Politicienii au desfrânat electoratul

Interviu cu Nicolae Andronic, preşedintele Partidului Popular Republican (PPR)

— Ce aşteptări aveţi de la actuala guvernare?

— Am avut aşteptări foarte mari. Sunt politician, dar sunt şi cetăţean al acestei ţări şi împreună cu conaţionalii mei am suferit în toţi aceşti ani. Opt ani de viaţă i-am pierdut din cauza guvernării comuniste şi, alături de alţii, am depus şi eu efort ca să debarcăm această guvernare. În fiecare lună, am investit câte 5 mii de euro pentru menţinerea lunară a publicaţiei Moldavskie Vedomosti, care era printre puţinele publicaţii care lupta cu Voronin şi cu regimul acestuia. În consecinţă, m-am ales cu trei dosare penale, 360 de zile, în total, am umblat prin judecăţi şi pe la procurori, am avut interdicţie de a părăsi R. Moldova, mi-a fost percheziţionat domiciliul… După toate acestea, aşteptam multe. Pe lângă libertăţile despre care se vorbeşte că le-am recăpătat şi pe care, în principiu, pot să mi le obţin singur, aşteptam ca guvernarea să le demonstreze cetăţenilor că se poate de trăit confortabil şi în condiţiile unei guvernări democratice. Salarii suficiente, pensii acceptabile, locuri de muncă – o Europă acasă, şi nu doar promisiuni şi vorbe frumoase despre Europa. Ca om care am fost la guvernare şi care, consider eu, a realizat nişte lucruri concrete, ştiu că se poate face mai mult.

— Spuneaţi, undeva, că o parte din viaţă aţi trăit-o pentru popor şi ţară, iar acum o trăiţi pentru familie. Credeţi că această regulă ar trebui urmată de toată lumea?

— Ştiu că am fost invidiat pentru funcţii şi pentru statutul pe care îl am. Sunt omul despre care s-a scris cel mai mult în culori deloc roz, dar, înainte de această guvernare, discutând cu o persoană care mai târziu a devenit un mare lider, l-am întrebat: înţelegi ce rămâne după comunişti, ştii cât de greu va fi atunci când veţi prelua puterea? El mi-a răspuns: nu-i nimic, “o să le pun macaroane pe urechi” şi o să mă creadă. Urmărind acţiunile de mai târziu ale acestuia, am înţeles că nu toţi cei intraţi la guvernare conştientizează că ea se încheie repede şi, ulterior, dacă vrei să trăieşti în această ţară, trebuie să poţi da bună ziua oamenilor în stradă. Ar trebui să fie respectată o astfel de regulă… Puţini, însă, ascultă nişte sugestii. Mai mult chiar, noii politicieni spun despre noi că “ne-am învechit”.

— Ce vă reproşează familia dvs.? Ce vă reproşaţi dvs. personal din activitatea de după ‘90 încoace?

— Îmi reproşez că nu am stat mai mult cu familia. Nu mă gândesc la probleme materiale sau financiare. Moral a fost nevoie să fim mai mult timp alături. Calitatea educaţiei şi a relaţiilor ar fi fost alta.

— Afirmaţi, într-un interviu, cu altă ocazie, că «politica e un drog». Cum să înţelegem această afirmaţie, pentru că nu mai sunteţi de mulţi ani în politica mare? Sau faceţi politică din umbră?

— Drogul constă în faptul că nu te mai poţi dezobişnui de linia întâi. Deşi încerci, mereu ţi se pare că eşti în vâltoarea evenimentelor. Ani de zile, la 7.00, nu aveam altă ocupaţie decât să citesc toată presa, să fiu informat… Şi acum, când s-a umplut lumea de televiziuni, te cheamă toată lumea, să comentezi acţiunile altora… Am început a refuza, deoarece amatorismul cu care se comentează nişte lucruri, felul în care prezentatoarea îţi închide gura, pentru că în căşti i se spune să schimbe tema, subiectul, mă dezgustă. Încerc să mă retrag din astfel de activităţi, deşi povara experienţei prin care am trecut, mai ales de guvernare în cadrul primei alianţe, ADR, care a fost o noutate pentru politica de la noi, mă aduce la un fel de deja vu. Încă în urmă cu un an şi jumătate, puteam prezice cu ce se vor termina relaţiile din cadrul AIE şi cum va evolua comportamentul opoziţiei. Am spus şi nu voi obosi să repet că guvernarea proastă a democraţilor, aşteptările neîmplinite ale cetăţenilor îi readuc la guvernare pe comunişti. De fapt, din politică nu am plecat, deşi nu sunt în Parlament, nu pretind la funcţii şi nu sunt solicitat să dau sfaturi actualei guvernări. Din locul pe care îl am în opoziţia extraparlamentară mă indignează procedura prin care încep şedinţele Guvernului. De la Tarlev încoace a rămas acelaşi ritual: “Excelenţa sa, prim-ministrul”, şi toţi se ridică în picioare. Noi am criticat acest lucru la Tarlev, dar văd că nu a ajutat. Altceva – problema girofarurilor, a străzilor blocate atunci când circulă autorităţile…  Prin anii ‘90, doar preşedintele Snegur era cu girofar. Nimeni altcineva.

— Sunteţi de mai mulţi ani preşedintele PPR, un partid despre care nu se aude nimic, care nu e la vedere. La ce vă serveşte funcţia? Cum e să fii în opoziţie extraparlamentară?

— În 2007, după ce, în 2005, unii l-au votat pe Voronin şi tot ei, în 2007, se odihneau cu Mark Tkaciuk la piscina de acasă, bine-mersi, eu, la alegerile locale, am acumulat un rezultat destul de bun, chiar promiţător. Să nu uităm că primul care a demolat comuniştii nu a fost Chişinăul, ci Găgăuzia. Acolo am câştigat şi alegerile başcanului. În paralel, cum vă spuneam, susţineam un ziar. După acele dosare, percheziţii, filări, am intrat, practic, distrus în alegerile din 2009. Între timp, ceilalţi s-au ridicat de la piscina la care s-au odihnit cu Tkaciuk şi se dădeau drept mari patrioţi. Cu toate astea, nu sunt supărat pe nimeni. Aştept. Nu mi-am pierdut echipa. Am participat la alegerile locale, altceva e că spiritul populaţiei a fost cum a fost. Lumea a crezut că scapă de Voronin, dar s-a ciocnit de alte probleme. Lozinca noastră electorală “Alegeţi oameni normali” este actuală. Nu e secret că sper să pot aduce în partid forţe noi, care s-ar folosi şi de experienţa pe care o am eu.

— Cum sunt relaţiile dvs. cu cei din autonomia găgăuză, cu başcanul Formuzal?

— Oamenii de acolo sunt extraordinari, sunt oameni principiali. Dacă te înţelegi cu ei, îşi respectă promisiunile şi fac anume aşa cum te-ai înţeles, chiar dacă poate fi în detrimentul lor. Politicienii din Găgăuzia, însă, trăiesc o viaţă aparte. De prin 1993, când a început soluţionarea problemei autonomiei şi le-au permis deschiderea secţiilor de votare în Găgăuzia, până la urmă, politicienii i-au determinat să voteze pentru socialişti şi comunişti, şi nu pentru agrarieni. În 2006, l-am cunoscut pe Mihail Formuzal, pe care l-am susţinut mai târziu la funcţia de başcan. Campania m-a costat circa 100 mii USD. El nu era acceptat nici la Moscova, din cauza dosarelor penale, tot politice, pe care le avea. Era un disident faţă de regimul comunist… Mai târziu, când a devenit başcan, fiind şi preşedintele Consiliului PPR, l-am descoperit că trişează. Înainte de orice alegeri, repartiza o parte dintre oameni pentru lista lui Braghiş, altă parte – pentru lista lui Diacov… Se pare că omul făcea business pe seama alegerilor. Mai târziu, ne-a atras într-o aventură pentru care îmi este ruşine până acum, mă refer la “proiectul Tarlev”. După asta, ne-am despărţit şi l-am exclus din funcţia pe care o ocupa şi din rândurile PPR. În timpul unei campanii electorale, când purtam tratative cu PLDM să consolidăm eforturile, l-am dus la Filat, dar a declarat că “nu poate”, deoarece Moscova nu l-ar înţelege şi nu i-ar mai da 5000 de tone de motorină dacă nu-l va susţine pe Marian Lupu. A mai acceptat nişte calculatoare de la fundaţia lui Plahotniuc, ca în ultimul timp să-l vedem promotorul lui Filat la funcţia de preşedinte. Aceiaşi găgăuzi care l-au botezat pe Voronin “găgăuzul nr. 1”, acum l-au botezat pe Filat “nănaşul găgăuzilor”. Formuzal a înţeles mentalitatea politicienilor din Moldova, de aceea a primit şi o maşină nouă de la Filat, nişte bani din buget, care, de altfel, erau aşteptaţi în alte raioane. Cred că acum aşteaptă alţi “donatori”… A anunţat că i-a înălţat monument lui Aliev, lui Nazarbaev, dar nicicum nu-l poate scoate pe al lui Lenin din piaţa centrală de la Comrat. Păcat că prin acest comportament al său Formuzal contribuie la ideea că toţi găgăuzii ar putea să te vândă pe nimic.

— Dacă vom avea anticipate, vă gândiţi să participaţi la scrutin?

— De dragul participării nu aş participa. Aş decide doar dacă aş avea încrederea că reprezentanţii formaţiuni vor accede în organele elective, într-o formulă sau alta, poate şi împreună cu alte partide. E foarte greu să vorbeşti cu alegătorii astăzi. Ei nu mai aşteaptă soluţii, schimbări… Marea majoritate cer bani. Politicienii au desfrânat electoratul. Cred că şi alegătorilor le este greu să recunoască faptul că greşesc câteodată şi comit în continuare aceleaşi greşeli.

— Unde e mai multă corupţie astăzi: în medicină, justiţie, poliţie, procuratură, învăţământ?

— Nu pot să dau un răspuns exhaustiv la această întrebare. Rămân la convingerea că trebuie să combaţi corupţia de sus: din Guvern, Parlament, Preşedinţie, ca ulterior să poţi cere de la alţii. Cunoscutul filosof indian Mahatma Gandhi, când a venit la el o femeie cu un copil, rugându-l: înţeleptule, dezvaţă-l, te rog, să consume dulce, filosoful i-a spus: bine, sugerându-i să revină peste două săptămâni. Femeia a revenit şi, când copilul s-a dezvăţat de această meteahnă, l-a întrebat pe înţelept: de ce nu ai făcut atunci, dar mi-ai zis să revin peste două săptămâni? Acesta i-a răspuns: mai întâi trebuia să mă dezvăţ eu, ca să fiu un exemplu. Revin, ca să scapi de corupţie, trebuie să fii tu, cel de la putere, incoruptibil. Mai trebuie să dai salarii la oameni, să creezi condiţii de muncă, după care ai putea să ceri de la  ei onestitate şi corectitudine. Altfel – nu poţi. La procuratură, bunăoară, rămân în funcţii toţi procurorii din fosta echipă a lui Gurbulea, care au instrumentat dosare la comanda comuniştilor. De fapt, s-au stabilit în funcţii ceva mai bănoase – în departamente ce combat corupţia.

— Cum sunt utilizate, în opinia dvs., fondurile destinate combaterii corupţiei?

— Am participat, împreună cu ministrul Justiţiei, la o emisiune radio dedicată strategiei de reformare a justiţiei. Strategia ar trebui să conducă la diminuarea corupţiei. La capitolul combaterea corupţiei în rândul judecătorilor, se propune identificarea resurselor financiare pentru interceptarea telefoanelor de serviciu ale judecătorilor. L-am întrebat pe ministru dacă ştie că, acum trei ani, a mai fost adoptată o modificare la legislaţie, care prevedea imprimarea audio şi video a şedinţelor judecătoreşti, şi că, de fapt, SUA au investit şi bani în acest proiect. Până astăzi aceste imprimări nu sunt efectuate şi nimeni nici nu se interesează unde-s banii. În judecătorii au fost instalate cabluri şi alte mijloace tehnice, dar nu s-a mers mai departe, or, Moldova nu are nevoie atât de fonduri, cât de schimbarea mentalităţii factorului uman. Ce fonduri ar trebui găsite pentru ca, la examinarea dosarelor disciplinare deschise pe numele preşedintelui Judecătoriei Centru, Ion Ţurcanu, să nu se implice nănaşul său, Sergiu Brânză, care este membru al Colegiului de Calificare al CSM? Strategia de reformare a justiţiei este sterilă şi este concepută doar pentru a atrage nişte fonduri europene, care ştim noi cum vor fi cheltuite. În strategie se mai spune că trebuie să identificăm modalitatea de numire a procurorului. Pentru asta, de câţi bani e nevoie? Eu, care am fost preşedintele Comisiei pentru reforma judiciară şi de drept în 1994, le spun că trebuie să caute locul Procuraturii în sistemul judiciar, ori în Magistratură, ori în Executiv. Atunci, de la sine, se găseşte şi modalitatea de numire a procurorului general, dar şi locul Procuraturii în sistemul general de justiţie.

— Cum arată lista potenţialilor candidaţi la preşedinţie, a celor apolitici, în viziunea dvs.?

— Nu cred că pot fi preşedinţi apolitici. Nu avem o valoare atât de mare ca Václav Havel, în Cehia, ori ca Arpad Goncz, în Ungaria. Oricât s-ar supăra toţi acei care se văd în această funcţie – nu avem astfel de candidaţi, or, de la ‘90 încoace, aproape toţi şi-au înmuiat piciorul într-o apă sau alta. Chiar şi vestita Uniune a Scriitorilor, în loc să vegheze, ca o autoritate morală, bunul mers al lucrurilor în stat, a ajuns să aştepte cadouri în bani şi produse alimentare de la politicieni şi să-i laude în funcţie de sumele primite. Când am văzut că ne-o propun ca şi persoană apolitică pe Zinaida Greceanâi, am înmărmurit. Mi-am zis că ar fi mai bine să lichidăm această funcţie.

— Articolul 13 putea sau nu să aibă, totuşi, o altă interpretare în Constituţia R. Moldova? Aveaţi, atunci, o funcţie importantă în stat…

— Încă din 1989 am avut tangenţe cu aceste proiecte, fiind membru al grupului de elaborare a proiectului de Lege cu privire la limbile vorbite… Pe atunci, îţi era frică să lupţi pentru “limba moldovenească”. Se înţelege că, până în 1994, am evoluat şi eu, nu am stat pe loc. În 1994, înţelegeam foarte bine că limba este română, doar că realităţile erau de aşa natură că majoritatea parlamentară agrariană, din care făceam parte şi eu, în ruptul capului nu accepta asta. Pe de altă parte, trebuia adoptată de urgenţă Constituţia, pentru a fi prima ţară post-sovietică primită în Consiliul Europei. Grupul socialiştilor, în care intrau şi comunişti, vroia să modifice art. 1 din proiectul Constituţiei, care prevede că teritoriul este unitar. Ei vroiau să introducă noţiunea de teritoriu federativ. Mai era fracţiunea lui Alexandru Moşanu, care insista ca în art. 13 să fie “limba română”, şi agrarienii, care insistau ca proprietatea colhoznică să fie legiferată prin Constituţie. După lungi discuţii, şi Lucinschi, preşedintele Parlamentului, şi eu, vicepreşedintele Legislativului, care votasem deja Declaraţia de Independenţă, ce prevedea că Limba este română, am rugat fracţiunea lui Moşanu să accepte art. 13 cu paranteză. În viziunea noastră, acest fapt ar fi permis utilizarea legală şi oficială a limbii române. De altfel, trebuia să căutăm voturi ca art. 13 să fie votat, ori ne blocam şi nu votam în genere Constituţia. Am primit un refuz categoric şi aşa s-a votat cu socialiştii şi agrarienii, păstrându-se, în schimb, art. 1 în actuala variantă a Constituţiei şi omiţând noţiunea de proprietate colhoznică. În 1995, după ce, în calitate de vicepreşedinte de Parlament, am organizat în sala de şedinţe a Legislativului o conferinţă dedicată limbii române, am ieşit din PDAM, declarând că limba noastră este limba română, şi am format cu Mircea Snegur un partid nou, luând cu mine 11 deputaţi din PDAM, după care această formaţiune nu a mai revenit în Parlament. În schimb, am rămas fără funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului, fiind demis. Moral, am rămas satisfăcut, dar am rămas fără funcţie, iar ogorul limbii române era privatizat de alţii, care ulterior s-au dus şi au guvernat cu Voronin. Mă întreb deseori câtă plăcere poţi avea din politică…

— Palanca este un sacrificiu făcut Ucrainei de dragul «bunelor relaţii de vecinătate» şi al «rezolvării diferendului transnistrean» – aşa, cel puţin, şi-a motivat deciziile Guvernul Filat. Rămâne în aer şi problema patrimoniului R. Moldova în Ucraina. Cât şi ce trebuie să mai sacrificăm ca autorităţile de la Chişinău să înţeleagă că cedările nu sunt cea mai bună soluţie de rezolvare a diferendelor dintre state?

— Cândva, pentru că am fost preşedintele Comisiei pentru colaborare economică dintre R. Moldova şi Ucraina, mi-au atribuit mie această “operă”, suspectându-mă că eu aş fi vândut acel teritoriu. Am acţionat în judecată pe toţi acei care m-au învinuit şi am obţinut câştig de cauză. Problema acestei zone ar trebui examinată în contextul general de demarcare a hotarului dintre Moldova şi Ucraina şi al aspiraţiilor şi intereselor noastre naţionale. Ucrainenii sunt nişte parteneri de dialog foarte greoi (au demonstrat-o şi cu ruşii, şi cu românii), şi e clar că, în discuţii, ne-au legat de mâini şi de picioare de trei puncte strategice: Giurgiuleşti, Basarabeasca şi Palanca, or, am dori cu toţii şi ar fi fost corect să fim ţară maritimă şi să beneficiem de toate programele regionale şi europene de dezvoltare dunărene şi maritime. Hotarul administrativ trecea prin mijlocul localităţi Basarabeasca şi toată infrastructura din această localitate rămânea la ucraineni. Acolo ucrainenii au cedat 150 ha. Hărţile nu erau clare nici la Giurgiuleşti. Al treilea punct, discutat la pachet, era traseul de la Palanca. Unde mai pui că ucrainenii, fiind gigantomani, au început construcţia traseului direct Reni-Odesa pe malul mării, ocolind Palanca şi întreg acest sector. Pentru cei din Palanca ar fi trebuit create condiţii speciale de acces la terenurile ce le aparţin de cealaltă parte de drum. Statul ar fi trebuit să deschidă mai multe locuri de muncă, pentru a compensa cumva aceste pierderi. Toate planurile nu au fost duse până la capăt. Astfel, strategic, Moldova a avut de câştigat, dacă privim prin prisma celor 3 puncte, dar au pierdut locuitorii din Palanca, lucru care ar putea fi corectat, dacă guvernanţii ar merge încolo nu doar cu prilejul alegerilor.

— În ce măsură poate fi benefică pentru soluţionarea conflictului transnistrean recenta întâlnire Filat-Smirnov de la sediul OSCE din Bender?

— Pe timpuri, am dus şi eu tratative cu Smirnov, ştiu cum e asta, cât de dificil e în dialog. Plecând încolo, premierul Filat ar fi trebuit ca, până la alegerile din Transnistria, să reuşească pornirea marfarelor prin Transnistria, anularea punctelor clandestine de control, deschise în ultimul timp. Atunci aş fi putut crede că a obţinut ceva, cu riscul de a-i face campanie electorală lui Smirnov. În felul în care a plecat, pare mai mult că, pur şi simplu, îi face campanie lui Smirnov. Nu ştiu dacă pe Smirnov l-ar ajuta acest fapt, dar cred că premierului Filat nu-i pot fi de folos laudele lui Smirnov.

— Care este malul la care ar trebui să ajungă şi nu ajunge de 20 de ani R. Moldova: UE sau Eurasia? De ce ne găsim locul atât de greu?

— Care Eurasie? E păcat că ne găsim acolo unde suntem astăzi. Încă în 1999, fiind la guvernare, am fost preşedinte al Comisiei pentru reformă teritorială, am implementat judeţele, care corespundeau întru totul structurilor teritoriale europene. Am făcut şi alte lucruri, cerute de europeni. Atunci, în opinia mea, eram mai aproape de Europa decât acum. Nu văd ca, în ultimii ani, să fi fost făcute nişte acţiuni reale, care nu necesită bani şi fonduri europene, dar care ar schimba mentalitatea cetăţenilor. De exemplu, tranşarea porcilor la abator şi nu acasă, în curte, aflarea defunctului în biserică, până la înmormântare, şi nu acasă. O campanie împotriva scuipatului de seminţe de floarea soarelui… La urma urmei – nişte WC-uri europene, apă caldă  şi canalizare în sate. Atunci am descoperi că noi, cetăţenii, ne mişcăm spre Europa. Cum poţi să aştepţi drumuri de la guvernare dacă, în acest an, la sumele anunţate pentru reparaţia drumurilor, tenderele au fost organizate cu multă întârziere şi lucrările trebuiau declanşate abia în toamnă, când nu mai poţi aşterne asfalt din cauza condiţiilor climaterice? Nu ar trebui să ne bucure atât de mult faptul că vom avea acces fără vize în Europa, deoarece, în situaţia în care se află R. Moldova, astfel, pur şi simplu, vor fi create condiţii ca şi mai mulţi cetăţeni să fugă de aici.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, RdG.