătate de an, acolo e iadul, e sfârșitul. Nu mai vreau acolo.
• Eu încălcasem și ordonanța de protecție, o sunasem pe fosta mea soție și cred că asta mi-a jucat festa. Cred că au decis să mă învețe minte, dar chiar atâția ani? Prea mult… Eu niciodată nu am fost pe drumurile astea. Dacă aș fi știut ce viață e între pereții ceia, sincer vă spun, nu știu ce aș fi făcut. Mi-am lăsat acolo sănătatea. Psihologa care era în penitenciar mi-a zis că eu aș fi ca o cioară albă. Am întrebat-o de ce crede așa. Mi-a zis că a înțeles asta pentru că nu am prieteni. I-am zis că comunic doar cu cei cu care trebuie să comunic. În închisoare nu-mi trebuie prieteni. Nu vreau să mă leg cu răii.
• Da, cu două săptămâni înainte de pronunțarea sentinței, împreună cu fosta soție și cu avocatul, am mers la judecată. Soția a depus, în scris, o cerere, argumentând că mă iartă, enumerând și cauzele, că avem copii mici, care trebuie întreținuți și trebuie să crească alături de tatăl lor. Totul e anexat la dosar. Atunci, procurorul a cerut 6 ani de detenție. Când am ieșit, a sunat nănașa noastră și vorbea cu fosta soție. Soția îi spune că au cerut 6 ani. Nănașa a înțeles că ar fi vorba de o amendă de 6 mii, nu-i venea să creadă că e vorba de 6 ani.
• A venit judecătorul. Am stat în picioare și mi-am ascultat sentința: 5,6 ani. Am rămas cu gura căscată, nu-mi venea să cred. Dar, totul e în urmă. Da, avocatul a contestat și la Curtea de Apel, la CSJ, dar toți au lăsat în vigoare. Eu m-am nimerit exact în perioada în care era o campanie de combatere a violenței. Cred că cineva a vrut să demonstreze că aici violența este combătută. Vă spun: la copilașii mei niciodată nu am ridicat vocea, nu că să ridic cumva mâna. Cum puteam eu să devin peste noapte atât de rău? Chiar nu găseam motive pentru o astfel de condamnare. Eu munceam, nu consumam alcool, soția depusese acea cerere, de iertare, în instanță…

„Recunosc, nu am avut răbdare și nu am putut ierta”

–Dar cum ai ajuns în detenție?

– Recunosc, nu am avut răbdare și nu am putut ierta. Nu mi-am putut ierta fosta soție, să-i dea Dumnezeu sănătate, că muncește, are viața sa personală. Ne leagă copiii, doar copiii ne leagă, dar ei și sunt cei mai importanți în viață. Eu îmi iubesc foarte tare copiii, iar când ne-am căsătorit, îmi iubeam foarte mult soția. De nu aș fi iubit-o, am fi păstrat relații libere, așa cum mulți preferă, puteam puțin să ne jucăm de-a viața amoroasă și la revedere. Da, cu cât trăiam mai mult împreună, cu atât mai tare o îndrăgeam. Avem doi copilași, deși m-am gândit să am cu ea mulți copii, măcar 7, cu femeia asta, am vrut să am mulți, să-i văd, că-s sângele meu, să alerge prin ogradă, ai mei. Nu avem 7, doar 2, dar cred că așa a vrut Dumnezeu. Poate și nu trebuia să am mai mulți, că și cheltuiala e mai mare și se chinuie copiii, deși, demult, făceau mulți copii, cei mai mici purtau hainele celor mari, mâncau toți mămăligă și ce mai era pe lângă mămăligă, principala la masă, și munceau toți împreună… Acum și haine, și mâncare este cât vrei, doar că bani nu-s.

– Visând să ai mulți copii, cum s-a întâmplat să ajungi în detenție?

– Of… Vă spun – nu am putut ierta. Vă spun sincer, eu niciodată nu am avut vreun gând să pun mâna pe ea și cum să pun mâna, dacă ea e atât de mărunțică, finuță, mai tânără cu 9 ani decât mine, parcă ar fi copilașul meu. Figura, ochișorii, năsucul – tot cum îmi place mie. Poate, undeva, în lume, este vreo fată care mi-ar plăcea mai mult, dar atunci când am întâlnit-o pe dânsa, ea mi-a plăcut cel mai mult. Acum nu mă mai gândesc la nuanțele astea, pentru că am stat la pușcărie, ea fiind partea vătămată. Și, fiind în pușcărie, trăgând toate câte le-am tras, am ajuns la concluzia că nu-mi mai trebuie nici ochi frumoși, nici nas frumos, nimic, principalul să nu mai ajung vreodată la închisoare… Și îi sfătui pe toți să nu ridice mâna, să nu fie violenți, mai bine să cedeze, să ierte, orice s-ar întâmpla.

– Din ce motiv, totuși, ai devenit violent?

– În dosarul meu era indicat că motivul violenței a fost că am bănuit-o de infidelitate. Dar, vă spun sincer, nu am ridicat mâna la ea atunci când, poate, a fost momentul, tocmai peste jumătate de an, după ce am clarificat totul… Era seară afară, vreo ora 5.00, când am făcut prostologia ceea pentru care am stat atâția ani în detenție. Dar am făcut-o neplanificat. Am venit acasă cu gândul ca, noaptea ceea, să o petrecem împreună. Ea pregătea să pună masa, că era a doua zi de hram și era nănașa la noi. Toți erau acasă. Eu am intrat în bucătărie, unde ea trebăluia. Am început, ca de obicei, „scumpa mea”, „frumoasa mea”… Limba oase n-are, complimente poți găsi întotdeauna, deși, în zilele noastre, femeile nu mai cred în complimente, ci în fapte. Ai mașină, ai casă, nici nu trebuie să le spui complimente… Eu îi spuneam cuvinte de dragoste, iar ea a început a striga la mine că ar ști pe unde umblu eu cu băutul…

„Vreau ca fosta soție să fie fericită”

– Și nu avea dreptate?

– Nu avea… Că eu nu o înșelam. Cu băutul – da, încercam să-mi înec amarul în băutură. Nu mă trăgea acasă. Eu mă uitam la dânsa și nu-mi venea să cred că m-a înșelat. Nu-mi venea a crede, dacă mâncăm atâția ani dintr-o farfurie, toată scârba, toată bucuria, toată boala, totul împărțeam împreună. Nu știam ce să aștept de la omul ăsta. Așa s-a întâmplat că eu venisem cu binișorul, ea era supărată și am făcut ce am făcut, fapt pentru care îmi cer iertare de la ea. De multe ori, mi-am cerut iertare. Dumnezeu nu mă iartă, dar ea, ca om, o rog să mă ierte, eu nu am de gând niciodată să mă pun cu legea. E tare strașnic în pușcărie. Nu sfătui pe nimeni să ajungă acolo. În 2016, când s-a întâmplat asta, aveam 33 de ani, ea avea 24… Când s-a întâmplat, eu am încercat să vorbesc, am vrut să aflu de ce a procedat așa, poate ceva nu o satisface la mine, poate trebuie să ne despărțim pe cale pașnică, să nu sufere copiii, că ei suferă. Când vor crește, ei o să ne amintească, celor care vor fi în viață, sper să fim în viață… Da, mai este o nuanță: eu am vrut să rezolvăm pe cale amiabilă, dar ea nu a putut să-și exprime poziția, a tăcut.

– Poate tăcea de frică?

– Nu, Doamne ferește. Eu așa de tare o iubeam, ea parcă era copilul meu. Eram ca și dependent de ea. Se întâmplă astfel de cazuri, nu? Poate nu-i convenea că trăiam cu părinții, poate se implicau părinții, poate nu le plăcea ce și cum face, cât doarme. Dar aveam copii mici împreună, unde s-a grăbit? Mașină nu am avut, castel nu, dar eram în rând cu lumea, aveam un trai decent, dar cazi jos odată, și lumea suferă din cauza ta. Așa a fost și în cazul meu. Eu nu știu unde e minusul meu, dar el undeva este, doar că ea niciodată nu a vrut să vorbim despre asta. Poate vroia mai mult de la viață, dar așa e dat ca unul să aibă mai mult, altul mai puțin, bucură-te de ce ai, sănătate de-ar fi. Dar ceea ce a fost din memorie nu se șterge. Vreau ca fosta soție să fie fericită. Mă gândesc că, dacă la ea va fi totul bine, va putea ajuta și copiii. Îi doresc doar binele, că tare e greu de unul singur, cu pensia mamei, să am grijă de copiii noștri. Ei cresc și au tot mai multe nevoi.

„Sunt și de 70 de ani condamnați pentru violență în familie”

– Ai mai cunoscut condamnați pentru violență în familie?

– Sunt tare mulți, o sumedenie! Stau atâția ani! Poate sunt alții care scapă ușor… Se zice că deal cu deal se întâlnește, dar și om cu om se întâlnesc și se ajută. Sunt și de 70 de ani condamnați pentru violență în familie. Cu nevasta au trăit o viață, au nepoți, și ei stau la pușcărie pentru violență în familie. Sunt șocat. Acolo am vorbit, azi cu unul, mâine cu altul. Îi întrebam pentru ce stau și îmi spuneau: pentru violență în familie.

– Cum era o zi de a ta în detenție?

– Acolo am deprins să țin capul plecat. Chiar când merg pe drum, rareori, ridic capul sus. În toți cei cinci ani alergam întruna, de dimineață până seara. Am lucrat în administrație, am fost bibliotecar, am deservit toți deținuții. Niciodată nu am răspuns un cuvânt înapoi, că nu mă duc sau că azi nu-i zi de deservire. Zi de zi ascultam tot ce îmi spuneau colaboratorii, nu mă uitam ce rang au, de la cei mai mici până la cei mai mari, pe toți îi ascultam și ce-mi spuneam, totul făceam. Și cu deținuții cu care trăiam într-o celulă mă străduiam să tac, chiar dacă poate îmi ziceau ceva. Acolo, în pușcărie, se află totul despre tine. Și ce-ai lucrat la libertate, și cu cine ai trăit, și pentru ce stai închis. Totul știu. Deseori, te provoacă, dar am tăcut și am ajuns să văd libertatea și nu mai vreau înapoi. Să mă audă Dumnezeu… După ce m-am eliberat, m-am ciocnit cu mari greutăți. Stresul psihologic care s-a adunat în acești ani de detenție, cât am răbdat, de fapt, acolo m-am învățat a răbda. Acum să-mi spună oricine, orice ar spune, dacă sunt cu capul treaz, nu răspund un cuvânt. Psihologul mi-a zis că am o atitudine prea serioasă față de viață. Dar cum altfel? Vedeți câte cazuri banale sunt când omul își pierde viața? Banal, stupid… Dar viața e una… Am multe întrebări, dar nu mai caut răspunsuri, mă bucur că-s la libertate. E atât de frumoasă libertatea, după ce vezi cât de strașnic e acolo.

– Dar copiilor ce le-ai spus? Ei au știut de ce lipsești?

– Da, au știut totul, dar ei mă iubesc foarte tare. Nu vreau să mă ridic în slăvi. Eu mult timp nu am fost lângă ei. Eu încă trebuie să demonstrez că, într-adevăr, îi iubesc, că nu degeaba le spuneam, la telefon, că îmi este dor de ei. Copiii, la vârsta lor, au nevoie de dragoste și mângâiere, de căldură părintească.

– E un caz mai special, copiii cresc cu tine acum… Așa a decis instanța?

– Nu, așa au decis copiii atunci când eu eram încă în detenție. Ei veniseră în vacanță la bunica, la mama mea și nu au mai vrut să plece. Dar și mama mea nu mai poate fără ei, că îi iubește foarte mult. Când se apropia școala, fiica, de 12 ani, i-a spus fostei mele soții: „Mămica, noi vrem să rămânem cu bunica”. Acum, că e tare greu să se descurce financiar singură cu doi copii, a acceptat. Principalul să am sănătate, că tare vreau să mai trăiesc, dar e greu. Tot ce am pe mine am cumpărat pe banii primiți la eliberare, că am ieșit de acolo gol chistol.

„Eu sunt vinovat în fața fostei soții, a părinților mei, în fața copiilor mei”

– Ai un vis pe care ai vrea să-l realizezi împreună cu copiii?

– Eu aș vrea ca ei să fie fericiți. Deseori, vorbesc cu fiica mea, că e mai mare… Chiar dacă nu-i place să-i adresezi de două ori aceeași întrebare, îi vorbesc că vreau și eu să fiu implicat în viața lor, să cunosc ce fac. Eu îi socot prieteni. Nu sunt adeptul să ridici vocea la copii. Revin la ideea că răbdarea e tare importantă. Citeam dăunăzi, în Japonia, o femeie de 116 ani, pe cale să treacă în lumea celor drepți, veniseră jurnaliștii și au întrebat-o: „Ce doriți dvs de la viață, aveți 116 ani, ați trăit o viață așa de lungă, poate doriți să întâlniți o vedetă, să vizitați un loc anume?” Persoana asta, de 116 ani, le-a zis jurnaliștilor: „Dragii mei, nu vreau nimic, doar aș vrea să mai trăiesc”. Asta i-a fost dorința. Așa și eu, aș vrea să trăiesc… Mă uit în jur, atâtea neajunsuri sunt. Eu aș vrea să fie fericiți copiii mei, vreau să am bucurii de la dânșii, aș vrea să nu repete calea noastră, sincer, nu aș vrea să treacă prin greșelile noastre. Da, eu mă consider vinovat, nu dau vina pe fosta soție. Eu sunt vinovat în fața părinților mei și în fața copiilor mei. Dacă ar fi fost răbdare!

În penitenciarele din R. Moldova sunt întemnițați circa 350 de condamnați pentru infracțiuni de violență domestică. Majoritatea celor condamnați pentru o astfel de infracțiuni sunt bărbați.

Anual, serviciul de asistență telefonică gratuită pentru victimele violenței în familie și violenței împotriva femeilor recepționează peste 2000 de apeluri de pe întreg teritoriul R. Moldova şi de peste hotare. Nu toate infracțiunile sunt însă denunțate.