„Proveneam din familii de proletari, ceilalţi erau copii de miniştri”

Interviu cu Victor Rotaru, pictor-scenograf

Uneori, maestrul Grecu întreba: „Ce mai face Victor?” Am fost curioasă să aflu cine e omul despre care se neliniştea Mihai Grecu. Un tânăr talentat, care promitea să devină mare artist! Asta a fost explicaţia. Era prin 1976—’77. Şi de ce nu s-a întâmplat? Pentru că nu a vrut să promoveze realismul socialist în artă. În perioada sovietică, dacă nu pictai realităţi glorioase ale socialismului, eroi ai muncii socialiste, mulgătoare cincimiiste, eroi ai războiului, nu aveai nicio şansă să supravieţuieşti. Comenzile erau oferite doar membrilor UAP, iar pentru a deveni membru al organizaţiei de creaţie cu acte în regulă era nevoie de lucrări realizate în maniera realismului socialist. Victor a înţeles că nu va putea face acest compromis cu propria conştiinţă şi a renunţat. Şi-a câştigat existenţa muncind ca pictor-scenograf asistent la Studioul „Moldova-film”, apoi la Teatrul de Operă şi Balet, a predat arta plastică pe la mai multe şcoli de pictură pentru copii prin sate. Cât şi cum l-a modelat renunţarea la darul hărăzit, cum era lumea artistică în anii ’60—’70 în rssm, cum a selectat memoria sa anumite episoade despre prieteni, oameni pe care i-a întâlnit, despre părinţii care veniseră de la ţară şi au ajuns orăşeni…, despre toate acestea şi încă despre alte aspecte aflaţi citind interviul inserat în această pagină.

— Încerc să vă imaginez în anii 1967—’70, citind „Secolul XX”, ascultând muzică de calitate, pictând… Maestrul Mihai Grecu vă aştepta să reveniţi la atelier, prietenii şi colegii vă proroceau un viitor de mare artist. Atât de talentat, cu toate calităţile pentru a fi pictor, de ce v-aţi retras?

— O zi alături de Maestrul Mihai Grecu, în atelierul său, era o lecţie de neuitat, un bonus de încurajare! Bănuiesc, nu numai pentru mine, ci şi pentru mai talentaţii şi erudiţii mei prieteni din tinereţe: Tudor Braga, Andrei Sârbu şi Petru Jireghea. Grecu însemna coborârea autoritară şi apostolică din ceea ce era de neatins, găsit numai prin cărţi de artă plastică. Un zvâcnet, o amintire a unei vieţi neîmplinite, amintire amară şi dulce, mă ţine şi acum să ascult de vocile de altădată; cafelele, Crucifixul – revin toate „din negura de vremi” azi, acum. De ce m-am retras? Nu s-a putut, nimic nu s-a putut. Matisse şi Modigliani, icoanele ruseşti („Troiţa” de Andrei Rubliov), impresioniştii şi postimpresioniştii, Picasso şi Dali, extravaganţa lui Vincent Van Gogh, Gauguin, Franz Kafka, Camus, Jean Paul Sartre, „absurdul”, mai târziu Eugen Ionesco, Samuel Becket – toate astea la 1968, într-un extaz de tinereţe entuziastă, pe fundalul unui comunism înflăcărat şi de neînvins. Inocenţa şi prostia, tertipurile vieţii au făcut să ajung într-un mediu pe care nicicând nu mi l-am dorit. Amin. Stratagema vieţii a făcut să ajung în punctul unde sunt, nu era nimic de făcut, nu mai este nici acum. Când am conştientizat că niciodată nu voi putea urca la înălţimea lui Mihai Grecu, am renunţat! Mi se părea timp pierdut să încerci.

— La expoziţia cu genericul „Portret contemporan” privirea mea s-a fixat pe o lucrare, un autoportret. Tabloul era al dvs. Ce stare e asta, cum o definiţi? Vă priviţi în oglindă şi vă portretizaţi?

— „Întoarcerea fiului risipitor”, Rembrandt Van Rijn, portretele de vreme târzie „Bătrânul şi bătrâna”, Musorgski cu puţin timp înainte de moarte, ochii lui fierbând de ură şi neputinţă în faţa nesperanţei, Ilia Repin – această metamorfoză vulcanică mă copleşeşte tot mai mult. Dar şi cocheta „Ţărăncuţă”, gata să strâmbe din năsuc ori să-şi arate poznaş limba. În faţa unui tablou ca „Întoarcerea fiului risipitor”, descoperit cu mulţi ani în urmă la Ermitaj, te cuprinde o stare ca într-o odaie cu Gregor Samsa, zguduit de metamorfoza ce i s-a întâmplat (vezi nuvela „Metamorfoza” de Franz Kafka). Nici internetul, la care vă referiţi, nici fotografia, nici o reproducere de pe tablou nu poate să te tulbure în acest mod. Percepţia mea estetică se produce, oricât ar fi de straniu, printr-un gen de reacţii abisale. În sfârşit, tot ce ţine de sentimente tari, feroce, dulceaţa lor vulcanică mă copleşeşte în primul rând… Rembrandt-Grigorescu-Repin, prin lucrările enumerate, sunt, se pare, configuraţia sentimentală extremă, care mă călăuzeşte în puţinul cât mai reuşesc.

— Cum credeţi, ar fi autoportretul o cunoaştere de sine sau ajută să vă aprofundaţi dincolo de aparenţe?

— „Autoportretul” e un fel de „masochism” îndulcit: nu uita cine eşti! Dar şi o lipsă de “doritori”, modele. Cred că şi Van Gogh se confrunta cu acelaşi lucru. Autoportretul e tot un portret, fără conotaţie ideologică, bine-nţeles, un fel de a te privi ochi în ochi şi nu fără interes necruţător. Autoportretul este un prilej de autoidentificare.

— Discutând despre portret, în lucrările din expoziţie găsiţi pătrundere psihologică, revelare a caracterului sau e mai multă reprezentare strict/absolut reproductivă?

— Un portret pictat într-o manieră mai mult sau mai puţin realistă pare a fi o aventură tot mai puţin tentantă, chiar stânjenitoare pentru cel care mai îndrăzneşte să ralieze la acest deziderat. Aşa o fi sau poate nu, dacă îţi propui să realizezi un portret cu un efect psihologic, o anumită veridicitate emoţională, nu ai cum să ocoleşti această exigenţă. Uneori mă înspăimânt cu câtă îndârjire i se conferă artei moderne titlul exclusiv de a fi unica de înaltă calitate, selectivă. Portretul este o cunoaştere şi o admiraţie a artistului plastic faţă de modelul său, altfel spus, chiar omul ca unitate de măsură a tuturor lucrurilor. Se pare că secolele XX şi XXI se îndepărtează tot mai mult de imaginea ca individ, om – colectivitatea anonimă seduce tot mai mult şi mai hotărât omul-individul. Artistul unic prin însăşi predestinaţia sa de creator în unicitatea individuală devine tot mai tributar operei sale civilizaţionale.

— Cum a fost revenirea în faţa şevaletului?

— Timidă şi neîncrezătoare.

— Aparţineţi acestui oraş, îi cunoaşteţi istoria, oamenii care i-au făcut această istorie, bună sau rea… Citeam că fiica lui Ivan Bodiul a realizat un film despre tatăl său şi a afirmat, la lansare, că adevărata artă s-a făcut pe timpul urss… Aţi fost aproape de regizorul Vlad Ioviţă, aţi lucrat la câteva filme cu el. Vreau să ne amintim de acele timpuri…

— În general, funcţionarii sunt cu ochiul de la spate şi chiar modeşti în aprecieri, ei lasă odraslele „să facă istorie”. Au fost şi bune, şi rele. În tot cazul, studioul cinematografic funcţiona, „Moldova-film” era funcţional pe timpul urss şi au rămas şi câteva filme, câteva foarte bune, de certă notorietate. Azi Moldova nu e o piaţă de desfacere, e nevoie de ani buni ca să ajungă la cât a fost. Nu pot fi sigur dacă chiar o doreşte cineva.

— Pe când munceaţi la „Moldova-film”, aţi avut bucuria să-l cunoaşteţi pe Vasile Covrig, scenograful. Cine-şi mai aminteşte azi de Vasile Covrig, cel care a absolvit VGIK-ul cu menţiune?! Cum explicaţi, de ce uităm? Sau de ce nu valorificăm fapta bună, dăruirea unor oameni care au fost şi au marcat anumite segmente de viaţă, fie şi episodice?

— Vasile Covrig, scenaristul, şi Vlad Ioviţă, regizorul, au fost prieteni, pe aceşti doi oameni i-a legat o prietenie de o rară configuraţie: unul în celălalt, o neîncetată bătaie de inimă, un ecou într-o mare de ecouri. Unul fără altul nu ar fi ridicat flamura continuităţii. I-am cunoscut bine şi pe Ioviţă, şi pe Covrig, am fost pe platoul de filmare alături de ei, dar şi alături de Brescanu sau Gagiu. Ar fi interesant să se scrie o istorie a acelor timpuri, când afirmam că dintre toate artele cea mai importantă este cinematografia. Azi spunem „industria filmului”. Ar fi curios să investigăm procesul de schimbare a opticii, pentru a constata că adevărul e undeva la mijloc.

— Cum erau Chişinăul şi oamenii în anul 1968, când Mihai Grecu a expus lucrarea „Băiatul cu boii”? Afirmaţi, într-o discuţie anterioară, că dacă expoziţia ar fi avut loc la Bucureşti sau oriunde în Ţară, pictura Maestrului ar fi fost percepută altfel.

— „Istoria unei vieţi” şi „Ospitalitate” nu numai că au fost o explozie într-un mediu cultural care s-a dovedit a fi nepregătit, împărţind monotonia artistică în denigratori şi combatanţi, adesea duşmănindu-se. Nu ştiu dacă ulterior a mai fost aşa ceva. Imaginea Chişinăului se asociază în memoria mea cu tramvaiul din strada Petru Rareş, în 1960-’68 se numea Pavlovskaia. Noi fixam pe şine căpăcelele din metal de la sticle astfel ca să fie strivite sub roţi. Aceste căpăcele luau o formă cu un luciu triumfător, ce ispravă! Imaginea asta-i dominantă, apoi un şir de gherete improvizate în partea de jos, lângă pod, unde se vindea tot alcoolul care se producea în Moldova; bărbaţi fără picioare în cărucioare improvizate, victime ale războiului, înjurături, ameninţări ameţite de vodcă, miliţienii făcând raiduri de securitate, alungându-i de-a valma. Da, şi în acest vacarm uman şcoala de pictură pentru copii din strada Şciusev!

— Aţi fost coleg şi prieten cu Petru Jireghea, Tudor Braga, Andrei Sârbu, Mihai Ţăruş, Vlad Bulat. Vreau să rememorăm acei ani, şcoala de pictură, profesorii şi mai ales atmosfera acestui oraş provincial care, deşi nu s-a învrednicit de titluri glorioase precum „Iaşul marilor iubiri”, are ceva care ne-a ţinut aici…

— Cu Andrei Sârbu mi-a făcut cunoştinţă, târziu, Tudor Braga, chiar dacă casele noastre de la Poşta Veche se aflau „la un fum de ţigară” pe aceeaşi stradă. Între Tudor şi Andrei eu eram băiatul ascultător, neavând ce spune, cum şi unul şi altul erau mult peste “erudiţia” mea de începător. A fost o tinereţe cu un început atât de frumos, păcat că eu am fost şi primul, şi ultimul care a căzut din „căruţă”. Nimic de făcut, de schimbat acum… Destinul (cât o viaţă) a făcut să fiu un ins rătăcitor între nicăieri şi niciunde. Nu este un atu. Mai degrabă e o stare sufletească. În tinereţe m-am raliat cu tot sufletul unei distinse minorităţi, în atelierul Maestrului Grecu eram cel mai neobservat alături de colegii mei. Peste ani atuurile susţinute atunci cu entuziasm formează o uriaşă majoritate. Poate că aş fi vrut să fiu alături de ei…

— În acest secol învălmăşit, în mormanele de maculatură care se produc, nu aţi abandonat patima lecturilor. Cum aţi descoperit literatura? Ce se putea citi din opera existenţialiştilor pe timpul urss, în Chişinău?

— Biblioteca (atunci „Krupskaia”) era un mijloc sigur şi irezistibil prin atracţia de a te sustrage realităţii. Holul de dimineaţă, puţin somnoros şi misterios de solemn, etajul III, sala mică – limbi străine! – , chiar dacă nu cunoşteam niciuna, citeam traduceri în limba română, uneori de specialitate, mai des critică literară gen teatru-antiteatru-teatru, eseistica lui Jean Paul Sartre („Baudelaire”). Existenţialismul ne-a marcat sfâşietor nu prin filosofia sa (mă pricep mai puţin, nici nu am capacitatea pentru studiu şi analiză), dar temperatura şi disperarea trăită personal la un adânc de prăpastie, malurile negre sălbatice, şiroiul de igrasie…

— Ieri seara am citit scrisoarea lui Anton Cehov adresată fratelui său Nicolae! M-a uimit întâmplarea pe care aţi trăit-o la Ialta. Un mesaj încifrat. Dacă tot sunteţi un pasionat de Cehov, o relataţi?

— Ce o fi fost Ialta pe vremea lui Cehov poţi ghici amintindu-ţi filmul “Plohoi, horoşii celovek” (Iosif Heifiţ, 1973), cu Vîsoţki, Dal’ şi Papanov promotori ai rolurilor centrale. Filmul are la bază povestirea ”Duelul” de A. P. Cehov. Greu să-ţi imaginezi un trecut mai nedesluşit, mai arhaic, oriental şi un mic grup de “înaltă civilizaţie” miop şi surd, lipsit de curiozitate în faţa unei realităţi autohtone, probabil tătăreşti, un fel de aroganţă americană pentru restul lumii. (Chişinăul în vremea exilului lui Puşkin, fără societate bună.) Am gândit ceea ce am relatat mai sus în momentul în care, aflându-mă la Ialta, la filmări, am pornit să caut prin magazine un pix, voiam să fac nişte notiţe. N-am avut sorţi de izbândă: în oraşul unde Cehov se izola nu am găsit în magazine un pix! Nu erau în vânzare.

— Evitaţi aglomerările de oameni, chiar şi expoziţiile le priviţi a doua zi, după vernisaj. Ieşiţi din casa de la Poşta Veche doar silit de obligaţii. Ce vă supără, ce vă mâhneşte: sărăcia, agresivitatea, indivizi cu restanţe la capitolul politeţe? Ce vă face un însingurat?

— Singurătatea este un fel al meu de a fi. Chiar aflându-mă la Bucureşti, doamna la care am locuit, Monica se numea, spunea că sunt un lup singuratic. Lupul îl las pentru alte personaje, mai dure, dar singurătatea e un fel de a fi strivit între superioritatea majorităţii şi dezacordul cu tine însuţi. Sunt o fire sentimentală. Sentimentele, când pline de lumină, când abisale, mă călăuzesc toată viaţa.

— Cineva mă învaţă mereu că orice fel de întuneric spulberă/alungă/învinge/topeşte frumuseţea, bunătatea, inteligenţa…

— Un întuneric al naturii mă înspăimântă, dar este nespus de atractiv şi senzual. În filmele eroice mă confundam cu eroii de război. O imagine mai imposibilă decât eu în rolul de erou de război nu poţi să-ţi închipui. Având acest eroism romantic, acest eroism jinduit, dar absolut imposibil. De exemplu, eu mă întreb: cum s-ar fi comportat în aceste situaţii prietenii mei?! Cu demnitate, poate nu tocmai eroic, dar cu demnitate. Eu aş fi fost laş, sigur un laş.

— Şi cum explicaţi acest comportament?

— Cea mai elementară frică. Tata avea oroare faţă de veteranii de război care spuneau poveşti, el zicea că ei nu au fost pe front o zi…

— Dar de unde vine frica?

— Nu ştiu. Tata a fost un om curajos, a făcut trei ani de război cu finlandezii. A fost trei zile într-o încercuire, rănit la cap, a mâncat coajă de copac… Tata a făcut serviciul militar la Murmansk, într-o unitate de aviaţie. Era un bun tehnician avia, cunoştea bine domeniul, a ajuns până la sfârşitul războiului, a avut norocul chior să ajungă în Germania. Ţin minte, avea oroare faţă de veteranii de război care spuneau poveşti, el zicea că ei, probabil, nici n-au fost pe front, nici n-au mirosit războiul.

— Tatăl dvs. a fost pedagog?

— Da, a terminat cursurile învăţătoreşti de la Balta, fiind originar din Transnistria. A fost profesor în raionul Teleneşti. Mihai Rotaru se numea. Mama, Alexandra Balan. Părinţii mei erau originari din Pârâta şi Coşniţa. Ce-mi amintesc eu despre Coşniţa, am râs mulţi ani, colhozul se numea Fruktovîi Donbass. Vă imaginaţi? Mai am o amintire curioasă: pe atunci, în copilăria mea, în acea livadă se plantau primii pomi de piersic, erau aduşi de undeva, că până atunci în Moldova nu creşteau. Fructe capricioase, le ador frumuseţea!

— În ce an aţi venit la Chişinău?

— În 1952, a fost ideea tatei. Pe atunci preda matematica în raionul Teleneşti. Mama până în ultima clipă a vieţii nu a îndrăgit Chişinăul. Ea şi-a părăsit satul natal când împlinise 17 ani, satul ei a rămas ca povestea lui Ion Druţă. Moscova, marea metropolă, nu l-a refăcut sub nicio formă. Ciudat, Druţă a rămas la nivelul acelor istorii sentimentale, în scriitura sa. Druţă al nostru nici pe departe nu a trecut prin experienţa lui Cinghiz Aitmatov, pe care capitala imperială îl transformase fundamental. Am citit „Vaporul alb” şi am avut impresia că citesc „Nimic nou pe Frontul de Vest” al lui E. M. Remarque (1929)! Aitmatov avea un stil dur, modern. Druţă nu avea nimic din toate astea. Când am citit „Frunze de dor”, am plâns. Eram adolescent. Îmi plăcea atât de mult acea istorie dintre Gheorghe şi Ruxanda! Vara, când mă duceam la bunici, fie la Coşniţa, fie la Pârâta, o căutam pe Ruxanda. Şi chiar era în satul acela o domnişoară frumuşică, cu cosiţă lungă… Apoi fetiţa mea a plecat la oraş, şi când a revenit în sat, era frezată scurt, purta pantalon stilat, părăsise frumuseţea Ruxandei. O pierdusem. Ruxandele ni le-a furat oraşul. Trăisem un sentiment irepetabil…

— Pornisem de la drama mamei dvs., care nu a acceptat viaţa de la oraş. De ce?

— Da, tocmai povestea mamei m-a făcut să aduc acest exemplu a doi mari scriitori, Druţă şi Aitmatov. Mama a rămas cu satul ei, a rămas să ducă dorul acelui sat unde trăise până la 17 ani, tânără şi frumoasă! La oraş nu găsise atmosfera, disponibilitatea unora faţă de alţii. Nimic din frumuseţea relaţiilor umane din satul acelor ani nu a găsit în cartierul Poşta Veche. Oamenii nu comunicau unii cu alţii, nu se duceau în ospeţie. Ea tânjea după satul ei… Deşi acolo avea părinţi adoptivi, părinţii ei adevăraţi fuseseră deportaţi în RASS Komi. Nu s-au mai întors. A fost adoptată la o vârstă fragedă, la 3 ani. A avut o viaţă chinuitoare. Trei copii, casă, vacă, anii de după război, foame…

— Dar cum s-a vindecat de dorul de satul copilăriei?

— Când a aflat că jumătate din prietenele ei s-au alcoolizat, altele au decedat. Atunci toate amintirile s-au făcut cenuşă şi mama a acceptat că povestea s-a încheiat.

— Părinţii dvs., oameni veniţi de la ţară într-un mediu care se dorea urban, v-au dat la şcoala de pictură. Cum au aflat de existenţa acelei instituţii de învăţământ?

— Istoria are o logică. Mama cânta frumos, dansa la fel de bine. Uneori, gândindu-mă la mama, la talentul ei preţios, îmi pare rău că după război nu existau căutători de talente care să o fi găsit! Poate ar fi avut alt destin. Ea aprecia vocea superbă a Mariei Drăgan, îi plăcea să-l asculte pe Nicolae Sulac. Eu desenam bine. Şi Mihai Ţăruş la fel. De la tatăl lui Mihai a aflat şi au convenit că trebuie să încercăm. Cu Mihai suntem vecini, ne despart câteva case. Am găsit un om foarte bun, care a zis: să încercăm! Acolo învăţau copii ai miniştrilor, ai şefilor, ruşi, evrei. Doar eu şi Mihai Ţăruş eram copii din familii de proletari, „din oameni simpli”. La şcoala de pictură am învăţat rusa. În clasa a patra, terminasem anul cu note maxime, am simţit un fel de consideraţie din partea tuturor.

— Apoi aţi intrat la Colegiul de arte „I. Repin”?

— În 1962, eram student la colegiu. La examenul de diplomă a asistat ministrul adjunct, unul Biuriukov. Privind lucrarea, a întrebat supărat: „Ce-i cu formalismul ăsta?”. Igor Vieru m-a susţinut!

— La colegiu v-aţi cunoscut cu Tudor Braga?

— Da, el era popular la colegiul de pictură, foarte capabil şi cu principii. Avea calităţi exemplare, memorie fenomenală! Braga m-a motivat să citesc opera lui Platon, Aristotel, Kant, Hegel. Autori pentru mine greu de digerat, nu am o gândire abstractă. Mai târziu, am ajuns împreună în atelierul Maestrului Mihai Grecu!

— Vă amintiţi cum aţi venit la atelier?

— Din păcate, nu am o memorie care să mă servească fidel, dar emoţia întâlnirii e cea de atunci, când l-am văzut prima oară! Nu mă părăseşte…

— Vă mulţumesc pentru interviu!

Antonina Sârbu