Interviu cu ofițerul Alexandru Ursu: „Orice om trebuie să fie apărat, în primul rând, de stat, nu doar poliţiştii”

Interviu cu Alexandru Ursu, ofiţer de investigaţii în Serviciul fraude economice al IP Căuşeni

— În 2009, când eraţi inspector în s. Hagimus, aţi fost acuzat de fals în acte şi escrocherie la procurarea unui imobil în stânga Nistrului, fiind reţinut de miliţia autoproclamatei rmn. Cum s-au întâmplat lucrurile?

— Apartamentul l-am procurat în 2007, dacă ţin bine minte. Acolo am făcut reparaţie şi am locuit cu familia mai bine de doi ani. Era totul bine. Într-o zi, la 21 iulie, în Tighina, în timp ce mergeam spre spital cu soţia, ea fiind însărcinată, am fost oprit, imobilizat cu capul în jos şi urcat într-o maşină. Am fost dus la miliţia din Bender.

— Cum v-au explicat reţinerea?

— Vreo două ore am stat în maşină, nici nu m-au dus în inspectoratul lor de miliţie. Trecuseră vreo patru ore când mi-au adus la cunoştinţă învinuirile de escrocherie şi fals în acte, comise, chipurile, în cadrul procedurii de procurare a apartamentului.

— Aţi negat acuzaţiile. Cum au reacţionat reprezentanţii „forţelor de ordine” la aceste negaţii?

— Am cumpărat apartamentul legal, aveam toate actele notariale în regulă. Chiar şi în prima şedinţă de judecată, fostul proprietar al apartamentului a spus că nu are nicio pretenţie la mine. Atunci, judecătoarea a decis pe loc întreruperea şedinţei de judecată şi a amânat-o pentru altă dată, fără să explice de ce şi fără a stabili o altă zi.

— Şi dacă persoana de la care aţi cumpărat apartamentul nu avea pretenţii, de ce a fost deschis dosarul penal? Cine se considera parte vătămată?

— Fostul proprietar mi-a spus apoi că doi angajaţi ai miliţiei au venit la el cu o hârtie deja scrisă şi au început să-l ameninţe pentru a afla din ce cauză a vândut apartamentul unui poliţist din partea dreaptă a Nistrului. Apoi i-au spus că dacă nu semnează actul pe care-l au ei, ar putea fi acuzat de trădare a intereselor de stat. Evident, sub aceste presiuni, la a doua şedinţă de judecată, fostul proprietar a spus deja cu totul altceva.

— Înseamnă că toată problema consta în faptul că un poliţist din partea dreaptă a Nistrului, aflat sub jurisdicţia instituţiilor R. Moldova, a cumpărat un imobil în regiunea transnistreană?

— Asta era toată problema. Chiar şi miliţienii de acolo, după ce am fost reţinut, mi-au spus asta: tu, pentru că eşti poliţist, vei fi închis. Problema transnistreană este complicată. Autorităţile de acolo vor să se impună drept stăpâni ai acelor pământuri. Cred că, anume din cauza asta, ei procedează aşa, recurg la diverse acţiuni ca să mai reţină pe cineva, să-şi facă „piar” în faţa celor din stânga Nistrului. Cred că a fost la un nivel de politică a organelor de drept. Mă întorc iarăşi la perioada în care am fost reţinut. Atunci mi s-a spus că lor le trebuia să le demonstreze organelor de drept de aici, din partea aceasta a Nistrului, că poliţiştii nu au ce căuta, dar mai ales nu au dreptul să locuiască în rmn.

— Deci, dosarul a fost unul fabricat, iar acuzaţia era construită în baza intimidărilor?

— A fost influenţat fostul proprietar. Altfel cum se explică că la a doua şedinţă de judecată el nici nu prea putea vorbi fluent şi clar? Mai mult, şi notarul care a întocmit toate actele de vânzare-cumpărare a recunoscut că au venit la el acasă cu percheziţii şi i-au răscolit totul. Până la urmă, i-au spus că dacă nu semnează actele pe care le-au adus, va fi închis şi el. Aceste declaraţii sunt şi în sentinţă.

— Aţi fost forţat să vă recunoaşteţi vina?

— Cu toate maltratările şi intimidările, eu nu am dat nicio declaraţie. Nu vreau să-mi amintesc. Am fost maltratat foarte mult, mi-am pierdut şi cunoştinţa. Mi-am revenit după câteva ore, în spitalul din Bender. Atunci medicii nu permiteau să fiu dus înapoi, dar organele de drept le-au ordonat să-mi pună câte injecţii trebuie, numai să merg înapoi la miliţie.

— V-au permis să luaţi un avocat din această parte a Nistrului?

— Nu. Mi-au interzis categoric.

— Nici chiar din oficiu?

— Din oficiu, aveam un avocat din Bender. Acesta însă venea şi, într-un mod oarecare, încerca să mă facă să semnez ceea ce-mi dădeau organele de drept. I-am spus că-l refuz şi pe el dacă continuă astfel de influenţări.

— Cum comunicaţi cu autorităţile din R. Moldova, dacă comunicaţi cumva?

— Din vara anului 2009 şi până în mai 2010, când a fost pronunţată sentinţa, nu am avut niciun fel de acces la convorbiri telefonice sau întâlniri. Îmi vedeam rudele doar în şedinţele de judecată. Deja după ce m-au condamnat la 15 ani de detenţie, conform regulilor lor, o dată la jumătate de an aveam dreptul, timp de trei zile, adică 72 de ore, la întrevedere cu rudele. Mie însă îmi dădeau voie doar timp de 4-5 ore.

— Maltratările au continuat şi atunci când aţi fost transferat la penitenciarul din satul Hlinaia?

— Acolo n-au existat maltratări, au fost doar în perioada aflării la Bender.

— Care sunt condiţiile de detenţie în stânga Nistrului, în penitenciarul din satul Hlinaia, unde aţi fost închis?

— Mai bine să nu le cunoaşteţi. Sunt foarte rele. S-au convins şi reprezentanţii OSCE, care m-au vizitat. Medicii care veniseră cu reprezentanţii OSCE cereau să-şi spele mâinile şi nu aveau unde. Ce să mai vorbim de altceva? Eu am stat într-o celulă cu persoane condamnate din structurile de forţă din Transnistria. Noi stăteam la etajul doi, la etajul întâi al închisorii însă erau civili, mulţi dintre ei bolnavi de tuberculoză şi SIDA.

— Dar dvs. eraţi un angajat al Ministerului Afacerilor Interne, autorităţile de aici nu s-au autosesizat, n-au încercat să vadă ce se întâmplă?

— Poate că au şi făcut ceva, dar eu n-am simţit nimic.

— Cum apreciaţi acum, când sunteţi în libertate, implicarea statului, inclusiv a MAI, care ar fi trebuit să-şi apere angajatul şi cetăţeanul?

— Ştiţi, n-aş vrea să judec pe nimeni. Poate n-au avut posibilitate. Nici eu nu înţeleg.

— Dar colegii dvs. s-au implicat, v-au ajutat? Elementar, lipseaţi de la serviciu.

— După cum am înţeles, nu. Dacă la acel moment era să fie şeful actual la Inspectorat, era altă situaţie. Cred că, din prima zi, în câteva ore, se autosesiza.

— Deci, un poliţist din această parte a Nistrului, care zi de zi, la muncă, se expune riscului şi apără statul şi cetăţenii, este lăsat în voia sorţii, pentru a fi judecat de nişte autorităţi autoproclamate?

— Aşa am rămas eu. Când am fost reţinut, simţeam că sunt uitat de toţi şi nu mai vedeam vreo soluţie.

— Aţi trecut hotarul aşa-zisei rmn la 5 noiembrie 2012, atunci când aţi fost eliberat. Ce a urmat?

— Nu am mai fost niciodată pe acolo, doar când merg în satul de baştină, Hagimus, trebuie să trec pe o porţiune de drum din regiunea transnistreană. Doar aşa. Atunci când am fost eliberat, structurile de forţă din Transnistria m-au adus până la vama Bender, în direcţia Chişinăului. Iar după ce am fost predat autorităţilor de aici, am vrut să intrăm înapoi în Bender, pentru a ajunge la Hagimus, deoarece este mai aproape. Miliţienii ne-au interzis categoric şi mi-au spus că am interdicţie de a intra pe teritoriul Transnistriei.

— De patru ani, sunteţi în libertate, dar decizia de condamnare la 12,5 ani de închisoare încă n-a fost anulată de nimeni. Vă simţiţi astăzi în siguranţă?

— Nu mă simt încă în siguranţă.

— La 22 ianuarie 2013, la puţin timp după ce aţi fost eliberat, aţi primit o scrisoare din stânga Nistrului prin care eraţi informat că pedeapsa a fost redusă. Au urmat alte acţiuni, scrisori, citaţii?

— Alte scrisori n-am mai primit. Iar referitor la cea din 2013, m-am adresat la Promo-Lex, iar apoi, Gheorghe Balan, şeful Biroului pentru Reintegrare, mi-a comunicat că a primit un răspuns de la Tiraspol, precum că ar fi fost o greşeală.

— Spuneaţi anterior că s-ar putea să fiţi urmărit sau că tatăl dvs. este supravegheat…

— De câteva ori am văzut maşini stranii în Căuşeni, dar şi tatăl, în Hagimus, era supravegheat. Chiar şi socrii din Bender au fost urmăriţi de câteva ori. Au stat să vadă, probabil, dacă nu sunt eu în maşină.

— De ce v-aţi schimbat locul de trai?

— Mi-e cam frică să revin la Hagimus, dar şi postul de muncă este aici, în Căuşeni.

— Aici sunteţi mai în siguranţă, cu soţia şi cu cei doi copii ai dvs.?

— Nu tocmai mare siguranţă, dar, oricum, mai liniştit decât la Hagimus.

— V-a fost restituit apartamentul?

— Nu. Apartamentul a fost pus sub sechestru, absolut tot ce era în apartament mi s-a luat, până şi ceainicul. Chiar a doua zi după reţinerea mea, au scos soţia din apartament şi l-au sigilat. Doar hainele le-au lăsat, în rest au luat absolut totul: televizorul, calculatorul. Soţia a trebuit să locuiască la părinţii săi, care sunt tot din Bender. Cel mai interesant este că, după ce am fost judecat, o persoană dintre cele care m-au reţinut a trecut să locuiască în apartamentul meu. Şi după cum mi s-a spus, a locuit acolo până când am fost eliberat.

— Aţi discutat după eliberare cu persoana de la care aţi cumpărat locuinţa?

— Cu persoana de la care am cumpărat apartamentul am discutat până prin 2011. A decedat. Nu ştiu, nu pot spune nimic despre circumstanţele decesului, dar mă gândesc că e posibil să fi fost „ajutată” să moară. Au fost astfel de zvonuri.

— Totuşi, aţi fost deposedat de casă, acolo, la Bender. Nu aţi fost susţinut financiar ca să vă cumpăraţi o casă aici?

— Reprezentanţii Guvernului mi-au promis că voi primi un apartament, dar imediat ce am fost eliberat, toţi au uitat de acele promisiuni. Până la urmă, promisiunea a fost una verbală, nu a fost făcută în scris. Ajutor financiar nu am primit de la stat, doar mi s-a plătit salariul pentru perioada de detenţie.

— Cum v-aţi reintegrat, cum v-aţi reabilitat după eliberare?

— După eliberare, m-am întors la Hagimus. Apoi am stat internat în spital, pentru că aveam probleme de sănătate. Din cauza maltratărilor, mi-au fost afectate câteva vertebre de la coloana vertebrală. Am urmat un tratament la Spitalul MAI, timp de zece zile, după care m-am întors la serviciu.

— Cum a fost această revenire la muncă?

— Am fost întâlnit prieteneşte.

— Credeţi că statul a făcut suficient pentru a vă apăra şi ajuta?

— Cred că paşii făcuţi la sfârşit de 2012 puteau fi făcuţi mai devreme, în 2009. Nu era o problemă dacă făceau aceşti paşi din primele zile. Nu? Posibil, n-au avut cu cine discuta la Tiraspol, pentru că atunci era Smirnov, iar apoi au urmat alegerile şi a venit Şevciuk.

— Cât timp v-aţi aflat în detenţie, aţi simţit că cineva luptă pentru dvs.?

— Doar în ultimul an ştiam că cineva luptă, iar de la început mă simţeam total abandonat. Alături era doar familia, mai mult nimeni… În ultimul an de închisoare, aveam posibilitatea să privesc două posturi tv din Chişinău, deja acolo vedeam că cineva discută, luptă, se duc nişte tratative. Iniţial, a fost un şoc foarte mare pentru mine. Din senin, am fost reţinut şi învinuit pentru nu ştiu ce fapte. Ei din primele zile mi-au spus cu fermitate şi termenul de detenţie pe care mi-l vor aplica, înainte de a fi judecat.

— Dacă nu era o presiune atât de mare din partea societăţii civile, a structurilor internaţionale, credeţi că statul avea să se implice în lupta cu autorităţile din Transnistria pentru a rezolva cazul dvs.?

— Cred că nu.

— Mă gândeam că un poliţist…

— Nu neapărat un poliţist, un om civil, un om de rând, orice om trebuie să fie apărat, în primul rând, de stat.

— Şi-a făcut atunci statul datoria faţă de dvs.?

— La urmă – da, la început – nu.

— În definitiv, cui sau cărui fapt se datorează eliberarea dvs.: autorităţilor R. Moldova, bunătăţii lui Şevciuk sau rudelor care au cerut ajutor de la organismele internaţionale, inclusiv OSCE?

— Nu, nu. N-a fost o graţiere din partea lui Şevciuk. A fost un rezultat al implicării presei, a Promo-Lex, a OSCE, al protestelor. Până şi comisarul Consiliului Europei pentru Drepturile Omului, Thomas Hammarberg, a venit să mă viziteze, cu toate că autorităţile nu-i permiteau. Înainte de asta, el a vorbit la Tiraspol cu tatăl şi cu soţia mea. Dl Hammarberg m-a ascultat, a văzut sentinţa şi unele documente din dosar. I-am povestit cum s-a desfăşurat procesul. Se pare că, după asta, a fost implicat prim-ministrul. Dar, primul pas a fost al tatălui şi al soţiei mele, care s-au adresat la Promo-Lex, iar Alexandru Zubco şi Alexandru Postică i-au ajutat să întocmească toate documentele, după care au depus cereri, plângeri la mai multe instituţii. Despre acţiunile lor am aflat abia după sentinţă, când am avut o întrevedere cu familia.

— În cererea către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CtEDO) aţi invocat aplicarea torturii, a tratamentelor inumane şi degradante, violarea dreptului la libertate şi siguranţă, dar şi a dreptului la un recurs efectiv. Deciziile CtEDO nu au vreun impact asupra abuzurilor comise de regimul de la Tiraspol. Ce însemnă pentru dvs. această victorie la CtEDO?

— Vreau să vă spun următorul lucru: cu cât mai multe judecăţi vor fi câştigate la CtEDO, cu atât mai repede va fi rezolvată problema relaţiilor cu Transnistria. Dacă vor fi decizii pozitive, vor fi şi rezultate pozitive. Nu mă refer doar la cazul meu, ci şi la altele. Foarte mulţi oameni suferă din cauza regimului din rmn, dar nu se adresează nici organelor de drept de la noi, nici la CtEDO. Pur şi simplu, suferă, tac şi speră.

— Prejudiciu moral şi material veţi cere?

— Da. Suma o vom calcula şi o vom anunţa atunci când ni se va cere.

— Cum a trecut familia dvs. peste aceste încercări?

— Când am fost reţinut, la 21 iulie, nu eram căsătoriţi. Trebuia să facem nunta toamna. Soţia era însărcinată şi urma să nască, dar eu nu mi-am văzut copilul decât atunci când avea aproape doi ani. A fost o încercare grea pentru părinţi şi pentru soţie. Nu au meritat asta. Mai mult, chiar şi tatăl meu, când a venit la Bender să vadă ce s-a întâmplat şi să vorbească despre un avocat, a fost reţinut timp de trei zile. Prin intermediul lui, au încercat să exercite presiune asupra mea. Îmi spuneau direct: dacă semnezi, îl eliberăm. Soţiei chiar i-au declarat că, dacă nu se linişteşte, o maşină n-o să se oprească la semafor.

— Cum s-a schimbat viaţa dvs. după?

— Am devenit mult mai atent. Am început o viaţă nouă. După ce m-am reîntors, am făcut şi nunta. Noi trebuia să ne căsătorim în octombrie, dar în iulie am fost arestat. Era rezervată deja şi sala pentru ceremonie, mulţi oaspeţi erau invitaţi. După nunta petrecută după ieşirea mea din detenţie, în familia noastră s-a născut al doilea copil, o fetiţă. Mergem mai departe. Mă strădui să uit şi să las totul în urmă.

— Cum reuşiţi să vă descurcaţi acum, cu chirie şi cu doi copii mici?

— Cam greu. Ne mai ajută părinţii. Soţia, recent, şi-a găsit un serviciu.

— Dar acum, dacă s-ar întâmpla un astfel de caz, credeţi că s-ar schimba lucrurile, dat fiind că a existat precedentul dvs., despre care a aflat toată lumea?

— Eu cred că, posibil, după experienţa pe care au avut-o cu mine, organele s-ar autosesiza, ar face alţi paşi, chiar de la bun început. Eu consider că ar fi normal aşa.

— Cât de liber poate să se exprime sau să critice un angajat MAI acţiunile statului întreprinse pentru a-i apăra drepturile? Vă temeţi că ar putea exista unele consecinţe asupra activităţii dvs.?

— Nu pot spune nimic la acest subiect…, mă rog…

Pentru conformitate, M.C.