Părăsind Moldova

Misiunea mea în R. Moldova se încheie oficial la sfârşit de august, după mai mult de 6 ani de muncă în calitate de Consilier pentru Drepturile Omului în cadrul ONU în Moldova. Am venit la vârsta de 41 de ani. Acum am 47. Am o fiică născută aici, la Institutul Mamei şi Copilului (IMC). Mandatul meu în Moldova a fost o experienţă formativă, care mi-a schimbat viaţa. Cred că, în mod similar, şi ţara s-a maturizat între timp. Împărtăşesc câteva gânduri aici, limitat, evident, de spaţiu, dar şi de abilităţile mele.

La Chişinău, am venit pentru prima dată în aprilie 2009, ca reacţie imediată la evenimentele de atunci. Sediul Parlamentului tocmai fusese incendiat, iar zeci de persoane erau în arest. Mai târziu, circa 700 de persoane vor susţine că au fost bătute la poliţie în urma acelor evenimente, soldate şi cu decesul mai multor persoane. Primăria Chişinău emitea zilnic actualizări despre încălcări ale drepturilor omului. Ţara în care venisem părea a fi în stare de şoc. Portofoliul meu de lucru a fost pus în centrul discuţiei publice.

Aprilie 2009

Am sosit într-o sâmbătă, m-am cazat la hotel şi am mers la finala Festivalului Curcubeul peste Nistru – LGBT Pride 2009 – , o petrecere într-o discotecă de pe str. Şciusev. Un prieten mi-a făcut cunoştinţă cu Boris Balaneţki – pe atunci directorul GenderDoc-M, organizaţie ce protejează drepturile LGBT. A fost o petrecere extraordinară. Atunci am întâlnit oameni cu care suntem prieteni până în prezent. Acea seară a fost una liniştită, dar dificilă – Chişinău Pride 2009 a fost, în genere, un eveniment privat, din cauza crizei politice, dar şi pentru că Marşul din 2008 a fost blocat de o mulţime violentă, susţinută de serviciile de securitate. O înregistrare video a acelor evenimente, care cred că mai e pe YouTube, redă atmosfera înfricoşătoare, însoţită de agresiune.

Aşa a apărut prima mea bănuială despre existenţa unor paradoxuri în Moldova: forţele de mobilizare întru apărarea drepturilor omului se pare că nu tratau în mod egal toate încălcările acestor drepturi. În 2010, 2011, 2012, Primăria Chişinău a interzis Marşurile LGBT, dar a permis contrademonstraţii pline de ură. Până în 2013, Chişinăul a interzis şi adunările publice ale comunităţii adventiste şi evenimente publice evreieşti în zone centrale. Argumentele invocate erau „tolerăm minorităţile, dar ele ar trebui să se manifeste în locuri private, izolat”. Deoarece acest punct de vedere e contrar garanţiilor de demnitate egală, stabilite prin angajamentele privind drepturile omului, programul nostru de lucru s-a conturat în direcţia combaterii discriminării, în sprijinul diversităţii.

Un alt paradox care m-a frapat în prima mea primăvară în Moldova: în aprilie, cele mai multe dintre persoanele arestate în urma protestelor au ieşit din detenţie, ispăşind termene de până la 30 de zile pentru diferite fapte contravenţionale. Până la început de mai 2009, aveam o listă de 9 persoane rămase în detenţie. Lista conţinea unele nume mari, inclusiv ale unor persoane precum Stati sau Mătăsaru, importante în blogosfera anticomunistă. Unul câte unul, până în vară, au fost eliberaţi din arest. Toţi, cu excepţia lui Valeriu Petru Munteanu (nume ireal). În octombrie, la şase luni după evenimente, el se mai afla în Penitenciarul nr. 13. Ne-am dus să-l căutăm. Cine a fost acest Valeriu Petru Munteanu? De ce se mai afla în închisoare, dacă toţi ceilalţi au fost eliberaţi? Care a fost trăsătura distinctivă a cazului său? În cele din urmă, am aflat că el nu avea prieteni influenţi pentru a interveni în favoarea sa. Nu avea relaţii. Era un protestatar simplu (admitem că nu a fost paşnic). Astfel, a rămas în penitenciar.

Drepturile Omului şi Sănătatea, printre alte aspecte

Pe 26 decembrie 2009, la IMC s-a născut cea de-a doua noastră fiică – Johannah Shai Cahn-Hani. Atunci, familia noastră deveni cu-adevărat un întreg organic în R. Moldova. Aici fetele au crescut cinci şi, respectiv, şapte ani. Mai întâi au mers la o grădiniţă publică, apoi la una privată. Fiica noastră mai mare, Kali, a mers pentru prima dată la şcoală în 2015, la „Teodor Gertzl”, şcoală publică evreiască din Chişinău. Am trăit cu şi am crescut aproape de vecini moldoveni, în special în 2011-2013, când locuiam în condiţii rurale în partea de jos a oraşului – lângă strada Haşdeu – , unde le dădeam vecinilor noştri plăcinte prin fereastra de la parter şi, deseori, mergeam să iau fetele acasă de la tanti Tamara, unde ele priveau la televizor sau se jucau cu iepurii. Nu vom nicicând aceste momente. Copiii noştri părăsesc Moldova vorbind câte 4 limbi – engleza, romani, româna, rusa. Kali a început să înveţe şi ebraica. Ce loc incredibil! E trist că mulţi consideră un fel de blestem posibilitatea multilinguală a Moldovei.

Experienţa naşterii la IMC a stimulat viziunea mea că munca în sfera drepturilor omului trebuie să se concentreze asupra drepturilor în materie de sănătate. Avizele din spitale notificau că externarea are loc doar cu permisiunea medicului. Am riscat întreaga noastră relaţie cu nişte medici irascibili şi autoritari doar prin adresarea unor întrebări simple. Erau excesiv de precauţi. Nicio cunoştinţă de a noastră nu a îndrăznit să înfrunte un medic de frica răzbunării.

Interesul în domeniul drepturilor omului şi sănătăţii ne-a condus în mod inevitabil la psihiatrie, ţinând cont că moştenirea sovietică a fost una dură, care implică segregarea pe tot parcursul vieţii şi ani grei de sedare. CtEDO a inversat literalmente jurisprudenţa existentă, atunci când, în 2009, a examinat cazul Gorobeţ vs Moldova. Era vorba despre o persoană înşelată prin detenţie în psihiatrie, ţinută acolo contra voinţei sale, legată, supusă tratamentului medicamentos forţat. Simultan, Comitetul Consiliului Europei împotriva torturii aducea acuzaţii plauzibile de abuz sexual asupra pacienţilor instituţiei rezidenţiale psihoneurologice din Cocieri. Asemenea acuzaţii apăruseră şi în cazul unei instituţii din Bălţi.

Ani la rând am încercat să obţin acces la Pavlovca, locul supranumit „unde mergi să mori”, pentru cei care au contractat tuberculoză în instituţii de psihiatrie. Abia în 2013, am obţinut un permis. Acolo am văzut, printre altele, lucruri tulburătoare, 11 pacienţi cu tuberculoză dormeau într-o cameră cu 10 paturi. Atunci, la Pavlovca, se aflau vreo sută de pacienţi, care lucrau fără remunerare în folosul unor angajaţi. În urma scandalului ce a urmat, Ministerul a închis secţia de tuberculoză, dar un salon separat rămâne deschis şi azi, cu circa 30 de pacienţi, aparent ca o măsură de ocupare deplină a forţei de muncă pentru personalul ce nu poate fi angajat în altă parte. Similar, dezinstituţionalizarea adulţilor e blocată până în prezent de către personalul care se teme de pierderea locurilor de muncă. Dar, oricum, deciziile radicale trebuie luate, or, persoanele nu pot fi ţinute acolo doar pentru a servi nevoilor angajaţilor instituţiei. Art. 19 din Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ratificată de R. Moldova în 2010, garantează dreptul la un trai independent, fiind inclus în comunitate. În prezent, e nevoie de decizii şi acţiuni ferme pentru a transforma acest angajament în realitate.

Examinarea drepturilor omului în instituţiile de psihiatrie ne-a dezvăluit un mare paradox: faptul că unele persoane pot fi puse sub „tutelă”, pierzând posibilitatea de a-şi exercita drepturile. Aproximativ 3-4 mii de persoane din R. Moldova sunt lipsite de capacitate juridică, fiind sub tutelă. Acestea nu se pot căsători, divorţa, semna un contract de muncă. Nu-şi pot solicita beneficiile sociale, nu pot decide dacă acceptă sau nu tratamentul medicamentos. În 2011, am fost implicat în cazul unei femei care solicita divorţul, dar instanţa i-a refuzat cererea, deoarece ea se afla sub tutelă, soţul fiindu-i tutore! În acel caz, dar şi în multe altele, principala problemă era patrimoniul. În acelaşi an, oficiali de stat ne-au informat că tutela e cel mai des utilizată de membrii familiei pentru a lipsi persoana de proprietate. Din 2011, am muncit cu ministerele asupra reformării legislaţiei, în special art. 24, Cod civil, dar până acum reforma stagnează.

Cu toate acestea, în mai 2015, Parlamentul a aprobat o lege care, în premieră, le permite persoanelor aflate sub tutelă să participe la vot. E pentru prima dată când o lege le permite să facă recurs privind tutela. La scurt timp după adoptarea legii, Elena Voronina a devenit prima persoană din istoria R. Moldova care a obţinut restabilirea capacităţii juridice prin judecată. E o evoluţie remarcabilă, care sporeşte încrederea unei comunităţi de oameni, angajată să pună punct acestei forme de sclavie. Sper că R. Moldova va face şi următorul pas, abolind tutela şi „măsurile de incapacitate juridică”. Singurul lucru ce stă în cale e stigmatizarea şi prejudecăţile legate de persoanele cu deficienţe mentale sau intelectuale.

Naşterea fiicei Hani, în 2009, mi-a atras atenţia şi asupra altor aspecte. Câteva zile după eveniment, am fost la Oficiul Stării Civile, unde am avut cele mai derutante discuţii, ore în şir, cu un funcţionar evident confuz. Am învăţat multe lucruri despre structura de date publice de atunci, printre care faptul că un copil născut în Moldova poate avea o etnie, doar una singură. Pe certificatul de naştere este trecută etnia mamei („naţionalitatea”, în limbajul registrului) şi etnia tatălui, şi obligaţia de a alege una din două. Sub aspect juridic, o persoană din R. Moldova nu poate avea mai mult de o etnie, fiind menţinută o stare permanentă de război etnic rece împotriva realităţii privind existenţa covârşitoare a familiilor etnic mixte. Se pare că registrele rămân structurate pe vechi, pe baza politicii naţionalităţilor a lui Stalin. Din păcate, recensământul din 2014 a arătat că există forţe în Est şi în Vest interesate de păstrarea acestui statu-quo. Sper că o reformă în acest sens va fi întreprinsă, or, în societăţile democratice, oamenii au dreptul fundamental de a-şi stabili propriile identităţi, făcând abstracţie de norme rigide, totalitare.

Cu Thomas în Transnistria

O confluenţă incredibilă de oportunităţi ne-a permis să-l angajăm, la început de 2012, pe Thomas Hammarberg pentru a examina drepturile omului în zona transnistreană. Tot atunci, pentru prima dată în istoria transnistreană, se schimbase puterea. Thomas este un diplomat senior care, printre altele, a fost Secretar General al Amnesty International, raportor special al ONU pe Cambodgia, membru al Comitetului ONU pentru Drepturile Copilului şi, mai recent, Comisar al CoE pentru Drepturile Omului. Aşa am avut ocazia ca, anul 2012, să-l petrec în strânsă colaborare cu el, învăţând multe de la Dalai Lama al drepturilor omului.

Atunci, timp de 25 de zile, ne-am aflat pe celălalt mal, încercând să ne întâlnim şi să cunoaştem cât mai multe persoane şi instituţii. Rezultatul a fost reflectat într-un raport detaliat, elaborat în măsura colectării datelor şi publicat în februarie 2013. Prin acest raport ne-am propus să umanizăm oamenii, problemele celor care locuiesc pe celălalt mal. Am încercat să-i determinăm să depună eforturi pentru a opri megafonul conflictului cu care aceştia discută de obicei. Problemele din Transnistria trebuie discutate doar prin prisma drepturilor omului, la fel cum astfel de probleme sunt examinate în alte părţi. Nu este pentru prima dată când un asemenea efort aproape că a condus la expulzarea mea din R. Moldova.

După doi ani, mulţi se întreabă: cum anume raportul a îmbunătăţit situaţia? Autorităţile transnistrene au întreprins unele măsuri dintre cele recomandate. Cel puţin pe moment, au sistat înrolarea tinerilor care nu acceptă să satisfacă serviciul militar din considerente religioase. Totuşi, majoritatea recomandărilor nu au fost aplicate, în ciuda beneficiului lor evident pentru cetăţeni. Bunăoară, grupurile de femei care susţin drepturile femeilor în Transnistria, talentate şi curajoase, au militat constant pentru adoptarea unui cadru normativ împotriva violenţei domestice. Aceste eforturi au eşuat la început de 2015, ca urmare a opoziţiei mobilizate a Bisericii Ortodoxe şi a altor forţe. E dificil, pentru mine, cel puţin, să-i înţeleg pe cei care se opun combaterii violenţei în familie. Poate, cândva, autorităţile transnistrene vor alege să audă această solicitare rezonabilă a propriei societăţi civile.

Nu s-a încercat soluţionarea problemei asupra căreia Thomas a insistat cel mai mult: faptul că oamenii pot fi ţinuţi în arest preventiv şi 7 ani, fără să-şi vadă familiile, fără a fi condamnaţi pentru vreo crimă, adică în timp ce, oficial, pot fi consideraţi nevinovaţi. Totodată, sunt pronunţate sentinţe exagerat de punitive în cazuri banale, cum ar fi deţinerea cânepei. Pentru un sistem orientat spre securitate, dezbaterile publice asupra acestor probleme sunt tabu. Aici comunitatea internaţională a eşuat. E mai simplu de a finanţa măsuri legate de sănătate, decât de a vă axa pe reforma justiţiei într-un sistem juridic lipsit de o recunoaştere formală. Costul acestui risc sunt vieţile distruse a nenumărate familii şi persoane.

Democraţia începe în grădiniţă

În 2012, ne-am înscris copiii la o grădiniţă din Chişinău. Clădirea nu era îngrijită, terenul de joacă era mic. În schimb, era aproape de casă şi ne-a plăcut, mai ales că directoarea a fost foarte ospitalieră. Luni la rând, părinţii vorbeau despre faptul că educatoarele şi directoarea cereau constant diverse sume de bani în plus pentru grădiniţă. Noi, părinţii, ne aflam într-o dilemă: voiam să ajutăm grădiniţa, dar nu ne plăcea solicitarea acestor sume de bani.

După discuţii, părinţii au căzut de acord asupra unui plan: dacă grădiniţa ar putea stabili un buget pentru articolele necesare – hârtie igienică, produse de curăţenie etc. – , părinţii le-ar finanţa în comun, transparent, iar grădiniţa ne-ar raporta cheltuielile. Eram dispuşi să discutăm, să lucrăm împreună la împrospătarea clădirii sau la renovarea terenului de joacă. Convenisem să facem o şedinţă a părinţilor cu directoarea şi personalul grădiniţei, ca să discutăm propunerea noastră. Mama care ne-a organizat, prin coincidenţă, era educatoare la altă grădiniţă din cartier. Îi voi zice Alisa, deşi nu e numele ei adevărat.

Adunarea a început prost. Directoarea ocupase o poziţie defensivă, susţinută de două persoane „loiale”, foarte încruntate. Se crease aparenţa că s-ar fi confruntat cu o revoltă. Grupul nostru a coborât rapid la nivelul ei. Am ajuns cu vreo zece minute întârziere, aşa că am ratat începutul, dar când am intrat, unul dintre părinţi arăta cu degetul şi striga: „Hoţul! Tu ai furat!”.

În următoarele zile, directoarea grădiniţei noastre a contactat-o, probabil, pe directoarea grădiniţei în care era angajată Alisa, vorbind negativ despre ea. Apăruse riscul ca Alisa să fie concediată. Ulterior, Alisa a confruntat-o pe directoarea noastră pentru faptul că a intrigat contra sa. La scurt timp, directoarea a suferit o cădere nervoasă şi a plecat în concediu medical pentru o perioadă îndelungată.

Şcolile şi grădiniţele de aici sunt rigide, mai ales pentru categoriile defavorizate, romi sau copii cu dizabilităţi. Ruşinea şi stigmatizarea în rândul părinţilor face dificilă schimbarea, esenţială într-o societate incluzivă. În 2014-2015, am ajutat la crearea unei reţele a părinţilor copiilor cu dizabilităţi care solicitau educaţie incluzivă. Un ONG, „ProSprijin”, a fost înregistrat la început de an. Vreo 60 de copii participă constant la activităţile reţelei, peste 50 de copii sunt înscrişi în învăţământul general, nu în cel special.

Pride

Mama mea a fost alături de Martin Luther King Jr. în acel capitol extraordinar din istoria americană, mişcarea pentru drepturile civile din SUA. Sunt recunoscător sorţii că am posibilitatea să particip la mişcarea generaţiei noastre în sprijinul drepturilor civile – lupta pentru egalitate a lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor, transsexualilor şi persoanelor intersex (LGBTI). Sunt recunoscător că am cunoscut echipa nemaipomenită de la GenderDoc-M şi că am avut şansa de a parcurge câţiva paşi cu ei pe calea lor de creare a istoriei. Acum, Moldova poate să se mândrească cu acest ONG curajos, creativ şi inteligent, care activează în domeniul drepturilor omului.

Mobilizarea Bisericii Ortodoxe în ura anti-LGBT constituie un aspect confuz al acestei lupte. Biserica se bazează pe ideea că homosexualitatea este o „alegere”, un „stil de viaţă” sau o „boală”. Evident, sunt lucruri false, fapt cunoscut de orice persoană care, cel puţin, a stat de vorbă, a ascultat persoane LGBTI. Nimic din experienţa acestora sau a persoanelor heterosexuale nu sugerează că există vreun element de alegere în sexualitatea noastră. Eventual, chiar dacă am încerca, nu am putea deveni homosexuali. Cât despre „boală”, acum 30 de ani, OMS a eliminat homosexualitatea din lista maladiilor. Totodată, afirmând că homosexualitatea e o „alegere”, Biserica promovează o minciună – ciudat pentru o instituţie care are pretenţia de a reprezenta adevărul!

Ţiganii

La început de 2015, soţia mea, Cosmina, care este romă, a fost arestată. Ea plecase să cumpere alimente pentru cină la magazin, la Green Hills, de la Buiucani, când a fost oprită şi ţinută mai multe ore la secţia de poliţie Buiucani. Motivul? Poliţia căuta o „ţigancă, 160-165 cm înălţime, cu părul strâns în coc”.

Consiliul pentru Prevenirea şi Combaterea Discriminării şi Asigurarea Egalităţii din R. Moldova a examinat recent acest caz în care Cosmina a fost supusă discriminării rasiale. Consiliul a solicitat poliţiei să-şi ceară scuze. În mod uimitor, poliţia a refuzat categoric să facă acest lucru, dar, în schimb, a contestat în judecată decizia Consiliului. De ce? Se pare că este de neconceput ca poliţia să facă ceea ce trebuie şi să ceară scuze, aşa că noi putem continua. Sper foarte mult că MAI îşi va schimba părerea despre asta. Acest lucru nu se bazează pe niciun temei juridic, şi, în acelaşi timp, e dezagreabil şi josnic. În cele din urmă, probabil, echipe de jurişti din Moldova se vor lupta cu înverşunare la CtEDO sau în altă parte pentru a demonstra că nu ar fi existat o discriminare în acest caz, deşi este atât de evident acest fapt.

Cazul reprezintă un microcosmos pentru discuţii mai extinse despre discriminare rasială în R. Moldova. Aparent, pentru un segment major al administraţiei, nimic nu poate fi mai rău decât recunoaşterea faptului că stigmatizarea şi prejudecăţile au un rol activ în deciziile cu privire la romi şi alte grupuri sociale. Cum să fie abordată problema discriminării, dacă toată lumea neagă că ea există? Deseori, discuţiile privind situaţia romilor din R. Moldova încep şi se termină cu vina romilor pentru situaţia lor, sau cu susţinerea ideii că „romii sunt bogaţi”, ceea ce este adevărat pentru o foarte mică parte a comunităţii. Se pare că şi în continuare există o conştientizare limitată a gradului de marginalizare a romilor în aproape toate sectoarele sociale, inclusiv ocuparea forţei de muncă, sau faptul că un segment major al comunităţii de romi din R. Moldova locuieşte în mahalale rurale izolate, fără a deţine titluri de teren, fără infrastructură sau minime venituri.

Moldova a abordat în ultimii ani câteva aspecte importante în acest domeniu. Şcolile din Otaci şi Schinoasa/Ţibirica (Călăraşi) au fost dezagregate. S-ar putea ca, în curând, şi şcolile din Stejăreni/Lozova şi Răciula/Parcani să fie dezagregate. În recentele alegeri locale, pentru prima dată în istoria R. Moldova, mai multe femei rome au fost alese în administraţia locală. Incluziunea veritabilă a romilor necesită, totuşi, mai ales recunoaşterea faptului că romii se confruntă cu modele adânc înrădăcinate de prejudecăţi, vechi de secole, dar foarte vii în prezent. Atâta timp cât aceste modele au loc, schimbarea socială reală va rămâne evazivă.

Corupţia şi Drepturile Omului

Directorul de ţară al Băncii Mondiale în Moldova, Alex Kremer, scria recent despre efectele paralizante ale corupţiei: „Atât de mulţi indicatori de corupţie s-au adâncit, în loc să se amelioreze în ultimii ani. …Cota firmelor care susţin că mita a fost cel puţin moderat de importantă în lansarea unei afaceri a crescut de la 12% la 53% în 2005-2013. O creştere ieşită din comun. Procentul firmelor care recunosc că au dat mită pentru un permis de construcţie a crescut de la 23% la 43% în anii 2008-2013. De la 7% la 22% a crescut nivelul mitei oferite în schimbul unei licenţe de operare. …Venitul mediu zilnic al moldovenilor a fost de numai 77 de lei în 2013. O persoană din şase nu dispunea de bani pentru necesităţile de bază”.

Noi încă nu am înregistrat succese în abordarea impactului corupţiei asupra drepturilor omului. Primul nostru efort de stopare a acesteia l-a constituit un raport cu privire la drepturile copiilor cu spina bifida, publicat în martie 2015. Spina bifida este un defect congenital al coloanei vertebrale. Copiii născuţi cu spina bifida au nevoie de operaţie pentru inserarea unui şunt – un canal de scurgere rudimentară – în coloana vertebrală. Operaţia de inserare a şuntului ar trebui efectuată în primele zile după naştere. Dacă nou-născutul este operat la timp, acesta are şanse la o viaţă sănătoasă, deplină. Dacă, însă, nu este operat la timp, copilul este afectat de hidrocefalie, fiind sortit unei morţi dureroase şi oribile în copilărie. Se presupune că, în R. Moldova, medicii solicită până la 2500 EURO pentru o operaţie. Deseori, în imposibilitatea părinţilor de a colecta banii la timp, copiii sunt condamnaţi la o moarte dureroasă. Din gama extinsă de domenii în care este invocată corupţia în R. Moldova – de la şcoli la instanţe, de la spitale la autorităţile locale – moartea dureroasă a copiilor părea a fi cel mai indicat loc pentru a începe.

La peste un an de cercetare în acest domeniu, în martie, am publicat un raport de documentare privind diferite aspecte, inclusiv acuzaţii de corupţie în rândul celor câţiva medici care efectuează aceste operaţii, precum şi stigmatizarea profundă şi ruşinea familiilor cu copii cu spina bifida. Imediat după publicarea raportului, un medic, care a presupus că ar fi putut fi identificat în text, a chemat familiile implicate şi a exercitat presiune asupra lor pentru a-şi retrage acuzaţiile. Când l-am confruntat, asigurându-l că numele lui va apărea în raportul Secretarului General al ONU privind represaliile împotriva persoanelor care colaborează cu ONU pentru a pune capăt abuzurilor împotriva drepturilor omului, el a oferit o soluţie: în loc de publicarea conturilor şi cazurilor de abuz, ar trebui să-i dăm bani (!). Logica dependenţei de operaţie este aparent indestructibilă.

Cred că domeniile spina bifida, precum şi drepturile omului şi corupţia, vor fi monitorizate de succesorii mei în perioada următoare.

Oficiul Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului, echipa din R. Moldova

În primii ani, am lucrat singur, sprijinind coordonatorul rezident. De-a lungul timpului, echipa noastră s-a extins. Acum suntem nouă persoane, eu şi opt cetăţeni moldoveni, dar şi o comunitate extinsă de voluntari, stagiari, consultanţi angajaţi şi colaboratori, precum şi echipa locală a Naţiunilor Unite: partenerii din cadrul proiectului mai larg al consolidării drepturilor omului în R. Moldova. Echipa din Moldova a Oficiului Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului (OHCHR) este un grup mic, tânăr, talentat, luminos, energic, idealist, angajat în cât de multe putem obţine în timp limitat, cu resursele de care dispunem. Multe dintre aceste persoane au început ca voluntari sau stagiari în universitate – au venit la noi interesate de domeniul drepturilor omului şi cu dorinţa de a realiza schimbări în R. Moldova. A fost o adevărată onoare să lucrez cu ele, să observ cum au crescut, devenind următoarea generaţie de promotori ai drepturilor omului în Moldova. În acest an am tot urmărit pe webcam cum o persoană din echipa noastră a vorbit în cadrul Consiliului ONU pentru Drepturile Omului – centrul lumii în materie de drepturile omului – şi a explicat eforturile R. Moldova de implementare a Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi.

Am învăţat multe lucruri în timpul aflării mele aici, dar acesta este, poate, cel mai relevant: R. Moldova e plină de oameni talentaţi, dornici de a avea un impact pozitiv pentru o ţară mai bună. Toţi au nevoie de un mediu care să permită schimbări. Ei vor să ştie că efortul lor contează. Unii oameni cred că numele acestui mediu favorabil este „bani”, dar din discuţii am înţeles că un nume mai bun pentru aceasta este „speranţă”. Contează garanţiile că munca grea şi eforturile constante duc la lucruri mai bune, pas cu pas. Această generaţie va avea un astfel de mediu? Sper că da. Abia aştept să văd ce lucruri mari va realiza.

Claude Cahn, Consilier pentru Drepturile Omului

Oficiul Înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului (OHCHR)

Chişinău, 29 iulie 2015