„Orice s-ar întâmpla, nu trebuie să cedăm fricii”
Interviu cu Iulia Badea-Guéritée, jurnalistă la Courrier International, Paris
— Atacul terorist de miercurea trecută la sediul săptămânalului francez de satiră Charlie Hebdo a alertat toată lumea. Potrivit presei, este cel mai grav atentat terorist din Franţa, soldat cu cel puţin 17 morţi şi 11 răniţi. 3 terorişti au murit în atacul forţelor de ordine, o femeie este dată în urmărire generală. Atacatorii au anunţat că l-ar fi răzbunat pe profetul Mohamed, ironizat în mai multe caricaturi publicate de Charlie Hebdo. Ce a fost, până la urmă?
— A fost, înclin să cred, o execuţie realizată cu mult sânge rece, planificată şi în mai multe locuri din Paris şi împrejurimi. Primul motiv ar putea fi, într-adevăr, publicarea de către acest săptămânal a caricaturilor cu profetul Mahomed, în septembrie 2011. Însă, Franţa fiind de mai mult timp ameninţată cu atacuri teroriste, s-ar putea pur şi simplu să fi asistat la începutul sfârşitului. La un dublu început: cel al saturaţiei unei populaţii franceze provenind din colonii, care şi-a transformat frustrarea de a nu se fi integrat niciodată cu adevărat în societatea franceză în ideologie ucigaşă; cel al conştientizării, din partea clasei politice franceze, dar şi a liderilor europeni, a unui pericol iminent şi nemilos, care înseamnă islamizarea radicală a unei părţi a societăţii în care trăim.
Sigur, mai este un aspect dat de imposibilitatea unei coincidenţe chiar atât de mari: ultimul roman semnat de francezul Michel Houellebecq, „Soumission”, care prevesteşte apariţia unei societăţi în care musulmanii ar conduce, iar restul cetăţenilor s-ar adapta cu resemnarea pe care doar neputinţa o poate genera în faţa unei evidenţe. Atacul din redacţia „Charlie Hebdo” a avut loc în ziua apariţiei acestui roman în librării. Între timp, autorul, care a şi renunţat la promovarea romanului său, a fost pus sub protecţia poliţiei.
Iulia Badea- Guéritée este jurnalistă franceză, născută în 1972 în România, responsabilă de rubricile România şi Moldova pentru revista Courrier International, unde ţine şi un blog.
Licenţiată în literatură franceză şi în drept, lucrează la Paris din anul 2000, colaborând de-a lungul timpului cu mai multe titluri din presa francofonă şi românofonă.
Membră a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni, este deţinătoarea premiului Louise Weiss, 2006, pentru cel mai bun jurnalist european.
— Charlie Hebdo şi-a permis caricaturizarea, în contextul Sărbătorilor de Iarnă, şi la adresa lui Iisus Hristos, dar acestea s-au trecut fără adversităţi, cel puţin din partea adepţilor bisericii creştine. Cum explicaţi acest fapt?
— Ce-ar fi dacă răspunsul ar fi extrem de bazic? Şi anume că probabil catolicii, protestanţii sau chiar ortodocşii au ceva mai mult simţ al umorului decât unii musulmani? Este adevărat, acum, trecând într-un plan al seriosului, că cele mai teribile evenimente din istoria lumii, cele mai distrugătoare, au avut loc din motive religioase. În numele lui Dumnezeu au fost comise crime monstruoase. Cine le-a dirijat pe atunci arma? Îmi pun aceeaşi întrebare acum, fără a cauţiona în vreun fel execuţiile perpetuate de musulmani sau de grupările islamiste. Este oarecum inevitabilă o întrebare: oare fanatismul lor este justificat de pasiunea de care dau dovadă atunci când cred într-un Dumnezeu care este, de fapt, şi al nostru? Oare noi nu reuşim să avem un răspuns adecvat, oare noi cădem atât de uşor victimă atacurilor lor pentru că ne-am pierdut, undeva, pasiunea? Credinţa? Solidaritatea? Pacea ne-a făcut naivi şi egoişti?
Oricum ar fi, până la urmă, pentru mine cel puţin, faptul că „Charlie Hebdo” a satirizat atât islamismul cât şi catolicismul etc. indică la imparţialitatea lor, echidistanţa şi capacitatea de a râde de orice derivă, din partea oricărei religii ar veni. Să răspunzi cu arme creioanelor denotă nu doar lipsa simţului umorului, ci şi înverşunare deranjantă, nebună, incapacitate de a aprecia anumite lucruri la gradul de înţelegere la care ar trebui percepute.
— În aceeaşi zi de miercuri, Papa Francisc s-a întâlnit, la Vatican, cu patru imami din Franţa care au condamnat atentatul comis la redacţia publicaţiei Charlie Hebdo şi au îndemnat „majoritatea musulmană tăcută” să „iasă în stradă” şi să protesteze, a scris revista catolică „Roma Sette”. Ce efecte a avut acest mesaj în Franţa?
— Franţa reacţionase deja extrem de surprinzător şi extraordinar la cele întâmplate, şocând, prin mesajul transmis în lumea întreagă: încă din prima seară de manifestaţii spontane (pe reţelele sociale jurnaliştii lansaseră un apel de breaslă pentru a aduce un ultim omagiu colegilor ucişi, şi ne-am trezit de fapt cu câteva mii de persoane în plus!), francezii au ales toleranţa, „iubirea care învinge ura, iubirea care învinge moartea”, după cum scria pe afişele arborate miercuri, 7 ianuarie. Nimeni nu a strigat răzbunare, nimeni nu a cerut dinte pentru dinte, nimeni, în fine, nu a cerut demisia guvernului sau capul vreunui ministru sau responsabil înalt. „Il y a un temps pour tout”, se spune în franceză. Există un timp pentru toate. Iar francezii nu au cedat nici furiei, nici durerii, ci au ales calea cea mai logică, mai paşnică, mai umană posibil, într-un elan inexplicabil încă. În seara aceea, dar şi în cele care au urmat, şi duminică, printre cele aproape 3 milioane de manifestanţi care au participat la marşul republican, nu s-a auzit niciun îndemn la ură. Doar tăcere demnă, aplauze, lacrimi, flori. Mesajul papei a aterizat deci pe un teren al păcii, fertil în pace.
— Sunteţi în Franţa din 2000 şi cunoaşteţi, din interior, societatea franceză. Există intoleranţă religioasă în această ţară?
— Nu am observat mari evenimente de acest gen. Au existat mereu fapte diverse care ar fi putut fi interpretate astfel, şi chiar crime cu un pronunţat substrat religios. Mi-aduc aminte de cazul unui tânăr evreu, răpit, torturat şi apoi lăsat gol pe calea ferată, Ilan. În urmă cu doar câţiva ani. Au fost cazuri în care francezi, unii dintre ei, s-au răzbunat pe unii dintre romii români, bătându-i. Dar nu cred că toate aceste tragedii, izolate totuşi, ar putea fi semne clare ale unui simptom de intoleranţă religioasă.
Franţa este o ţară laică, în care sunt acceptate, tolerate, practicate foarte multe religii. Plecând de la cele budiste şi până la adventism, care a fost recunoscut, de altfel, ca făcând parte din ramura religiei protestante. Deci nu cred în intoleranţa religioasă, ci mai degrabă în extremisme care ar dori să ne convingă că există fracturi societale de acest gen, care sunt generate nu doar de imigraţie, ci şi de prezenţa altor religii decât cele …de foarte mult timp prezente şi înţelese. Acum, dacă chiar este să respectăm adevărul istoric, da, Franţa a fost cândva o ţară a intoleranţei religioase. Mă gândesc la persecuţia protestanţilor şi noaptea Sfântului Bartolomeu. Dar acele vremuri sunt de mult trecute, sunt doar literatură azi, şi încă genul de romane ca cele semnate de Michel Zevaco, de exemplu, pe care nimeni nu le mai citeşte.
— Care este starea de spirit a francezilor după cele întâmplate? Există sau nu riscul unor răzbunări interreligioase? În presă s-a scris că anumite curente de opinie încearcă să inspire ideea că orice musulman este un potenţial terorist.
— Nu vor exista răzbunări interreligioase, iar starea de spirit nu este una de răzbunare. Dar există deja declaraţii politice iresponsabile care ar putea, în final, să degenereze în cine ştie ce. Mă refer la îndemnul premierului israelian, Benjamin Netanyahu, adresat evreilor din Franţa, de a reveni într-un stat sigur pentru ei, Israelul, şi la interzicerea participării oficiale a membrilor Frontului Naţional la marşul republican. Sunt discursuri care pot crea zâzanie şi frică acolo unde nici zâzania şi nici frica nu existau. Ar fi păcat ca Franţa să devină o citadelă în implozie datorită unor declaraţii şi gesturi nesăbuite, aruncate doar cu dorinţa de a câştiga capital politic, din dorinţa, poate, de a da vina pe cineva. Dacă cineva are o vină morală în cele întâmplate, atunci ar fi statul francez, cel care a eşuat în integrarea unei anumite categorii a populaţiei, dar şi în politica socială purtată de la desfiinţarea coloniilor franceze încoace. Cei doi fraţi terorişti, teroriştii de la Porte de Vincennes etc. nu sunt imigranţi, de aceea ar fi o greşeală să amestecăm cele întâmplate în amalgamul deja ciudat şi complex al imigraţiei. Sunt francezi de a doua generaţie, ai căror bunici au venit din coloniile franceze, au reconstruit Franţa de după războaiele mondiale, au rămas aici şi luptă de atunci, în cea mai cruntă sărăcie şi nepăsare, să-şi găsească un loc în societate.
— Mai mulţi analişti politici s-au grăbit să anunţe, în legătură cu atentatul de la Paris, intrarea Europei într-o zonă de instabilitate şi insecuritate. Ce scrie, în acest sens, presa franceză?
— Atentatele de la Paris nu sunt primele de acest gen în Europa. Au existat precedente, a existat Spania şi a existat Marea Britanie. Dar ce s-a întâmplat la Paris a avut valoare de vector şi de simbol pentru că au fost execuţii şi pentru că victime desemnate au fost mai ales jurnaliştii, adică exact acel segment al societăţii care are vocaţia de a denunţa crimele, de a le condamna, de a le povesti lumii, de a le aminti. Poate că aşa se şi explică extraordinara adunare de la Paris, marşul republican transformat în marş european, Parisul a devenit peste noapte un simbol. Sper ca liderii francezi, europeni, mondiali să fi tras o învăţătură care să treacă dincolo de discurs din cele întâmplate şi din demonstraţia de forţă a mulţimii ieşite în stradă. Ea nu a început încă să ceară socoteală pentru cele întâmplate, pentru „cum de a fost posibil aşa ceva ?” într-o ţară atât de supravegheată, dar va veni foarte repede şi acel timp.
— Franţa, alături de Germania, este unul dintre principalii mediatori în „problema Ucrainei”. În presă s-a vehiculat că ar exista „mâna Moscovei” în atentatul din Franţa, deşi Rusia a făcut
— Povestea Occidentului cu Rusia nu este cea a Orientului cu Rusia. Trec peste aspectele financiare. Strict ideologic, comunismul pentru Occident este ceva romantic, teama noastră atavică de ruşi a fost pentru ei doar o paranoia demnă de nişte minţi uşuratice, şi mă îndoiesc încă de faptul că vor fi înţeles ceva din cele întâmplate în Ucraina. Occidentul foloseşte încă mănuşi în relaţiile cu Moscova. Afirmaţii de acest gen nu au fost luate nicio clipă în serios în Franţa. Deşi unii jurnalişti au amintit cuvintele lui Vladimir Putin, de anul trecut, cele care anunţau iminenta apariţie a unor atacuri de acest gen în zona de confort a Europei. De altfel, Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei, a fost primit cu toate onorurile cuvenite la Paris, chiar dacă nu i s-a permis (şi nici nu a solicitat, de altfel) participarea la discuţia privind Ucraina, dintre Angela Merkel, cancelarul german, Petro Poroşenko, preşedintele Ucrainei, şi François Hollande, preşedintele Franţei.
Afirmaţiile cărora li se dă însă ceva crezare, din punctul de vedere al teoriei conspiraţiei, sunt cele care racordează cele întâmplate la dorinţa unora de a vedea realizat schimbul de date secrete dintre Occident şi America. Aici teama de americani este mai puternică decât cea de ruşi.
— Scriaţi, în 2012, că „alegerile prezidenţiale din Franţa sunt un termometru pentru situaţia internă a Europei, şi ne privesc personal pe toţi”. Ce arată acest „termometru” după actul terorist din 7 ianuarie?
— Că trăim timpuri fragile, în care viaţa noastră, dacă va continua să se desfăşoare fără solidaritate şi credinţă în ceva, fără pasiune, nu mai valorează mare lucru. Regret, vorbind de preşedinţia franceză care este un barometru european, că marşul republican s-a transformat, parţial, într-o şedinţă de fotografiat. Ştiu că securitatea unui lider contează, dar astăzi lumea avea nevoie să creadă în liderii ei, să vadă că niciunuia nu îi este frică. Să parcurgi doar 500 de metri oprindu-te la fiecare zece pentru o şedinţă foto seamănă mai mult a selfie…
— Părerile în jurul atentatelor criminale din Franţa s-au împărţit. Pentru unii, caricaturile la adresa lui Mohamed sunt o atingere a sentimentului religios, pentru alţii, un drept la libertatea de expresie, care nu trebuie să fie îngrădită de niciun fel de limite. Pot exista libertăţi nelimitate?
— Pot exista libertăţi nelimitate… Ar fi mai bine spus „există subiecte despre care nu ar trebui să scriem dacă dorim să rămânem în viaţă?” Un jurnalist este ca un cântec: el pătrunde peste tot şi vorbeşte despre tot. Atunci când el îşi pune botniţă, ca să nu-i deranjeze pe vecini, sau surdină, ca să nu rănească cine ştie ce sensibilităţi, cântecul lui sună fals şi are valoare zero. Niciun subiect nu ar trebui să fie tabu, dar niciun subiect nu ar trebui tratat cu subiectivitate. Este tot ceea ce contează. Sau partinic. Dacă decizi să iei în derâdere ceva, pentru că eşti un ziar satiric, fie, dar atunci ia totul în derâdere, inclusiv pe tine însuţi. Asemeni tuturor meseriilor, şi în jurnalism există o doză de risc. Dar este un risc asumat, cred, de noi toţi. Dacă noi nu vorbim, nu scriem, nu denunţăm, cine o va face? Mă tem că nimeni. Deci nu trebuie în niciun caz să cedăm fricii, orice s-ar întâmpla. Dacă ar fi să ne gândim la noi, jurnaliştii, de aici, de dincolo, din toată lumea, ca la o armată, am fi cea mai redutabilă armată din lume: doar în Europa există astăzi, luptă astăzi pentru libertatea de expresie 500 000 de jurnalişti, potrivit datelor Federaţiei Europene a Jurnaliştilor. Cine îşi poate închipui că vor putea fi reduse la tăcere atâtea persoane?
— Mihai Răzvan Ungureanu, consilierul personal al preşedintelui Klaus Iohannis, declara, în legătură cu atentatele din Franţa, că Europa ar trebui să ia în calcul nevoia unei noi strategii de securitate şi să aleagă între drepturi şi libertăţi – şi siguranţă. Au devenit libertăţile un risc pentru Europa?
— Este naiv să-ţi închipui că poţi lupta împotriva unui inamic invizibil sacrificându-ţi valorile. Acest inamic de astăzi, din cele trei zile ale Parisului, nu lucrează cu tehnologie de vârf, nu trădează, nu poate fi infiltrat, este silenţios şi nu are nimic de pierdut, căci crede în valorile sale. Noi, europenii, lumea în general, avem valori, dar nu credem în ele. Ele sunt bune doar de defilat cu ele pe frunte. Singura noastră armă împotriva acestui inamic este în noi, nu în exterior. În securitate. Securitate serioasă, nu pe hârtie.
Altfel, răspunsul este simplu şi consilierul domnului preşedinte Klaus Iohannis poate că a vorbit prea repede: „Un popor care renunţă la un pic de libertate pentru un pic de securitate nu le merită pe niciunele şi va sfârşi prin a le pierde”. Benjamin Franklin.
Pentru conformitate, ZdG
