Preotul care a trecut prin războiul de la Nistru: „Am teamă numai de Dumnezeu, de fapt, nici de Dumnezeu nu am teamă, fiindcă îl iubesc”
În timpul războiul din 1992, Vasile Pistrui, parohul Bisericii „Minunea Sfântului Arhanghel Mihail”, din Criuleni, slujea la Holercani, acolo unde Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” găzduia refugiați din stânga Nistrului și răniți de pe platoul de la Cocieri.
În 1987, când absolvise Seminarul Teologic și fusese repartizat în calitate de preot la Biserica din Holercani, avea 27 de ani. Când a ajuns în sat, a descoperit un locaș fără acoperiș, locaș care, în perioada sovietică, fusese transformat într-o latrină. Astăzi își amintește cum, împreună cu bătrânii satului, căci anume bătrânii erau cei mai atașați de credință, au curățat totul și au început renovarea bisericii.
„Veneau la Biserică pe scurtătură, iarna încălțând papuci cu potcoave speciale, făcute de un fierar din sat. E un drum lung din vârful dealului până pe malul Nistrului, unde, se află Biserica „Sfântul Nicolae”, închisă în 1959 de sovietici”, povestește părintele Vasile. După reconstrucție, Biserica a fost redeschisă în anul 1990, dar, în 1992, războiul de la Nistru a lovit puternic nu doar în oameni, ci și în locașul sfânt. Cu părintele Vasile Pistrui ne-am întâlnit la sfârșit de februarie, într-o zi cu un vânt puternic, care tulbura apele Nistrului exact ca atunci, la început de martie 1992. Am trecut prin locurile în care erau debarcați răniții, morții și refugiații. Am trecut pe la mormântul primului său copil, înhumat în curtea Bisericii, am căutrat și am găsit urmele războiului din 1992, proiectate pe pereții, poarta, gardul Bisericii și al casei parohiale.
– Părinte, ce amintiri vă leagă de Biserica de la Holercani, al cărei paroh ați fost timp de un deceniu?
– Când am ajuns prima dată aici, Biserica era într-o stare deplorabilă. Avea acoperișul deteriorat, în interior, toți cei care veneau la odihnă pe malul Nistrului, își făceau trebuințele. Am curățit-o ca pe un grajd, ca pe un veceu și am început restaurarea, în 1989-1990-91, am făcut reparație generală și în interior, și în exterior, Biserica este veche, a fost târnosită, adică sfințită, în 1888. Sunt peste 100 și ceva de ani de când stă biserica aici. Pe timpuri, era în mijlocul satului, care se întindea până la Nistru, unde acum este apă. Sat era și aici, mai la deal, iar prin anul 1957-58 casele au fost ridicate sus pe deal, unde e satul nou, dar Biserica a rămas aici ca un stâlp de stragă pentru noi, pentru toți, cu minunea Sfântului Nicolae, pentru că cei care au plănuit barajul de la Hidrocentrală nu cred că o fi avut grijă să facă nivelul hidrocentralei ca să nu inunde Biserica.
Dar, uitați-vă, asta e într-adevăr o minune, Nistrul a venit până aproape de pereții bisericii și aici s-au oprit apele și niciodată nu a fost inundată, deoarece apa dacă se ridică mai sus, curge peste baraj. Cu anii, sub apele Nistrului a rămas cimitirul vechi al satului, dar și mai multe case. Biserica a fost salvată ca printr-o minune. Ce alte amintiri mă leagă? În cei 10 ani de slujire aici, multe s-au întâmplat, așa că și amintiri am multe. În curtea Biseriii, și-a găsit locul de veci unul dintre cei patru copii ai noștri, Ștefan. Lângă mormântul iubitului nostru fiu crește un tei, pe care l-am sădit aici, în curtea Bisericii și despre care m-am înțeles cu părintele Manuil să nu-l atingă, făcând vreo construcție, acest tei fiind o emblemă a dăinuirii neamului nostru, a poporului nostru, a credinței noastre.
Vasile Pistrui, paroh al Bisericii „Minunea Sf . Arhanghel Mihail” din Criuleni.
După Seminarul Teologic, timp de 10 ani, a fost preot-paroh la Biserica din Holercani.
În activitatea sa de slujitor al bisericii a renovat și a ridicat de la zero cele două biserici.
– Sunteți preotul care, fiind aici, aproape de linia frontului, ați refuzat evacuarea și ați rămas cu morții și cu răniții războiului. Cum a fost?
– Aveam doi ani de când restaurasem biserica și o redeschisesem după atâția ani de păgânătate, de necredință. Atunci când mitropolitul mi-a spus: Părinte, trebuie să pleci cu familia, îmi propusese o parohie din raionul Soroca… I-am spus, ÎPS, nicidecum nu pot să plec, familia o duc la părinți, în raionul Rezina, dar eu rămân cu poporul meu, căci toți cei care rămân în sat vor avea nevoie de susținerea mea ca duhovnic, ca preot. Măcar că eram tânăr, am decis că rămân aici. Biserica să nu o mai închidem, căci și așa a avut o soartă vitregă, până am redeschis-o. Atunci m-am gândit că nu mai trebuie să o reînchidem. Așa am săvârșit și sfânta liturghie de Hramul Bisericii, pe 22 mai, de Sfântul Nicolae, când a avut loc un bombardament foarte aprig… Când cădeau obuze, se înălțau aici, la Nistru, valuri la 7-8 metri. Se ridica apa, acolo unde cădeau obuzele și noi, în biserică, ne rugam de pace. Am întrerupt liturghia pe vreun ceas de vreme, ne-am așezat cu toții la podea și am așteptat să treacă bombardamentele. Așa, în situația asta, am rezistat, am ajutat cu ce am putut. Veneau băieții, când plecau pe platou polițiștii, voluntarii și cereau binecuvântare… Nu le dădeam voie, că nu se poate, să intre cu armele în biserică. Era cineva la ușă și puneau armele sub formă de piramidă, intrau în Biserică, le ofeream câte o cruciuliță și îi binecuvântam să-i păzească Bunul Dumnezeu să nu moară, dar nicidecum nu le dădeam binecuvântare să omoare ei pe cineva. Știți,m acest război a fost unul frate cu frate. Eu așa socot, dacă suntem ortodocși, indiferent de naționalitate, suntem frați întru Hristos. Le-a înclinat bunul Dumnezeu mințile la politricieni, la cei care se socot mai mari, și frați mai mari și au urzit acest război și am avut foarte mult de suferit și suferim și până în ziua de astăzi.
„A rămas sicriul în mijloc, noi am fugit și schije au nimerit și în corpul neînsuflețit al decedatului”
– Cum vedeați războiul atunci, pe când aveați doar 30 de ani?
– Noi am fost martori oculari, dar și participanți la conflict. Mulți din sat s-au angajat ca voluntari, mulți erau polițiști, mulți din flăcăii satului au luptat aici, pe platoul de la Cocieri. Aici, la Biserică, am fost ca un post de prim ajutor pentru băieții pe care îi aduceau cu bărcile dinspte Cocieri, o să vă arăt unde era locul. Aici, în casa parohială, era primul punct de ajutor medical pentru cei răniți. Cu părere de rău, și pentru cei decedați. Era locul unde așteptam să vină Salvările și să-i ducă la spitalele din Chișinău sau din Criuleni. Am participat la șase înmormântări ale băieților care au căzut pe platoul de la Cocieri. Îmi amintesc de un băiat din detașamentul de „Burunduci” (n.r.: detașamente paramilitare care se infiltrau în cele mai periculoase poziții), Ștefan Grama.
A fost o înmormântare tragică. Pe când făceam rugăciunile, separatiștii au prins să tragă asupra noastră, am alergat și ne-am ascuns fiecare unde a putut. Au fost momente tragice, pe care le-am văzut cu ochii mei. A rămas sicriul în mijloc, noi am fugit și schije au nimerit și în corpul neînsuflețit al decedatului. Tragic, foarte tragic, au rămas foarte multe rude îndurerate. Iată și rănile care se văd și pe porțile ciuruite de schije, pereții unde s-a tencuit sunt tot cu urme de schije. Și acoperișul Bisericii a fost lovit de un obuz de tun de pe barajul de la Dubăsari. Numai terminasem de făcut reparația capitală a bisericii, au aruncat acoperișul în salcâmi, acolo, pe deal, am găsit și bârnele, și tinicheaua din care a fost confecționat acoperișul. Slavă lui Dumnezeu că zidurile Bisericii au rezistat, nu a fost deteriorată în interior și pe urmă am depus iar eforturi ca să restaurăm totul la loc. Cred că nu au avut nimic sfânt, dacă au încercat să distrugă și sfintele locașuri. Și până azi mai suferim, că suntem aici pe linia întâi, chiar dacă nu slujesc aici, fiind la Criuleni, tot pe malul Nistrului și simțim povara asta a separatismului și până în ziua de astăzi aici, la noi, la Nistru.
– Ce fel de mesaje aveați atunci pentru creștini, pentru luptători, pentru rudele victimelor?
– Erau mesaje de pace pentru țară, pentru neam, pentru meleagul nostru mioritic, fiindcă poporul nostru este un popor pașnic, niciodată nu a făcut tentative să ocupe pământuri străine. Noi ne-am apărat țara și o iubim și e clar că Biserica și noi, creștinii, nu putem face alte rugăciuni decât de pace. Dacă, să luăm, și acolo, pe partea stângă a Nistrului, sunt tot frații noștri, suntem toți de o credință, ortodoxă și cum se întâmplă și acolo, la Ucraina, că a venit frate peste frate, sunt de un sânge, sunt slavoni și nu ar trebui să se întâmple așa, să vină frate peste frate. Nici prin cele mai strașnice gânduri nu putem să acceptăm așa ceva. Se distrug bisericile, orașele, mănăstirile.
Cred că totul se face din necredință în Dumnezeu, căci, niciodată, un creștin nu poate să facă o tentativă nici cu gândul, ca să omoare pe cineva, dar să vii cu toată armata asupra unui popor, să distrugi viața, să distrugi frumusețea unui popor care își dorește să trăiască suveran, să trăiască independent, soarta lui să și-o aleagă așa cum dorește. Un popor, o țară care are peste 40 de milioane, nu poate să vină cineva să-ți hotărască soarta. Eu socot că e o crimă și cei care fac așa strășnicie nu pot fi oameni ai lui Dumnezeu.
– Și cum ajungeau răniții, refugiații sau decedații din stânga Nistrulșui până aici, la Biserica din Holercani. Și pe atunci Nistrulș era la fel de lat, la fel de năvalnic?
– Iată aici nu era construcția asta, era locul gol. Au fost instalate două remorci de tractor până în apă. Până aici ajungeau bărcile care aduceau răniții și decedații, căzuți în lupte. Ceva mai încolo e locul unde ajungeau bărcile cu refugiați. Da, aici Nistrul are ape năvalnice. În acea primăvară, din cauza vântului și a valurilor, niște bărci s-au răsturnat în râu, au fost și victime. Oamenii plecau neîncetat, mulți șți până azi nu s-au întors. Între Cocieri și Dubăsari, la Corjova, este o mahala în care oamenii nu s-au mai întors înapoi. Și până azi stau casele părăsite, ciuruite de gloanțe.
Să ne ferească domnul ca așa ceva să nu se mai repete. Noi suntem un popor pașnic, nu suntem bogați, nu avem mari bogății în țara noastră, doar atât că avem oameni buni la suflet, oameni cu credință și eu cred că nu au nici o pricină ca să vină asupra noastră. Nico pricină nu au, să ne lase în pace, să trăim așa, liniștiți, fiindcă cât îi trebuie unui om ca să trăiască aici, pe pământ. Ei au pământuri mari, au întinsuri de care nu mai are nicio țară în lume. Eu cred că le ajunge acolo, la dânșii să trăiască și să nu vină aici, asupra noastră.
„Să le dea Dumnezeu băieților din Ucraina puteri ca să țină piept, că și noi suntem sub scutul lor”
– Părinte, de ce, totuși, diferă atât de mult opiniile preoților, când vorbim despre războaie, fie că vorbim despre războiul din stânga Nistrului sau despre cel din Ucraina, acum?
– Practic și preoții din stânga Nistrului sunt tot din Mitropolia noastră, fiindcă Doroțcaia, Cocieri, Molovata-Nouă, Coșnița sunt localități aflate în subordinea R. Moldova. De altfel, am prieteni și din Episcopia de Tiraspol. E clar că datoria și misiunea noastră e să reîntregim țara, să ne rugăm pentru pace, dar, cu părere de rău, biserica de multe ori este influențată de politică, de politicieni și mai sunt dintre cei care nu vor să înțeleagă că misiunea noastră, a preoților, este alta decât să manipulăm noi cu influențe politice. Noi trebuie să fim stâlpii de rugăciune pentru pace, fiindcă în fața lui Dumnezeu toți suntem egali, indiferent de etnie, indiferent de culoare, de limba pe care o vorbim, toți suntem egali în fața lui Dumnezeu și mai ales fiind ortodocși.
– Vă mai vedeți cu cei pe care, în 1992, îi blagosloveați să revină vii de la război?
– În tot anul, la 2 martie, ne întâlnim cu combatanții de pe platoul Cocieri. Misiunea mea e să mă rog pentru cei care au căzut în luptă, am chiar și lista lor în altar și toată vremea, la liturghie, mă rog pentru dânșii, pentru odihna lor veșnică. Le cântăm „Mulți ani trăiască” și băieților care au scăpat vii și nevătămați din această urgie. Da, veșnică pomenire tuturor băieților care au căzut în război, că alții îi zic conflict, dar a fost un război mare, unde au murit feciorii neamului, cu demnitate, cu dăruire de sine, cu dragoste de Patrie, dragoste de neam și față de credința noastră strămoșească. Veșnica lor pomenire. Sănătate celor care au rămas, schilodiți, sărmanii și să dea Dumnezeu să nu se mai repede niciodată pe pământul nostru așa ceva. Cel mai strașnic eu socot că este războiul, războiul care, iată, vedem câtă tragedie aduce poporului ucrainean în zilele noastre. Suntem și noi într-un pericol, într-o incertitudine, dar să le dea Dumnezeu băieților din Ucraina puteri ca să țină piept, că și noi suntem sub scutul lor.
– Războiul e o urgie, dar ce frici mai aveți în viață?
– Am teamă numai de Dumnezeu, de fapt, nici de Dumenzeu nu am teamă, fiindcă îl iubesc.
Vă mulțumim pentru acest dialog.
Interviu de Aneta Grosu
