„Politicienii trebuie să accepte că banii furaţi aparţin oamenilor din R. Moldova şi ei trebuie să fie găsiţi şi recuperaţi”

Interviu cu Agatino Camarda, fondator CiFAR – Forumul civil pentru recuperarea activelor

— Dle Camarda, cu ce se ocupă organizaţia pe care o reprezentaţi?

— Suntem o organizaţie neguvernamentală, fondată în 2015, la Berlin, Germania. Scopul nostru este de a sprijini jurnaliştii de investigaţie şi ONG-urile din diferite ţări pentru a lucra la recuperarea activelor, adică la returnarea banilor furaţi prin corupţie. Am lucrat şi anterior asupra acestui segment al corupţiei. Pe parcurs, am sesizat că există o breşă în domeniul cooperării dintre diferite ţări, la nivelul societăţii civile, la nivelul executării deciziilor de recuperare a activelor într-un mod mai eficient, mai transparent. Totodată, ţările de unde au fost furaţi banii, cum e şi R. Moldova, au nevoie de sprijin şi cooperare cu ţările în care banii sunt ascunşi, cum ar fi cele din Europa de Vest. Din aceste motive, ne-am gândit să dezvoltăm programe pentru a îmbunătăţi capacitatea acestor grupuri din care fac parte reprezentanţi ai ONG-urilor şi jurnalişti de investigaţie, astfel încât ei să poată lucra împreună în scopul supravegherii activelor, identificării şi investigării acelor active. În acest proces e nevoie ca cei care investighează să poată vedea cum aceste active ajung dintr-o ţară în alta, cum a fost posibil să fie furaţi bani din ţara de origine – vorbesc aici de bani publici – şi cum aceştia ajung în altă ţară, prin vreo reţea foarte complexă de puncte financiare. Am venit în R. Moldova anume pentru a înţelege ce s-a reuşit în acest sens. M-am întâlnit cu ONG-uri şi grupuri de jurnalişti de investigaţie, cum e şi ZdG, pentru a înţelege strategiile de recuperare aplicate şi, mai ales, pentru a înţelege situaţia din R. Moldova, care este una destul de complexă şi dificilă. Suntem inspiraţi de ceea ce s-a reuşit deja şi de curajul acestor mici grupuri care merg împotriva regulilor celor care deţin puterea, pentru a afla ce s-a întâmplat cu milioanele care aparţin cetăţenilor de aici. De asemenea, suntem aici pentru a aduce exemple din experienţa altor ţări, unde s-a lucrat în comun pentru a identifica drumul banilor şi pentru a contribui la restituirea acestor bani furaţi. Mă gândesc că, în acest sens, Moldova nu are prea multă experienţă, deoarece este vorba despre un subiect nou, dacă ne gândim la frauda bancară din 2014 şi la laundromatul rusesc, dintr-o perioadă similară. Din perspectiva unei investigaţii, asta poate fi considerată o etapă mai nouă. Credem că, la această etapă, din cauza lipsei de cooperare şi de iniţiativă din partea autorităţilor, munca acestor grupuri de jurnalişti şi a unor ONG-uri este extrem de importantă. Este singurul mod prin care se poate pune presiune pe guvernare şi pe autorităţi în ansamblu, pentru a face ceva, pentru a-i responsabiliza pe toţi cei implicaţi în raport cu acest caz, precum şi în raport cu altele, similare.

— Aţi amintit că, în alte ţări, sunt suficiente istorii de succes privind recuperarea banilor furaţi. Puteţi să ne aduceţi nişte exemple?

— Lucrăm într-un domeniu complicat. Recuperarea activelor este un domeniu care cere din partea mai multor state voinţă de a lucra împreună pentru a întoarce banii. Asta nu se întâmplă foarte des pentru că, din păcate, dacă vezi o ţară puternică, unde la guvernare sunt şi persoane implicate în furtul banilor, acestea sigur că nu vor avea o prea mare voinţă de a-i restitui. Totuşi, sunt cunoscute cazuri, în special acolo unde s-au produs schimbări de regimuri, când guvernele au lucrat şi au reuşit să aducă banii înapoi. Deseori, asemenea lucruri se întâmplă doar cu sprijinul societăţii civile. Există, în prezent, anumite cazuri în care s-a reuşit recuperarea de active din diferite jurisdicţii. Cred că a fost formată o bază globală de date, care numără de la 50 la 60 de state, în care banii au fost returnaţi. Cel mai faimos caz e Nigeria, unde, ani la rând, au avut loc negocieri despre cum anume să fie readuşi banii. Mai important, însă, e să vă spun cum au fost folosiţi aceşti bani, odată reîntorşi. Societatea a adus exemple pozitive şi are încă un rol important în deciziile privind utilizarea banilor în scopuri sociale, astfel încât oamenii ţării de unde au fost furaţi acei bani iniţial să beneficieze acum de ei. Mai e un alt exemplu – cel al Kazahstanului, unde a existat un efort comun între diferite guverne, precum şi implicarea societăţii civile, astfel încât, în final, banii să fie utilizaţi pentru o cauză bună. Succesul a fost posibil datorită implicării unor corporaţii din Elveţia, SUA şi Kazahstan. A fost creată şi o fundaţie – BOTA, care s-a ocupat de managementul banilor. Aceştia au fost direcţionaţi spre educaţie şi spre combaterea sărăciei. La capitolul restituirii banilor şi a contribuţiei societăţii civile suntem, aşa cum am mai spus, la o etapă timpurie. Mă gândesc mereu la impactul Panama Papers şi altor investigaţii similare, care a fost unul enorm. Mă gândesc cum anume acestea au contribuit la investigări ulterioare care au generat chiar şi demisia unor prim-miniştri. A fost un mare impact. Procesul de returnare a activelor este unul continuu şi pentru că e unul dificil, sunt necesare eforturi comune.

— Dar cum pot cetăţenii să pună presiune pe autorităţi, pentru a recupera banii furaţi?

— Cetăţenii trebuie să demonstreze cum ar trebui, de fapt, să acţioneze guvernul, or, deseori, nu e vorba doar despre voinţă politică, ci şi despre probleme tehnice. Societatea civilă e cea care poate prezenta exemplele altor ţări, în care au fost recuperaşi banii furaţi, poate explica şi lucra împreună cu cei de la guvernare asupra acestor procese. Societatea civilă, bunăoară, poate lucra într-o manieră mult mai informală, prin colaborarea cu diferite ONG-uri şi grupuri din alte ţări, pentru a aduce informaţii despre cum o ţară ar trebui să vorbească cu o altă ţară pentru a face o solicitare oficială privind recuperarea banilor. În cazul R. Moldova, de exemplu, cel mai important e să fie pusă presiune ca investigaţiile să aibă loc. Acesta e primul pas. Altfel, banii nu pot fi recuperaţi, pentru că nu ştii câţi şi unde sunt, nu ştii cu ce guvern ar fi să discuţi. Trebuie să oferi exemple, să arăţi cazuri concrete, legate de locurile în care sunt ascunşi banii – cum ar fi atunci când găseşti o vilă într-o anume ţară sau alte proprietăţi, care ar fi fost cumpărate de oameni despre care este clar că au furat bani. Când arăţi asemenea exemple, poţi face presiuni ca guvernul să intervină mai energic. Cred că e important să se pună presiune pe guverne. Cooperarea internaţională este extrem de eficientă, de obicei.

— Credeţi că mai e vreo speranţă că R. Moldova va reuşi să recupereze cel puţin o parte din banii furaţi?

— Personal, nu sunt expert în problema aceasta care vizează R. Moldova. Aflându-mă în R. Moldova, am vorbit cu reprezentanţi ai diferitor instituţii. Din câte am înţeles, în prezent, situaţia nu e foarte clară, or, investigaţia a fost limitată, cel puţin în cazul miliardului şi cel al laundromatului. A fost o comisie care a făcut o investigaţie (Raportul Kroll, n.r.), dar nu s-au înregistrat consecinţe. Totodată, nu a existat şi nu există voinţă politică pentru a urmări acele active. Cel puţin, pe termen scurt, nu e foarte uşor de imaginat că un proces de recuperare a activelor va începe cu-adevărat, deşi guvernarea a promis asta. Din păcate, nu se prea observă semne de înviorare la acest subiect. Cred că, aşa cum s-a întâmplat în alte ţări, lucrurile pot începe de la exercitarea unor presiuni asupra politicienilor. Ei trebuie să accepte, până la urmă, că aceşti bani sunt ai cetăţenilor R. Moldova şi că ei trebuie să fie găsiţi şi recuperaţi, asta fiind singura cale.

— Dar cum pot ţările mici, aşa cum e R. Moldova, să le ceară unor state mult mai puternice să le dea banii înapoi?

— Pentru asta, există proceduri oficiale. Guvernul unui stat afectat trebuie să aibă suspiciuni despre locul unde ar putea fi ascunşi banii furaţi. Să spunem, de exemplu, că au fost camuflaţi în Marea Britanie. În acest caz, dacă există această suspiciune, apărută în urma unei investigaţii, autorităţile naţionale, în special sistemul judiciar, prin intermediul Ministerului de Externe, contactează autorităţile din acea altă ţară şi face o solicitare oficială. Există proceduri şi instrucţiuni despre cum să contactezi aceste guverne. După răspunsul statului contactat, începe cooperarea. Acest proces ia mulţi ani, pentru că există numeroase dificultăţi tehnice, legate nu doar de voinţa politică, ci şi de sistemele legale diferite. Există şi diferite interpretări ale actelor de corupţie, care trebuie consultate. După ce toate aceste detalii sunt clarificate, e nevoie de o foarte bună cooperare privind aplicarea legislaţiei de către funcţionarii care se ocupă de investigaţii într-o ţară sau alta. Există iniţiative la nivel internaţional, care facilitează această comunicare, cum ar fi reţelele de recuperare a activelor şi Interpolul, care încearcă să lucreze împreună pentru a găsi informaţii despre spălări de bani şi corupţie la nivel internaţional. Iarăşi, contează cât de bine se lucrează împreună. Odată ce banii au fost identificaţi, abordarea clasică este că ţara de origine trebuie să demonstreze, prin urmărire penală, că banii au fost furaţi. În faţa justiţiei ar trebui aduşi oamenii implicaţi în asta, pentru a fi condamnaţi pe cazurile de corupţie care au fost demonstrate. În acest caz, ţara de destinaţie va îngheţa banii suspectaţi că ar fi fost furaţi. Când se va ajunge la etapa finală a procesului de urmărire penală, banii vor putea fi confiscaţi, nemaifiind în proprietatea condamnatului, ci ajungând la statul destinatar. Apoi, după multe negocieri, banii ajung în ţara de origine. Procedura durează pentru că, de obicei, ţara de destinaţie impune condiţii şi ţara de origine nu aprobă asta – ei spun că ăştia sunt banii lor şi că îi vor folosi aşa cum cred de cuviinţă. Evident, ţara de destinaţie are suspiciuni că banii vor dispărea din nou. Negocierile iau mult timp. Totuşi, în consecinţă, banii pot fi întorşi printr-un acord bilateral.

— Cât timp durează aceste procese?

— Asta ia aproximativ 10 ani pentru fiecare caz. Şi dacă te gândeşti la aceasta, sunt doar câteva milioane de euro care au fost returnate din miliardele despre care se presupune că au fost furate din ţările în curs de dezvoltare. Potrivit Băncii Mondiale, e vorba de 20-40 miliarde pe an, furate exclusiv din ţările în curs de dezvoltare, iar sumele recuperate sunt foarte limitate, fiind vorba de doar câteva sute de mii. E complicat, dar acesta, exact acesta este motivul din care CiFAR a fost fondat. Noi înţelegem că e nevoie să se lucreze mai bine, să se lucreze într-un mod mai transparent. În majoritatea cazurilor, nu ştim cu precizie despre câţi bani exact este vorba – câţi au fost îngheţaţi şi câţi restituiţi, aşa că punem presiune pe guverne ca să publice aceste date şi cu aceste date, societatea civilă poate pune ea mai multă presiune pe guvernanţi, pentru a interveni şi a insista ca să fie restituiţi banii.

— Cum se întâmplă că aceste sume impunătoare de bani sunt furate în special din ţările în curs de dezvoltare?

— Principalul motiv e corupţia. Când e vorba de o ţară în care supremaţia legii e slabă, oamenii de la putere se pot folosi de lacune, pentru că ei controlează aceste lucruri. Şi sunt multe moduri în care oficialii, cei de la putere, pot ascunde banii din bugetul de stat. În cazul furtului miliardului, e vorba de ceva destul de complex, deoarece au fost implicate bănci, rezerve din Banca Naţională. În acest caz vorbim de un mod nu tocmai clasic de a fura bani. Au fost folosite proceduri destul de sofisticate de a sustrage bani. De obicei, în aceste scopuri sunt folosite companii false, prin intermediul cărora sunt delapidate sume impunătoare de bani. Sunt multe căi prin care are loc spălarea de bani. După cum am mai spus, acest gen de infracţiuni sunt comise mai ales pentru că nu există un control asupra puterilor, iar corupţii pot avea acces la fondurile statului, utilizând pentru asta puterea pe care o deţin.

— Au companiile offshore doar activităţi dubioase?

— E o întrebare complicată. Ştiu că, de obicei, companiile offshore sunt utilizate pentru a ascunde banii care vin din surse dubioase, poate fi vorba despre crimă organizată sau despre corupţie. Dar, în esenţă, sistemul e o problemă. Sistemul financiar global permite asta – e prea uşor să aduci bani dintr-o ţară într-un paradis fiscal sau în alte ţări, prin intermediul unui offshore. Cu siguranţă, există o problemă în acest sens.

— Cum îi pot responsabiliza plătitorii de taxe pe politicieni?

— În primul rând, trebuie să fii informat despre ce se întâmplă şi, de fapt, asta e şi partea cea mai dificilă, pentru că, am mai spus, e destul de uşor să ascunzi banii peste hotare. Odată ajunşi în străinătate, li se cam pierde urma. De asta, în majoritatea cazurilor, corupţii aleg să scoată banii din ţară, mai degrabă, decât să-i păstreze aici, unde controlul ar putea fi mai dur. Cum am mai spus, există, totuşi, căi prin care banii pot fi returnaţi, în special în urma eforturilor jurnaliştilor şi ale ONG-urilor. Există precedente în acest sens. În ultimul timp, se observă o tendinţă în creştere legată de cooperarea internaţională între jurnalişti şi ONG-uri. Astfel, odată ce informaţia e confirmată, rămâne doar să se ia atitudine, să se protesteze în stradă, să se vorbească curajos şi exact despre tot ce se întâmplă. Chiar dacă e vorba doar de o suspiciune, trebuie să se pună presiuni pentru a se afla mai multe în legătură cu presupusele furturi. Asta e singura cale, altfel, în guvern, oamenii vor face întotdeauna numai ce vor ei.

— Vă mulţumim pentru acest dialog.

• CiFAR este o organizaţie non-guvernamentală, care îşi propune să sprijine societatea civilă în promovarea recuperării transparente şi eficiente a activelor şi în lupta împotriva furtului de bunuri publice la nivel mondial.

• „Ţările în curs de dezvoltare pierd între 20 şi 40 de miliarde USD în fiecare an din cauza corupţiei, delapidării fondurilor şi a altor practici corupte. Multe dintre produsele corupţiei îşi găsesc refugiu sigur în centrele financiare mondiale. Aceste fluxuri criminale sunt în detrimentul serviciilor sociale şi a programelor de dezvoltare economică, contribuind la deteriorarea în continuare a celor mai sărace ţări din lume. Printre victime sunt copii care au nevoie de educaţie, pacienţi care au nevoie de tratament şi toţi membrii societăţii care contribuie cu o parte echitabilă şi merită să se asigure că fondurile publice sunt folosite pentru a le îmbunătăţi viaţa”, spun Yury Fedotov, director executiv al UNODC şi Ngozi N. Okonjo-Iweala, director general al Băncii Mondiale în Prefaţa la Manualul de recuperare a activelor.

• Fundaţia BOTA, despre care menţionează fondatorul CiFAR, a fost înfiinţată în 2008 de către Kazahstan, cu sprijinul SUA şi al Elveţiei. Scopul acesteia a fost de a restitui mai mult de 115 milioane USD, care au ajuns în băncile elveţiene, datorită unor tranzacţii corupte din Kazahstan. Ulterior, banii au fost divizaţi în trei programe: transferuri condiţionate de numerar, burse pentru participarea la instituţiile de învăţământ superior din Kazahstan şi subvenţii pentru sprijinirea furnizării de servicii sociale inovatoare.

• Banca Naţională a Moldovei a făcut publică sinteza Raportului Kroll-2 la sfârşitul anului 2017 şi asemeni primului document furnizat de Companiile Kroll şi Steptoe & Johnson, contractate de R. Moldova pentru elucidarea furtului din sistemul bancar, cel de-al doilea Raport vorbeşte despre Ilan Şor şi un grup de 77 de companii care au legături cu acesta, drept principalii beneficiari ai tranzacţiilor de la cele trei bănci: Banca de Economii, Banca Socială şi Unibank. Frauda cu implicarea celor trei instituţii bancare a avut loc pe parcursul a cel puţin 3 ani, între 2012-2014. Drept rezultat, prin oferirea de credite frauduloase, din sistemul bancar ar fi fost furaţi aproximativ 1 miliard USD.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă