„La judecata lui Dumnezeu nu vom fi întrebați ce funcţii am avut în viaţă, ci dacă am fost buni sau nu”

Interviu cu Preasfințitul Antonie, Episcop de Bălți al Arhiepiscopiei Chișinăului

— Preasfinția Voastră, trăim timpuri încurcate. Foarte multă derută în lume, provocată de pandemie. Unii trăiesc cu ziua de azi, fără să își facă mare griji, alții, mai sensibili, sunt în căutarea explicațiilor. Cum depășim această turbulență, PS?

— Este adevărat, timpurile nu sunt simple. Este o mare încercare pentru toată omenirea. Spaima şi teama a pus stăpânire pe întreg mapamondul. Nu este prima molimă periculoasă, în istorie, care s-a abătut peste lume. Au fost şi altele, precum variola, tifosul, ciuma sau holera, care au secerat sute de mii de suflete. Această boală ne-a oferit ocazia să arătăm solidaritate între noi, solidaritate cu medicii care luptă pentru viețile noastre, dar să arătăm şi unitate cu cei care au nevoie de ajutorul nostru, fie că sunt vârstnici, singuri sau bolnavi. În calitate de creștini, noi ne punem nădejdea în Dumnezeu şi ne rugăm să ne păzească de această boală, dar să ne păzim de ea și noi, respectând recomandările medicilor. De la anunțarea stării excepționale, dar şi în prezent, noi am recomandat și preoților, şi credincioșilor să dea dovadă de responsabilitate, compasiune şi întrajutorare. I-am îndemnat pe toți la rugăciune. Am reuşit să adunăm mici colecte de bani şi produse alimentare pe care le-am dus la spitale şi familiilor nevoiașe. Ne-am propus să transmitem tuturor curaj, speranță şi încrederea în Bunul Dumnezeu. Pe cât am reuşit, Dumnezeu știe.

— Există lume care crede că 2020 e capătul…, apocalipsa, că ceea ce se întâmplă în lume ar fi de la Dumnezeu pedeapsă pentru toate nelegiuirile omenești… Ce le-ați recomanda pentru pacea şi liniștea sufletelor lor?

— Nu. Nu trebuie să credem că e sfârșitul. Dar o atentionare e. Aşa cum spun şi părinții Bisericii, pentru fiecare greșeală personală vine plata peste persoana respectivă. Dacă greșește un neam, va plăti întreg neamul respectiv. Dacă greșeala se extinde la scară mondială, atunci plătește toată omenirea. Din punct de vedere duhovnicesc putem vedea această nouă boală ca pe o încercare, ca pe un test al credinţei şi dragostei noastre faţă de Dumnezeu. Este o încercare a lui Dumnezeu de a ne aminti că fără El nu putem face nimic, că fără El suntem slabi şi neputincioși. Vrea să ne întrebe de ce ne-am îndepărtat atât de mult de El.

Să nu disperăm, să nu lăsăm frica să pună stăpânire pe noi, să înmulțim rugăciunea către Bunul Dumnezeu. Creștinii au fost mereu oameni optimiști, pentru că aveau credință puternică. Această credință să ne-o dea şi nouă Dumnezeu.

— Cum s-a întâmplat că de la medicină ați ajuns la teologie și ați ales să Vă consacrați viaţa Bisericii lui Hristos?

— Cred că a fost o lucrare tainică, cum se întâmplă cu fiecare om, când acesta îl caută sincer pe Dumnezeu. Studiind medicina, am înțeles că omul nu este doar carne şi oase, că mai are ceva, ce influenţează sănătatea trupului. La obiectul „psihiatrie” am auzit de „boală sufletească”, de unde au urmat mai multe întrebări – ce este sufletul? Când se îmbolnăvește? Cum se îmbolnăvește? De ce se îmbolnăvește? Răspunsurile la aceste întrebări am înțeles că le putem găsi în Sfânta Scriptură. Dorința de a afla mai mult despre suflet m-a adus la Teologie. În vara anului 1990, m-am înscris la Facultatea de Teologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. De atunci nu încetez să mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru dragostea arătată şi binecuvântata rânduială de a mă duce către orizonturile studiilor teologice, care sunt un ocean nesecat de înțelepciune, lumină şi frumos.

La Teologie, am aflat că suferințele trupului pot fi o consecință a păcatelor omului. Unde găsim asta? În Evanghelie. Vedem că atunci când Mântuitorul vindecă slăbănogul din Capernaum, mai întâi îi iartă păcatele, apoi îi spune „scoală-te, ia-ți patul şi mergi la casa ta”. Întâi îi vindecă sufletul, apoi trupul. De la vindecarea sufletului merge către vindecarea trupului. Legătura între boală şi păcat o vedem şi în cazul vindecării slăbănogului de la Vitezda: o scăldătoare unde, în chip miraculos, se vindecau oamenii. După ce vindecă Iisus pe un bolnav (slăbănog) de 38 de ani, îl întâlnește în templu şi-i spune: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău”. De aici părinții Bisericii recomandă celor bolnavi mai întâi să apeleze la duhovnic, să se mărturisească, apoi să meargă la medic…

— Educația creștină vine, de când lumea, din familie. Cât de mult contează școala?

— Știm că rolul familiei este determinant în educația copilului. Dar dacă familia este şi creștină, folosul pentru copil este fără preț. Pentru o familie creștină cea mai mare investiţie este să crească un bun creștin. Toate sunt importante într-un proces de educaţie, dar dacă copilului nu i se spune despre Dumnezeu, nu i s-a oferit totul de ce are nevoie. Aşa este făcut omul. El are nevoie de relaţia cu Dumnezeu şi este bine să i se vorbească despre această relație de mic, din familie. Momentul îngenuncherii şi rugăciunii împreună cu mama, cu tata, cu toată familia îi va rămâne în memorie toată viaţa. Iar dacă şi în școală copilul are parte de o educaţie religioasă, sunt în câștig toți: şi familia, şi școala, şi societatea. O educaţie fără componenta religioasă este o educaţie incompletă.

Dacă astăzi mai avem credință în popor este meritul bunicilor şi al mamelor noastre. De la ele am învățat rugăciuni, de la ele am învățat de ce și cum să ne rugăm şi ce înseamnă rugăciunea – dialogul nostru cu Dumnezeu. Ele, bunicile şi mamele noastre, au păstrat credința în perioada sovietică, când aceasta era prigonită. Ele îi îndemnau pe copii şi nepoți să se cunune, să boteze copiii, să se împărtășească măcar în Postul cel Mare. Bunicile şi mamele noastre au ținut aprinsă candela credinţei.

— Cât de important e să ne ducem copiii la biserică?

— În biserică şi cel mare, şi cel mic, simte prezenţa tainică a lui Dumnezeu. De aceea noi mergem la biserică pentru a ne întâlni cu Hristos. Copiii îl simt, în felul lor, pe Dumnezeu în spațiul sfințit şi rânduit pentru întâlnirea cu El. Este important să ducem copiii la biserică. Este bine pentru viitorul lor. S-ar putea ca peste ani, crescând, copilul să se îndepărteze, din anumite motive, de la cele sfinte, dar faptul că de mic a fost la biserică îl va ajuta să revină acolo, atunci când, poate, îi va fi foarte greu. Când va fi pus la încercări, îşi va aminti că este biserica, un spațiu unde poate găsi alinare, un loc unde este pace şi multă liniște. Mersul la biserică trebuie să fie o necesitate pentru fiecare. Cum am zis şi mai sus, în biserică ne întâlnim tainic cu Hristos. În biserică hrănim sufletul cu prezenţa lui Dumnezeu. Cum trupul are nevoie de hrană, aşa şi sufletul are nevoie de hrană, iar hrana sufletului este Dumnezeu. Şi ne întâlnim cu El în rugăciune, în fapte bune, în Sfânta Împărtășanie… Fericitul Augustin spune: „Neliniștit este sufletul meu, Doamne, până se va odihni întru Tine”. Fără Dumnezeu, sufletul este neliniștit, cu Dumnezeu sufletul este odihnit.

— Ceea ce vedem că fac oficialii noștri de sărbători, în special de Crăciun şi Paști, când se îmbulzesc la altare în fața camerelor de luat vederi, cum e văzut de biserică?

— Dacă cineva merge la biserică doar de a fi arătat la televizor, este o încercare de a păcăli oamenii, de a specula sentimentul religios. Dar să nu uităm, pe oameni îi putem păcăli, pe Dumnezeu – niciodată. Şi Dumnezeu nu ține cont de câte televiziuni au transmis evenimentul la care a participat o persoană publică sau alta şi cât de mare era lumânarea pe care o ținea în mână respectivul. Dumnezeu ține cont de inima noastră, de faptele noastre. Toți oamenii au o singură chemare – să fie buni. La judecata lui Dumnezeu, de care nu scapă nimeni, vom da răspuns la o singură întrebare – am fost sau nu buni. Nu vom fi întrebați ce funcţie am avut în viaţă, ce ranguri şi câtă avere am adunat, ci vom fi întrebați dacă am fost sau nu buni, pentru că bunătatea nu ține de poziția omului în societate şi de conturile din bancă, ci de inima lui. Toți trebuie să fie buni, de la opincă până la vlădică, vorba veche românească.

— Biserica ar putea restricționa persoanelor cu funcţii de demnitate publică, certate cu morala şi legea, să calce pragul sfintelor lăcașe?

— Biserica, ca sfânt lăcaș, este, în primul rând, un spital, unde cel cu sufletul bolnav vine pentru îngrijiri duhovnicești la preot – doctorul de suflete. Şi în biserică poate intra oricare creștin. Hristos îl așteaptă pe fiecare. El este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre şi de la El vine toată vindecarea… În biserică poate intra orice creștin, indiferent câte păcate ar fi săvârșit. Biserica, însă, ca organism spiritual, ca instituție religioasă, prin conducătorii săi, ar putea lua decizii de a interzice anumitor persoane, pentru abateri grave de la credință, cum ar fi apostazia, lepădarea de Hristos, să se împărtășească cu Sfintele Taine.

— La toamnă iar avem alegeri: cum s-ar putea abține bisericile de la implicarea în campania electorală de partea unor sau altor partide?

— Înregimentarea unor slujitori, de diferit rang, în campanii electorale, contravine chemării de păstor de suflete, compromite persoana respectivă şi aduce daune mari imaginii Bisericii, ca instituție divino-umană. Păstorul este chemat să păstorească întreaga comunitate, nu doar o parte a ei. Ce înseamnă partid? O parte din întreg, o parte din societate. Oamenii au diferite preferințe politice şi diferite păreri asupra faptului cum trebuie să fie cârmuită o societate. Şi acesta este dreptul lor. A celor care aleg. Preotul, însă, trebuie să rămână superior acestui proces. El nu poate iubi doar o parte din păstoriți, el este chemat să-i iubească pe toți. După cearta din timpul campaniei electorale, când uneori se adună atâta ură şi neînțelegere, chiar între rude, trebuie să rămână un loc şi o persoană care ar putea pune pacea între cei certați. Locul este biserica şi persoana – preotul. Dacă preotul se implică în campania electorală, el se descalifică ca păstor al tuturor şi anulează lăcașul de cult ca loc de împăcare şi iertare între cei supărați. Şi aceasta este foarte grav.

— Cum ajung unii preoți să fie foarte bogați?

— În primul rând, toți trebuie să tindem să fim bogați. Duhovnicește. La bogățiile duhovnicești nu sunt limite. Ce înțelegem prin bogăția unui preot? Dacă are mașină sau casă? Preotul e om şi el şi, bineînțeles, are nevoie și el de toate acestea. Dar, după cum spunea un profesor de-al meu de la teologie, preotul trebuie să aibă casă, dar să nu fie cea mai mare din sat, şi mașină trebuie să aibă, dar nu cea mai scumpă, cea mai luxoasă. Oamenii trebuie să-l simtă pe preot că este păstorul lor, care se îngrijește de sufletele lor, că îi pregătește pentru viaţa veșnică, că nu este indiferent de ce va fi cu sufletul lor după trecerea din viaţa aceasta. Dar dacă preotul este atașat în exces de cele materiale, nu-i va fi ușor să-i convingă pe păstoriți să adune comori în cer. Sau şi mai grav, dacă cumva preotul este asociat cu un om de afaceri, care a venit la ei în sat să-şi rezolve o problemă financiară, atunci a pierdut totul. Un asemenea preot nu va fi privit ca un părinte, ci ca un prestator de servicii religioase. Şi aceasta va fi o pierdere şi pentru preot, şi pentru Biserică.

— Sunt puţin peste doi ani de când ați fost ales în demnitatea de Episcop de Bălţi. Ați pornit, într-un fel, pe calea ÎPS Mitropolit Petru al Basarabiei, tot de la Bălţi şi tot cu probleme. Știm că, în urmă cu jumătate de an, sediul Episcopiei a fost atacat în plină noapte, în intenția, probabil, de a Vă determina să renunțați la misiunea pentru care ați fost trimis la Bălţi…

— Prin alegerea în ziua de 24 mai 2018 a chiriarhului de Bălţi, la cererea clericilor şi credincioșilor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a restabilit un adevăr istoric. După 74 de ani, la Bălţi s-a întors episcopul canonic. După reactivarea Mitropoliei Basarabiei, în anul 1992, în 2004 a fost reactivată şi Episcopia de Bălţi (fostă a Hotinului). Prin numirea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a celui de-al patrulea ierarh la Bălţi s-a reînnodat istoria. Am primit această misiune cu responsabilitate şi cu înțelegerea de a restabili structura eclesiastică românească în spațiul ei canonic.

Este adevărat, nu toți văd cu ochi buni reactivarea Episcopiei de Bălţi şi venirea episcopului canonic la Bălţi, dar noi ne vom face datoria corect, respectând opiniile celorlalți. Da, am avut acea vizită nocturnă neașteptată din noaptea de 22 septembrie 2019, când cineva a pătruns pe fereastra de la bucătărie, forțând geamul, a umblat prin casă, nu a luat nimic şi a plecat lăsând ușa de la intrare deschisă. Semn ca ne-a vizitat. Am anunţat politia, au venit, au luat amprentele dar, deocamdată, nimic. Caută.

— Ce a fost, de fapt? O reluare a amenințărilor din partea Bisericii Ruse din Moldova?

— Nu vreau să cred că acea vizită nocturnă a fost coordonată de partea Bisericii Ruse din Moldova. Că nu ne iubesc și că uneori își permit să fie verbal și agresivi, e adevărat, dar nu cred că au mers până într-acolo…

— Deci, lupta continuă și după aproape două decenii de la punerea în legalitate a Mitropoliei Basarabiei… Apropos, în ce relații sunteți cu PS Marchel, Episcopul de Bălţi şi Făleşti din partea Bisericii Ruse?

— Situația rămâne complicată. Nu am ajuns încă la o colaborare, aşa cum ar fi bine să fie între toți ortodocșii, indiferent cărei Biserici aparținem. Este încă un duh puternic de românofobie în rândurile preoților din cadrul structurii locale a Patriarhiei Ruse. Şi este păcat. Cu PS Marchel nu am reuşit încă să ne întâlnim. Eu mă rog pentru el şi pentru ceilalți ierarhi din Patriarhia Rusă de aici de la noi. Ştiu că mai la toate slujbele din Bălţi vorbeşte despre necanonicitatea Mitropoliei Basarabiei, a Episcopiei de Bălţi şi, bineînțeles, a mea ca Episcop. Îmi spun credincioșii care frecventează catedrala şi celelalte biserici din oraș. Asta e. Dar există și un bine în asta: lumea află, astfel, că la Bălţi s-a întors episcopul canonic.

— Mitropolia Basarabiei e oficializată în 2001. Despre ce necanonicitate este vorba?

— La începutul anilor `90, în toiul mișcării de eliberare națională, Biserica Rusă a lansat această găselniță ca preoțimea de la noi să nu adere la Mitropolia Basarabiei. Este formula care sperie cel mai tare. Cum să mergi la necanonici? Mai bine rămâi cu Patriarhia Moscovei. Şi întrucât preoții nu prea aveau cunoștințe de istorie, dar chiar și unii dintre cei școliți erau ușor induși în eroare. Am avut mai multe discuții cu preoți din aceștia, dezinformat, pornind de la o incursiune în istorie, cu toate ocupațiile din 1812, 1940 şi 1944, când Biserica Rusă a apărut în acest spațiu de fiecare dată după ce s-a așezat administrația politică, fie țaristă sau sovietică, apoi îi întreb care este titlul patriarhului lor. Ei îmi spun „al Moscovei şi al întregii Rusii”. Când îi întreb ce avem noi cu „toată Rusia”, părinții se pun pe gânduri, apoi mă întreabă mirați – iese că Mitropolia Chișinăului şi a Moldovei nu este canonică? Eu îi felicit pentru momentul de luminare. De aceea, noi pe cei care decid să evadeze din captivitatea respectivă îi primim cu multă bucurie, şi-i felicităm că au reuşit să revină la Biserica neamului lor.

— Ați amintit de Catedrala „Sfinții Împărați Constantin şi Elena” din Bălţi. Mitropolia Basarabiei intenționează să o recupereze?

— Da, bineînțeles. Şi Catedrala „Sfinții Împărați Constantin şi Elena”, şi reședința episcopală din Bălţi le vom recupera, pentru că sunt ale noastre. Ambele au fost ridicate de înaintașul nostru, primul episcop la Bălţi, vrednicul ierarh Visarion Puiu, pe terenuri cumpărate de el (actele se păstrează în arhivă) şi cu bani de la București. De fapt, tot ce a făcut parte din patrimoniul vechii Episcopii a Hotinului va fi recuperat. Noi nu renunțăm la nimic. Lipsa Legii retrocedărilor îngreuiază acest proces, dar juriștii noștri lucrează în acest sens și am credința că vom reuși. Acest lucru ni-l dorim noi şi acest lucru îl doresc şi ierarhii care au slujit la Bălţi: Visarion Puiu, Tit Simedrea şi Partenie Ciopron.

— Vreau să ne spuneți ceva despre rolul şi locul sfinților în viaţa noastră. Precizați undeva că sfinții sunt modele de viaţă pentru noi, că ei ne luminează cu viaţa lor drumul spre Dumnezeu…

— Sfinții sunt îndrumătorii noștri. Ei ne arată cum să viețuim în această viaţă trecătoare, ca să nu pierdem timpul în zădar, ci să-l folosim pentru a dobândi viaţa veșnică. Ei sunt şi mijlocitorii noștri la Dumnezeu, cei care intervin pentru noi dacă îi rugăm cu credință puternică. Fiecare creștin trebuie să se roage sfântului al cărui nume poartă, sfântului care ocrotește familia (hramul casei) şi sfântului ocrotitor al comunității din care face parte (hramul satului). Dar niciodată să nu uităm de Maica Domnului, cea grabnic ajutătoare a tuturor celor în suferință, a celor săraci, a celor sărmani, a celor pe care nimeni nu-i iubește, a familiilor, a mamelor, a fecioarelor, a monahilor.

— Vă mulțumim.