Prizonierul de război uitat de stat: Ne-au reținut pentru că eram ostași ai unui regim cotropitor

În această săptămână, s-au împlinit 33 de ani de la retragerea trupelor sovietice din Afganistan. 12000 de tineri moldoveni, înrolați în Armara Sovietică, au luptat în acel război străin. Dintre aceștia, 301 au căzut pe câmpul de luptă, fiind aduși în Moldova în sicrie de zinc. În cei 10 ani de război, dintre ostașii originari din Moldova au fost luați 5 prizonieri. Despre 4 dintre aceștia nu se cunoaște nimic și până astăzi. Leonid Vâlcu, originar din Cimișlia este unul dintre cei 5 prizonieri. În 1983, fiind ostaș al Armatei Sovietice, a fost mobilizat la războiul din Afganistan. În octombrie 1984, a ajuns în prizonierat. Ani la rând nu s-a cunoscut nimic despre soarta sa. Abia în 1989, prin intermediul unui jurnalist belgian, a reușit să transmită o scrisoare, care a ajuns în URSS, în care a confirmat că este în viață. După 9 ani și 6 luni de prizonierat, a fost eliberat. Acum locuiește în Franța, este cetățean francez, dar viața sa rămâne marcată de acel război. Pe parcursul anilor, Leonid Vâlcu a acordat sute de interviuri pentru presa străină, despre acel război. Acum câteva zile, a vorbit prima dată pentru media din R. Moldova, acceptând să dea acest interviu Ziarului de Gardă.

• Cum ați ajuns la război?
  
• Eram în Armata Sovietică, în Ucraina. În 1983, ne-au dus în Afganistan. Prima descoperire a fost să văd mulți ostași din republicile sovietice, mulți și din Moldova.
  
• Ce a însemnat acest război pentru dvs.?
  
• Eu nu m-am cerut încolo. La fel ca și în cazul altor ostași sovietici a fost un ordin venit de la conducerea supremă. Nu am avut de ales. 
• Cum ați fost răpit?
  
• Greu de explicat. Ca să înțelegeți, ar trebui să cunoașteți bine configurația terenurilor de acolo. Eram la post, în munți. Acolo munții sunt foarte înghesuiți, cu stânci abrupte. La poalele acelor munți, curgea un râu. M-au trimis după apă. Când am ajuns la râu, am văzut că afganii ne pândeau. Dintre ai noștri, vreo 70 de ostași, plecaseră în misiune în acea dimineață, iar la post rămăsesem doar doi. Eu, mergând după apă, am fost reținut. Acolo unde am fost dus, erau vreo șase prizonieri. Niciunul nu era din Moldova.
  
• Cât timp a continuat prizonieratul?
  
• 9 ani și 6 luni…
  

Părinții mei, până în 1989, nu au știut nimic despre mine, după care o scrisoare de a mea, trimisă cu un jurnalist belgian, a ajuns în Europa

Nu mai am pe nimeni, dar am casa părintească, pe care am renovat-o și unde sper să revin

Nu am povestit prea multe nimănui despre ce și cum a fost. Au fost ani grei. Am pierdut mult timp și nu din vina mea. Eu nu m-am cerut în Afganistan, nu m-au trimis părinții…

În acești ani, părinții, familia, ce știau despre dvs.?

Părinții mei, până în 1989, nu au știut nimic despre mine, după care o scrisoare de a mea, trimisă cu un jurnalist belgian, a ajuns în Europa. Acolo au făcut cumva legătură și au transmis în URSS informația că eu sunt în viață.

Cum ați întâlnit jurnalistul belgian?

Veneau mai mulți jurnaliști acolo. Am vorbit cu el.

Cum treceau zilele în prizonierat?

Cum treceau? Când și cum. Erau zile foarte grele, mai ales primele, când nu cunoșteam limba, era foarte complicat să ne exprimăm, să cerem ceva… Uneori tăiam lemne, mergeam în munți, după ierburi, ajutam la bucătărie, făceam curățenie.

Ați cerut să vă elibereze?

Știau că vreau să fiu liber. Ne spuneau că într-o bună zi vom fi, dar că situația nu e bună, ca să ne trimită înapoi. Ei cereau recompensă, voiau să obțină ceva în schimb de la sovietici. Când basmacii au luat puterea în mâinile lor, Rusia a fost primul stat care a recunoscut că aceasta ar fi adevărata putere în Afganistan. Atunci fusese eliberat un prizonier rus, Serghei Fateev, care era împreună cu noi.

Cum ați acceptat religia musulmană. Citisem că ați fi fost forțat să treceți la Islam…

Nu este adevărat. Eu am primit Islamul, dar nu forțat. În Islam, nu poți fi forțat să aderi. Musulman se consideră cel care acceptă conștient Islamul. Dacă nu face acest lucru conștient, el nu e considerat musulman.

S-a întâmplat când erați în prizonierat?

Da. Ne-au explicat că e bine să primești Islamul. Le-am spus: dacă voi spuneți că Islamul vostru e mai bun decât Creștinismul nostru, demonstrați-mi. Atunci am citit Coranul. Ni s-a explicat totul. Am acceptat și de atunci rămân în Islam.

Într-un articol citisem că unul dintre prizonieri ar fi fost lichidat pentru că nu acceptase religia Islamică…

Poate au fost și așa cazuri. Dacă a făcut vreo crimă. Pentru că nu a acceptat Islamul, nu putea fi omorât, doar dacă lua în derâdere Islamul. Ăsta putea fi un motiv, sau dacă s-a dovedit că a fost ofițer de informație, infiltrat acolo.

Și cum ați fost eliberat?

Eu și un ucrainean, Victor Nazarov, am fost eliberați mai târziu, peste vreo 8 luni, în 1993. Eram în piață, nu știam că vom fi eliberați. Era Ramadanul și voiam să cumpărăm ceva de mâncare.

De unde aveați bani pentru cumpărături?

Banii ni-i dădeau ei. Noi foame nu am dus. În general, era lipsă de alimente, că era război și noi înțelegeam acest lucru. Nu se întâmpla ei să mănânce și pe noi să ne țină flămânzi. Erau corecți. Mâncam aceeași mâncare ca și ei.

De ce, totuși, v-au reținut?

Pentru că eram ostași ai unui regim cotropitor.

Care ar fi fost recompensa pe care ar fi cerut-o pentru eliberare?

Arme, alimente. Aveau nevoie de multe lucruri. Mujahedini, când au preluat puterea, au refuzat banii vechi și au cerut de la sovietici să le tipărească bani noi, iar aceia au acceptat. Pe urmă au venit ajutoare pentru populația civilă, dar și armament pentru armată.

Cum v-au anunțat că sunteți liberi?

Deși anterior erau prietenoși cu noi, uneori chiar jucam fotbal împreună, atunci ne-au spus brutal să mergem mai repede. La comandament, am văzut o mașină albă. Ne-au spus: aveți 5 minute, luați-vă catrafusele și urcați în mașină. Am întrebat unde ne ducem, dar nu ne-au spus. Ne-au dus într-un oraș, în care era serviciul lor de securitate, care făcea legătură cu țările de origine ale prizonierilor. Peste vreo 4 ore, ne-au dus în alt oraș, în Hurduz, ne-au zis că vom rămâne acolo 2-3 zile. Ascultând radioul, am auzit la BBC că Masud a anunțat despre eliberarea a doi prizonieri sovietici. Atunci am înțeles că despre noi era vorba. A doua zi, ne-au spus că vine președintele Afganistanului la Aeroport, de unde vom fi duși în Pakistan. Am așteptat toată ziua, dar, din cauza condițiilor meteo, avionul nu a mai sosit. A doua zi, ne-au dus într-un oraș din nordul Afganistanului, acolo am stat o noapte, apoi ni s-a spus că nu mai plecăm în Pakistan, ci în Cabul, unde ne-a întâlnit Ambasadorul Rusiei. Din momentul în care ambasadorul ne-a preluat, ne-am considerat liberi. Din Cabul am plecat la Tașkent, iar de acolo – la Moscova, unde ne-a întâlnit Andrei Kozarev, fostul ministru de Externe al Rusiei și alți oficiali, inclusiv Ambasadorul R. Moldova la Moscova.

Cum au fost cei 9 ani și 6 luni de prizonierat pentru dvs.?

Nu vreau să mă gândesc la asta. Nu am povestit prea multe nimănui despre ce și cum a fost. Au fost ani grei. Am pierdut mult timp și nu din vina mea. Eu nu m-am cerut în Afganistan, nu m-au trimis părinții… A fost greu, erau anii tinereții, în care mă gândeam la o facultate, o carieră. Facultatea am făcut-o când am revenit, prin 1994 – facultatea de drept la USM. Făcusem un an pregătitor în România, dar nu am putut să rămân acolo, pentru că mă casatorisem. Am aflat că și ucraineanul cu care am fost timp de aproape 10 ani în prizonierat se descurcă foarte greu, că nu are bani nici ca să-mi trimită vreo scrisoare.

Ce rost a avut acel război?

Niciun rost. A fost un război de ocupație. Sovieticii au vrut să-și lărgească teritoriul, vroiau să facă un alt Afganistan. Aveau de gând să ocupe ulterior Pakistanul și să aibă ieșire la Oceanul Indian.

Acum, tot mai frecvent se vorbește despre un posibil război chiar aproape de R. Moldova…

Rusia întotdeauna s-a poziționat ca un stat nesătul și hrăpăreț, cum a fost și URSS. Astăzi ei duc aceeași politică. Vot tot mai multe teritorii, pe când în Siberia sunt pustii pământuri cu bogății enorme. Nu știu ce va fi. Sper că țările occidentale vor vrea să oprească acest posibil război.

Cum este viața dvs. de după război?

Plină de dificultăți. Am fost eliberat pe când salariile erau foarte mici, erau multe lipsuri. Se închideau fabrici, uzine. Erau zile în care nu aveam nici pâine în casă. Pe urmă, la sfârșitul studiilor, am decis să plec în Franța. Aici, un francez pe care l-am cunoscut în Afganistan mi-a propus să rămân. El m-a ajutat să-mi găsesc un loc de muncă și să-mi reiau viața de la capăt.

Cum a fost compensată această perioadă în care ați riscat, fiind luat și în captivitate…

Când am venit, mi se oferise un apartament cu o cameră în Chișinău (1993) și un loc de muncă, la Ministerul Apărării. În câteva luni, am primit o ordonanță de la Guvern (premier Andrei Sangheli), în care se spunea că anii de prizonierat vor fi incluși în stagiul de muncă ca și perioadă dublă de timp. Mai târziu am aflat că ordonanța s-a pierdut. În 1993, ea nu era actuală. Aș fi avut nevoie de ea acum, ca să cer pensie anticipată, pentru că am stat în condiții complicate și am ratat mult timp din viață. Am scris pe la ministere, pe la arhivă, dar am primit răspuns negativ – scrisoarea nu se găsește, nu au văzut o astfel de scrisoare… Cum putea să se piardă, dacă puterea juridică a acestei ordonanțe intră în vigoare în momentul în care pot solicita o pensie?

Când ați fost ultima dată acasă, la Cimișlia?

La sfârșit de octombrie 2021. Nu mai am pe nimeni, dar am casa părintească, pe care am renovat-o și unde sper să revin.

Dar în Afganistan ați mai revenit vreodată?

Da, am fost, în 2008, pe când eram deja în Franța. Am vrut să văd acele locuri și oamenii pe care îi cunoscusem atunci. Din păcate, persoana care mă ajutase mult, fiind pentru mine ca un tată, pe când eram prizonier, nu mai era în viață. Murise după trei ani de la eliberarea noastră, tot la război.

Credeți că mai sunt prizonieri în Afganistan?

Sunt, știu că sunt. Am un prieten englez, care e jurnalist, el a realizat un interviu cu un fost prizonier sovietic, care povestea despre viața lor de acolo, arăta un bătrân, deși era încă tânăr. Nu au acte de identitate, nu au bani și nu pot reveni, chiar dacă, oficial, sunt liberi. Cunosc un fost prizonier care a decis să revină din Rusia în același Afganistan, pentru că, spune el, acolo oamenii au inimă bună, pe când în Rusia…

Ce mesaj ați transmite celor care urzesc războaie?

Să nu uite că războaiele sunt un mare rău. Războiul este sânge, sunt lacrimi, distrugeri economice, pierderi de vieți și nu cred că aceasta este o cale pe care putem rezolva problemele. Pe timp de pace oamenii sunt veseli, bucuroși, se dezvoltă economia… Acum 10 ani, lucram cu niște ucraineni care mereu spuneau că e nevoie de război… Îi tot convingeam că războiul e periculos. Le spuneam că, pe acest pământ, pot să mai încapă zeci de miliarde de oameni și nimeni nu va muri de foame. Peste vreo 10 ani, m-am întâlnit cu un ucrainean dintre cei cu care lucrasem. L-am întrebat dacă se bucură de războiul din țara sa. El a zis că, atunci, se gândeau la alte țări, nu și la un posibil război în Ucraina.

Pentru conformitate, Aneta Grosu