Interviu: „Până acum, am luptat pentru drepturile altor persoane, acum e timpul să lupt pentru dreptul meu de a trăi în continuare”
Interviu cu avocata Violeta Gașițoi
Aflată în SUA, avocata care ani la rând a apărat victimele violenței în familie și a abuzurilor sexuale, a fost diagnosticată cu cancer pulmonar. ZdG a discutat cu Violeta Gașițoi despre motivele din care a plecat din R. Moldova, adaptarea la o nouă viață, dar și despre depășirea limitelor pe care le impune lupta cu cancerul.
— D-na Gașițoi, de ce ați plecat din R. Moldova?
— Au fost atunci mai multe evenimente care ne-au determinat să luăm această decizie. În primul rând, eram hărțuiți de un grup de colegi din Comisia de etică și disciplină, care luptau împotriva noastră, încercând să ne lipsească de licență pe motiv că Roman, soțul meu, a fost martor în cazul unui act de corupție împotriva unui avocat și a unui polițist. Am avut mai multe procese de judecată cu cei din Comisie, care emiseseră decizia de a ne sancționa disciplinar. Ulterior, decizia lor a fost anulată de instanță definitiv și irevocabil. A fost o perioadă stresantă. Ne temeam că vom rămâne fără licență și nu ne-am așteptat că breasla noastră va reacționa în acel mod, luând partea corupției. Un act de corupție este o infracțiune, iar noi trebuie să fim corecți. Eram obosiți, era la mijloc o chestiune pur morală, de oboseală. Atunci, ni s-a oferit șansa să venim în State, inițial la New York. Roman a venit la studii, după care a fost posibil să mergem cu toată familia.
— Plecarea a fost o decizie dificilă?
— Pentru mine, nu a fost o decizie ușoară. Dar, era una necesară, pentru că și starea mea de sănătate, după incident, a început să mă neliniștească tot mai mult, iar acasă nimeni nu-mi găsea nimic. Diagnoza medicilor era stresul emoțional și recomandau mai multă odihnă. Atunci, am decis să plecăm temporar. Asta era intenția – să plecăm la studii, pentru 3 ani, după care să revenim. Doar că nu am mai revenit din alte considerente.
— Cum a fost adaptarea acolo, după perioada de tensiune prin care ați trecut acasă?
— Probabil, eu am fost singura din familie căreia nu i-a fost foarte ușor să se adapteze, or, personal, țin mult la job-ul meu și la R. Moldova, la oamenii de acolo, la prieteni, la rude. Pentru mine, la început, era plictisitor, deși totul era nou, puteam să descopăr multe lucruri, dar nu mă interesa nimic. Țin minte că atunci când soțul a propus să plecăm și să luăm o pauză, vreo jumătate de an m-am gândit, până am acceptat. Apoi, și copiii voiau să plece, fiica mai mare voia să urmeze studiile în SUA. Oricum, mă simt mai bine, pentru că sunt aici cu familia mea. Până la urmă, omul sfințește locul. De fapt, trebuie să te adaptezi acolo unde ești. Pentru mine, situația e mult mai calmă acum. Mi-a ajuns jumătate de an ca să mă liniștesc din punct de vedere psihologic, să-mi pun unele întrebări și să găsesc răspunsuri, mai ales să înțeleg de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Apoi, îmi ziceam că sunt gata să revin, să încep munca, să încep iarăși luptele cu actele de corupție și cu justiția din R. Moldova, pentru că așa cum atunci nu o aveam justiție, și acum nu o avem.
— În materie de justiție și transparență, ce ar avea de învățat R. Moldova de la Statele Unite?
— Foarte multe. Ei mizează mult pe precedentul judecătoresc. Pentru ei, juriștii sunt un scut împotriva ilegalităților comise de funcționari și de către politicieni, ceea ce la noi nu se obișnuiește. Aici, există o independență a instanțelor judecătorești, care la noi lipsește. Nu cred că aici cineva din mediul politic poate să se apropie de instanță și să dicteze ce hotărâre să se ia. Instanțele emit hotărâri inclusiv împotriva președintelui, fără vreo teamă. S-ar putea să se preia și la noi ceea ce ne-am dorit, ca și juriști, tot timpul – aplicarea precedentelor judecătorești. Doar că, în R. Moldova, să aplici precedentul judecătoresc, atunci când același judecător emite trei hotărâri total diferite, aplicând aceeași lege, e cam periculos. Dar, dacă noi am practica aplicarea precedentului judecătoresc, probabil am avea mai multă transparență a actului de justiție, pentru că atunci când persoana se duce în instanță în America, cunoaște exact speța și conform precedentului judecătoresc în cazuri similare, știe care va fi hotărârea în acest caz practic, în proporție de 90%. Mai e și operativitatea de examinare a cazurilor. Uneori, în SUA, cauza se examinează doar în baza documentelor depuse, deci nu e nevoie ca persoana să se prezinte în instanță. Am încercat să văd aici cum lucrează sistemul și pot face o comparație în privința cazurilor ce vizează violența în familie.
— Ce ați observat în acest sens?
— R. Moldova, la acest capitol, are de învățat foarte multe, pentru că noi avem autorități, posibilități, dar nu avem dorință. La noi, violența în familie este o normalitate. Și nu vorbim doar de violență fizică, ci și psihologică, financiară, verbală. La noi, lucrurile stau încă foarte prost la acest capitol. Aici, din momentul depunerii unei plângeri la poliție, femeia este luată și dusă într-un adăpost pentru apărarea victimelor violenței în familie și, practic, ascunsă. Ea nu va avea telefon pentru o anume perioadă de timp, astfel încât agresorul să nu o poată găsi. I se va acorda asistență juridică gratuită, pentru că toate cheltuielile de apărare se vor achita din contul agresorului, în cazurile respective. Copiii nu merg la școală, dar fac școală la domiciliu. Profesorul, atâta timp cât mama se află sub protecție, vine și predă copilului sau fac lecțiile on-line. Victima este protejată și, ulterior, este consiliată, ca ea să se poată integra în societate, iar agresorul este plasat în arest. Mulți agresori se tem de lege, pentru că este foarte dură. California e un stat cu legi dintre cele mai dure în acest sens. Aici, victima e găsită încă în timp ce vorbește la telefon cu Poliția. Nu trec nici trei minute de la apel, că vin Poliția, Pompierii și Salvarea, chiar dacă nici nu ai reușit încă să spui locul aflării, te identifică după telefon.
— Dar care e atitudinea în instanță față de victimele violenței în familie?
— Aici există respect față de aceste victime, inclusiv pentru că ele au avut curaj să vină și să povestească despre ce li s-a întâmplat. Ele nu vor fi înjosite, instanța nu va permite acest lucru și instanța va interveni de fiecare dată când agresorul va vrea să adreseze întrebări umilitoare. Întrebări umilitoare nu veți auzi nici din partea avocaților. Aici există o etică în acest sens, care la noi nu e. Ei, în judecată, nu se atacă, nu-și umilesc clienții, nu sunt agresivi în raport cu clienții, ceea ce o să vedeți la noi. Eu am lucrat în R. Moldova și cu victimele violurilor de la Internatul Psihoneurologic din Bălți și, acolo, avocata putea să întrebe: „Când ați fost violată, erați virgină?” – o întrebare umilitoare, care nu are nicio atribuție la cazul respectiv. E și neprofesionist să adresezi asemenea întrebări. Sigur că, noi, ca apărători, ceream ca aceste întrebări să fie excluse. Dar, erau și judecători care adresau întrebări similare și trebuia să le explicăm și lor de ce aceste întrebări sunt irelevante. Aici nu veți întâlni asemenea cazuri. Apoi, dacă aici există un caz de rezonanță, așa cum a fost cel de la Bălți, este făcut public. Sigur, se cere și acordul victimelor. Însă, la noi, asta nu veți vedea. În cazul victimelor de la Bălți, atât noi, cât și victimele, voiam ca procesul să fie public. Între timp, acesta a fost tărăgănat cinci ani, inculpatul fiind cercetat în stare de libertate. Pentru astfel de infracțiuni grave, în SUA, agresorul nu e cercetat în stare de libertate. Din acest punct de vedere, și judecătorii de la noi au ce învăța, inclusiv în aspecte ce țin de comportament. La fel, avocații și procurorii.
— Cum sunt gestionate peste hotare cazurile în care migranții, din necunoașterea legilor, își agresează copiii, apoi sunt decăzuți din drepturi părintești? Ce se poate întâmpla ulterior?
— Noi avem imigranți care chiar lucrează în aceste domenii, la asistență socială sau la protecția copilului. În SUA, dacă copilul se va plânge de violență și psihologul va constata că e abuzat, părinții nu-și vor mai vedea copilul. El va fi pus sub protecție și se va porni investigarea, pentru a constata dacă au existat într-adevăr acte de violență. Autoritățile nu au interes să despartă copiii de părinți, pentru că în America nu există case de copii, ei fiind plasați în familii care au licență pentru a avea grijă temporar de aceștia. Primul lucru pe care-l fac autoritățile e să identifice dacă copilul are rude apropiate și dacă acestea sunt de acord să aibă grijă de copiii luați din familiile biologice. Apoi, se lucrează cu părinții, li se acordă servicii psihologice și lecții despre cum ar trebui să se comporte cu copiii. Dacă părinții refuză, ei nu vor avea acces nici măcar să-și vadă copiii. Dacă acceptă – se va stabili un grafic pentru întâlniri cu copiii. După aceste cursuri, autoritățile, cu psihologii și cu medicii, vor integra copilul înapoi în familie, dar nu înainte ca familia să semneze un act prin care le permite autorităților să verifice sistematic relația părinte-copil.
— Să revenim la motivele plecării din R. Moldova. Diagnoza dvs. a fost unul dintre acestea?
— De fapt, atunci, nu mă gândeam că ar fi trebuit să mă examinez mai profund, dar când am ajuns în State, am avut câteva crize și am urmat niște investigații medicale, însă nu mi se depistase nimic și nu se stabilise diagnoza din prima. Am urmat niște tratamente, am stat în spital și starea sănătății mele se îmbunătățea. Sincer vorbind, eu nu m-am considerat niciodată bolnavă, chiar credeam că stresul este cauza pierderilor mele de cunoștință și că am nevoie de mai multă odihnă, pentru că sunt neastâmpărată, asta mi-o spun toți, inclusiv soțul. Alerg, fac ceva, tot timpul îmi găsesc de treabă. Nu am învățat, în toată viața mea, să mă odihnesc – să mă deconectez total și să-mi iau 10 zile sau o lună pentru odihnă, fără implicarea în alte activități. Noi deja finisasem practic aici studiile și planificam să ne întoarcem. Iată, cam pe atunci starea sănătății mele s-a înrăutățit și am ajuns la spital. Tot atunci, am fost diagnosticată. Cumva, universul ne-a ținut pe loc și mi-a zis că e cam degrabă să revin acasă. Eu doar așa îmi explic aceste lucruri, pentru că, până la urmă, a fost un mare noroc să fiu aici în momentul diagnosticării. În Moldova, eu nu aș fi avut șanse. Spun asta cu toată certitudinea, să mă scuze medicina din R. Moldova, dar știu ce zic. Chiar și în SUA, cu diagnoza pe care am avut-o, supraviețuitori sunt 3%, dar se îmbolnăvesc 1% din persoanele care nu fumează și nu au avut nimic cu fumul de țigară. Eu fac parte din aceste procente. Am încercat să aflu care sunt tratamentele în R. Moldova și de unde procură ei chimioterapiile. Au trecut mai multe luni și nimeni nu mi-a răspuns la această întrebare. Peste hotare, o chimioterapie costă zeci de mii de dolari. Vă puteți închipui ce se întâmplă la noi… Eu aș putea face multe paralele, dar zic că a fost un noroc să mă aflu aici în acel moment. Am făcut investigații și în R. Moldova, și s-a constatat, de fapt, că problema mea era de mulți ani, doar că cancerul se dezvoltă fără durere, fără simptome. Respectiv, tumoarea mea era vizibilă și pe peliculele din R. Moldova, doar că era foarte mică. Cu anii, aceasta creștea, se dezvolta…
— Ce s-a schimbat în viața dvs., după ce ați aflat diagnoza?
— Am devenit mai puternică. Până acum, am luptat pentru drepturile altor persoane, acum este timpul să lupt pentru dreptul meu de a trăi în continuare. Eu am pentru ce trăi. Aveam și am foarte multe planuri de viitor. Prima dată când am fost diagnosticată, eram cu fata cea mică la medic. Când mi-au spus diagnoza, am uitat că eram cu copilul în birou și am început a panica, am început a plânge. Acolo, medicii nu te lasă să ieși, până nu văd că ești sigură pe forțele proprii. Mi-am dat seama că este copilul cu mine și mi-am zis că trebuie să mă iau în mâini. Am plâns un pic în mașină, am venit acasă, ne-am luat în mâini, am mai permis familiei să plângă doar o zi, după care, ne-am promis să nu mai plângem, ci să ne ajutăm reciproc și să luptăm. Experiența asta m-a făcut să înțeleg că, în anumite momente, trebuie să ne oprim și să avem grijă și de noi, nu doar de cei din jur. Și, vorba ceea, când deschizi ochii și vezi cerul, știi că ești un om fericit, pentru că te-ai trezit în această dimineață. Inclusiv prin asta m-a schimbat experiența despre care vorbim. Nu pot să spun că eram indiferentă până acum de cei care au probleme similare, dar am înțeles că atunci când tu ai această problemă de sănătate, singur trebuie să o rezolvi. Nimeni nu va interveni, nimeni nu te va ajuta. Dacă nu te ajuți tu singur, nimeni nu te va ajuta. E o lecție dură, dar asta e. Nu îmi amintesc de această perioadă cu durere sau suferință, că eu mereu făceam glume și râdeam de propria neputință, încercam să găsesc avantaje. Am slăbit foarte tare în anumite perioade și spuneam atunci că măcar am să ies slabă din asta (râde). Când stăteam în spital, toți medicii se uimeau, pentru că analizele erau îngrozitoare, eu mă simțeam îngrozitor, dar ei vedeau că eu zâmbesc. Le ziceam că dacă râd, poate boala mă va considera nebună și va pleca.
— Cum a reacționat familia dvs. la aflarea diagnozei?
— Pe copii asta i-a maturizat. Fetița mai mare a aflat mai târziu, pentru că nu i-am spus. Era la Los Angeles și i-am interzis soțului și fiicei mai mici să-i spună, deoarece îmi făceam griji pentru ea. A aflat când am început prima chimioterapie. Venise la noi în ospeție și trebuia să discutăm cu ea atunci. A fost șocată… Nu pot spune că, emoțional, a rămas la fel ca mai înainte…
— Probabil, asta a fost și pentru copii o lecție despre putere…
— Da, eu urmăream atunci cazul lui Viorel Mardare. Am sperat și am zis că e posibil, că va învinge. Dar nu a fost să fie. Am fost șocată de decesul lui. Eu urmăream cum evoluează tratamentul și lupta lui cu această boală. Și mie, aici, de la bun început mi s-a vorbit despre toate posibilitățile: că organismul poate ceda, că pot să nu rezist tratamentului, că pot avea tot felul de simptome. Dar, ei spuneau că dacă organismul nu rezistă, ei mai au opțiunea cu tratamentul B, C, D. Practic, am fost sigură că nu voi muri aici, pentru că dacă apare un efect advers, ei îl pot opri. Însă, mi-au zis deschis că depinde și de cum sunt eu programată să lupt și să merg înainte. Iar eu am știut că nu am de ales, pentru că aveam planuri de îndeplinit în viața asta, am familie, copii. Nu planificam să plec din lumea asta. Trebuia să mă ocup de justiția din R. Moldova, pentru că aveam forțe noi. Primul lucru pe care trebuie să-l știe oricine aude o asemenea diagnoză e că nu trebuie să panicheze. Diagnoza nu înseamnă condamnare la moarte. Aceasta înseamnă că trebuie să te iei în mâini și să lupți în continuare. Asta e valabil și pentru rude. E umilitor când cineva dintre rude află despre diagnoză și intră în panică, face isterie, plânge, de parcă deja te îngroapă. La ai mei le-am zis că nu vreau să văd lacrimi. Eu plângeam, dar când nu mă vedea nimeni. Plângeam de durere, că nu mai putea răbda. Plângeam când nu era nimeni acasă, sau când nu era nimeni în camera de la spital. Uneori, la telefon. Atât. Mama mi-a văzut lacrimile și plânsetele, nu și familia.
— Ce planificați să faceți mai departe?
— Acum sunt în remisie, sunt în proces de restabilire, mai fac niște studii. Cât făceam tratament, studiam online. Când mi-era dificil să citesc, venea fiica mai mică să-mi citească, apoi eu răspundeam la întrebările ei și așa treceam examenele. Medicii râdeau că nu aveam puteri să mă uit la filme, dar știam că trebuie să-mi ocup mintea cu ceva. Acum, lucrez la un Ghid pentru victimele violenței în familie, pentru migranții din R. Moldova. Planific, după perioada de remisie, să revin în Moldova, la activitatea mea. Dar, deocamdată, rămân aici.
