Interviu: „La Chișinău, foarte mult timp nu s-a protestat calitativ, apartinic, cetățenesc”

Interviu cu urbanista și activista civică Constanța Dohotaru

Constanța Dohotaru este una din puținii tineri din R. Moldova care, după ce a activat un timp peste hotare, a decis să revină acasă. Acum, tânăra face parte din mișcarea OccupyGuguță și reprezintă Centrul de Urbanism. ZdG a discutat cu Constanța despre ce înseamnă să faci astăzi activism civic, ce se întâmplă cu spațiile publice de la noi, dar și despre feminisim și fenomenul corupției. 

OccupyGuguță face un an de existență. Cum a fost această perioadă pentru dvs.? 

A fost un an foarte intens și foarte interesant. E o perioadă căreia îi sunt recunoscătoare că a venit în viața mea. În acest an, eu am depășit foarte multe limite personale, foarte multe frici, nesiguranțe, inclusiv cea de a acorda un interviu. Am învățat să protestez și mi-a dispărut dezgustul față de proteste, pe care l-am avut foarte mult timp. Am învățat să creez evenimente din mai nimic, cu zero resurse, cu zero bani, am învățat să ascult oamenii mai bine, pentru că noi am mers și în regiuni, am mers și în diferite zone ale orașului, am avut diferite contacte cu oamenii. 

Ce înseamnă #protestpermanent și cum a apărut, de fapt, OccupyGuguță? 

Probabil, apariția Occupy-Guguță era inevitabilă, pentru că, la Chișinău, de foarte mult timp nu s-a protestat calitativ, apartinic, cetățenesc. Era o sete imensă de protest sănătos, pașnic, non-violent. Respectiv, OccupyGuguță a apărut când s-a trecut linia roșie a n-șpe mia oară și alegerile pentru Primăria Chișinău au fost anulate. Atunci, mai mulți activiști și cetățeni au mers la Primărie, într-un protest spontan. Tot atunci, ne-am văzut unii pe alții acolo, ne-am recunoscut… Personal, nu mai mersesem la proteste de prin 2009. Așa am înțeles că suntem gata să începem să protestăm, doar că trebuie să învățăm cum, pentru că nu știam asta, nu știam contextul local în profunzime, nu știam cum să protestăm în acest spațiu post-sovietic, destul de traumatizant. Înțelegeam nevoia de a protesta permanent, pentru că era inevitabilă o schimbare a puterii. Atât că noi am mai văzut această schimbare în 2009 și acest lucru nu a fost sustenabil, s-a demonstrat apoi că a fost o schimbare dezamăgitoare. Era nevoie de cineva care să supravegheze permanent pulsul democrației din Moldova și să îi motiveze și pe ceilalți să o facă, să poată transmite acest set de cunoștințe, astfel încât fiecare să devină supraveghetor al propriei democrații în propria țară. 

Din ce trăiește OccupyGuguță?

Din entuziasm, idealism, speranțe, vise, prietenii, certuri, conflicte. La nivel financiar, au fost două campanii de crowdfunding pe lucruri foarte concrete, inclusiv pentru materiale printate, distribuite de noi. În rest, am primit donații întotdeauna, la orice eveniment, pentru că, pe timpul regimului care a căzut în iunie, oamenii deseori ne ajutau, chiar fără să-și dorească să le fie dezvăluită identitatea. Uneori, și noi nu știam cine este acea persoană care ne ajută. Respectiv, am primit ajutor oricând am avut nevoie. Făceam un anunț public și primeam ajutor – de la paleți, la o masă, lumină, la multe de alte lucruri. 

Spuneți că ați mers prin mai multe localități din R. Moldova. Cum ați găsit oamenii de acolo?

Oamenii, spre surprinderea noastră, sunt informați și sunt, în mare parte, sceptici. Vorbesc de campania dinainte de 24 februarie. Oamenii chiar știau cine sunt hoții, cum îi numeau ei, ne întrebau pentru cine să voteze, iar noi le răspundeam că le putem zice cu cine să nu voteze, le dădeam ziarul făcut de noi, unde era explicat de ce nu trebuie să voteze cu partidele x sau y. Ei erau bucuroși să beneficieze de o sursă de informare echilibrată, fără să li se bage pe gât un anumit partid. Oamenii sunt chinuiți, pentru că au fost uitați intenționat și strategic, ca să poată fi ușor de manipulat. Ei voiau să se informeze, eu am simțit asta, indiferent de faptul că erau susținători ai Partidului Șor sau ai Partidului Democrat. Mai puțin însă tinerii, care nu prea voiau să ia ziarul nostru și calendarul de la FreeMoldova. Tinerii erau cei mai decepționați și cei mai indiferenți. Persoanele în vârstă erau cele mai dornice să ia ziarul nostru.

De ce credeți că tinerii au această atitudine?

Aș spune că e o tendință globală. Cred că tinerii sunt mai indiferenți. Chiar dacă unii își spun apolitici, eu nu cred că poți să fii așa, în general. Asta nu e o tendință specifică strict pentru Moldova. Putem observa reducerea implicării tinerilor în procesele politice peste tot. Cred că, pur și simplu, sistemele politice în care noi trăim acum sunt depășite, de asta ei nu prea văd sensul implicării în politică. De asta unii nu văd sens în a merge la vot sau a se informa. E nevoie de o schimbare semnificativă, ca ei să-și poată găsi locul.

Și ca să vrea să rămână acasă, probabil…

Dacă vorbim despre R. Moldova, da, pentru că atunci când tu termini liceul, te gândești în primul rând nu la ce facultate să mergi, ci în ce țară să pleci. Așa a fost și pe timpul când eu am absolvit liceul, așa e și acum pentru tinerii care absolvesc. Cred că anume la asta trebuie de lucrat – cum păstrezi creierele și forța aici, în Moldova. Sau cum le întorci.

Dar cum pot contribui, totuși, cetățenii din diaspora la ceea ce se întâmplă acasă?

Eu tot am făcut parte din diaspora timp de 7 ani, apoi am revenit. Pot să spun că anume asta m-a făcut să devin activistă, să fiu implicată în tot ce se întâmplă acasă. Am văzut cum se poate trăi altfel și am învățat să-mi cer drepturile, pentru că doar așa se poate schimba ceva cu adevărat. Respectiv, cred că oamenii din diaspora s-au odihnit un pic de contextul depresiv și apăsător din Moldova și ei ar putea lua asta ca pe o provocare – să se întoarcă și să depună fiecare efort în domeniul său de expertiză, pentru a schimba măcar puțin lucrurile. Ochiul lor e un pic mai odihnit decât al celor de acasă, capul lor e un pic mai limpede, ei au văzut și știu cum pot fi lucrurile într-un final și pot să se întoarcă și să accepte provocarea. Probabil, își pot lua un termen-limită, că nu-i neapărat să revină pentru totdeauna, doar pentru un an-doi, să pună umărul la schimbare. Dacă ei continuă să meargă la vot, continuă să-și ajute părinții de acasă, e clar că le pasă. Cei care nu votează și nu mai vin pe acasă nu știu dacă mai pot fi motivați cumva.

Spuneați că ați muncit peste hotare, dar ați decis să reveniți acasă, unde acum faceți inclusiv activism civic. Ce înseamnă să fii activistă în R. Moldova?

Înseamnă să porți eticheta de activistă, care are o conotație, în mod ciudat, negativă în R. Moldova. Unii mă întreabă, cumva peiorativ, dacă sunt sau nu activistă. Pentru mine, a fost foarte firesc. Eu am revenit acasă, am avut o perioadă de readaptare, când am înțeles cât de tare mă deranjează lucrurile din jur și cât de nesănătos funcționează acestea. Atunci când am avut prima intenție de a mă implica în ceva, a venit și această etichetă de activistă. De atunci, port cu mândrie titlul de activistă. Prin propriul exemplu, vreau să demonstrez că asta nu e ceva rău, ci dimpotrivă.

Ați făcut studii în România, apoi ați plecat în Italia, după care ați locuit o vreme în Malta. De ce a fost determinată decizia dvs. de a vă întoarce în R. Moldova?

Am făcut Arhitectură și Urbanism și am lucrat, după inerție, într-un birou de arhitectură. Nu mă simțeam foarte confortabil să lucrez în domeniul arhitecturii, pentru că nu aveam contact cu oamenii, cu comunitățile, cu mediul înconjurător. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu mai voiam să fac arhitectură. Al doilea era cel că, pur și simplu, simțeam că nu aparțin contextelor de dincolo. Apoi, timp de 18 ani, cât am crescut aici, făcând parte dintr-un spațiu post-sovietic, aveam și eu această traumă colectivă a post-sovieticului, această durere, această lipsă de reflexie. Nu-mi puteam imagina lucrul cu niște comunități din alte părți, deși am încercat. Nu mă simțeam de-a casei. Am hotărât să revin, contrar marelui curent de plecări și, probabil, asta a fost cea mai inspirată decizie pe care am făcut-o vreodată, pentru că aici mă simt confortabil, mă simt parte a comunităților locale, parte a societății, simt că pot aduce o contribuție, simt că pot înțelege profund prin ce au trecut oamenii, pentru că știu și prin ce am trecut eu, de rând cu ei. Spațiul post-sovietic este un context cu totul diferit față de Europa Centrală și de Vest.

Sunteți parte a Centrului de Urbanism. Cu ce se ocupă acest ONG?

Acest ONG a fost salvarea mea, pentru că acolo sunt oameni care gândesc la fel ca și mine și vor să participe la schimbarea lucrurilor în Moldova. Acest ONG încet prinde viață și vizibilitate, pentru că, încet-încet, sunt satisfăcute nevoile de bază ale oamenilor și, respectiv, oamenii încep să se gândească la alt gen de necesități, cum ar fi confortul și calitatea vieții în oraș, prezența spațiilor verzi, a străzilor pietonale, deci lucruri care în alte țări există de mai mult timp. Noi încă nu le avem. Astfel, noi credem că, și la noi, calitatea vieții în oraș influențează calitatea vieții individului și ea trebuie îmbunătățită. Dar, asta ar trebui să se facă împreună cu cetățenii, în mod participativ, prin dialog între toți actorii implicați. Cel mai mare proiect în desfășurare a Centrului este transformarea în pietonală a str. Veronica Micle. Ne dorim să pornim un proces prin care o stradă să fie transformată în pietonală. Micle este doar proiectul pilot, prima inițiativă în care nevoile oamenilor sunt luate în considerare. Ei sunt activ implicați în procesul de transformare a străzii. Oamenii vor să fie curat în orașul lor, să poată circula, să nu aibă dificultăți în a merge pe trotuar, să poată traversa drumul, să poată merge cu copilul mic în cărucior, să poată merge cu bicicleta, ș.a.m.d. Și, cu această stradă pietonală, cred că noi ar trebui să avem în primul rând un precedent, un exemplu de reușită, din care să învățăm, chiar dacă nu va merge totul până la capăt. E fix ca în viață: până să ajungi să ai o relație funcțională, una în care să te simți bine, tu încerci și vezi unde sunt limitele tale, vezi ce-ți place și ce nu. Apoi, cunoscându-te pe tine și cele enumerate mai sus, poți să știi ce e potrivit sau nu pentru tine.

Dar a mai fost la noi o încercare de pietonalizare cu str. Doga…

Această stradă a fost gândită de sus în jos. A fost doar un vis al fostului primar. Pur și simplu, s-a luat această hotărâre și a început lucrul. Nu au fost consultați cetățenii, nu au fost organizate întâlniri cu toți actorii care ar fi trebuit să fie implicați în proces. Respectiv, pur și simplu, ea a aterizat acolo, nici nu a fost mobilată până la capăt – noi nu avem bănci acolo, nu avem niciun coș de gunoi, ea nu este prietenoasă cetățenilor. A devenit o stradă pentru o altă pătură socială. Din cauza procesului de centrificare, acolo au apărut cafenele mai scumpe, mai luxoase. Deci, de aceste chestiuni nu s-a ținut cont, strada a fost, pur și simplu, sacrificată businessului. Noi, la Centrul de Urbanism, avem mai multe proiecte de salvare a clădirilor istorice din Chișinău. Se știe despre Chișinău că nu are un plan urbanistic, un regulament al zonei istorice, nu avem acte/legi prin care să putem salva construcțiile respective. Acum este un moment oportun ca lucrul la asta să înceapă. Noi deja colaborăm cu autoritățile ca să oferim suportul și expertiza noastră pentru elaborarea diverselor inițiative. Cred că Chișinăul e sexy chiar și acum. Ne gândeam, apropo, la Centrul de Urbanism, să facem un tur al corupției prin oraș. Ar fi bine să acceptăm identitatea asta exact așa cum este, pentru că nu poate fi schimbată – e felul în care au funcționat lucrurile în toți acești ani.

Din ce cauză s-a întâmplat asta?

Indiferența, rea-credința, interesele. Dar, este identitatea noastră, asta e. Centrul istoric, așa cum este el acum, e tot ce ne-a rămas. Noi nu avem tezaur, mari bogății, în afară de aceste clădiri, care tot dispar.

Ce ar însemna acest tur al corupției?

Un traseu pe la diferite puncte și care ar uni diverse destinații din oraș, incluzând o istorie a fiecărui loc și metodele prin care a fost capturat terenul sau clădirea respectivă. Oamenii de rea-credință au fost creativi și inventivi la acest capitol, metodele de capturare, să le zic așa, au fost atât de diverse și curioase, încât atunci când noi aflăm despre ele, devin chiar comice. Cred că unui om venit din vest îi este interesant să afle aceste lucruri, atât de inovative.

Aveți în vizor anumite clădiri?

Sigur. Sunt foarte multe – Gaudeamus, fostul sediu al Ambasadei Franței, cafeneaua Guguță, Stadionul Republican, zona dintre str. Columa, str. Alexandru cel Bun și str. Mihai Eminescu, care a fost distrusă peste noapte. Exemple sunt multe și în toate cazurile au fost folosite metode absolut inovative de preluare.

Dar cum se poate lupta, în opinia dvs., cu acest fenomen al corupției?

Prin propriul exemplu, fiecare începând de la sine, prin a nu da mită și a încuraja pe alții să nu facă asta, prin a bate alarma, când vezi că se întâmplă ceva dubios, prin a te implica în schimbarea cadrului legal în domeniul în care activezi. Asta chiar trebuie să înceapă de la fiecare persoană în parte.

Din noul guvern fac parte mai multe femei. În spațiul public, a început să se discute mai aprins despre formele de feminin ale funcțiilor publice. De ce se manifestă această reticență, în opinia dvs., față de fenomenul respectiv? Am văzut că vă identificați ca urbanistă, arhitectă, activistă…

Oricât de ciudat ar fi, Maia Sandu nu insistă să fie numită prim-ministră, ea spune că e alegerea fiecăruia despre cum să fie numit. A spus despre asta la întâlnirea cu mediul asociativ, la care am participat. Cred că e importantă prezența femeii în spațiul public, inclusiv în politică, dar și feminizarea acestor apelative e un pas important. Pur și simplu, o să ne obișnuim cu aceste formule la un moment dat. Nu mi se pare grav, nu mi se pare periculos, nu mi se pare un conflict. O să devină obișnuință, în scurt timp. Asta e părerea mea. Sper că femeile sunt vizibile în spațiul public și cred că trebuie să fie din ce în mai vizibile acolo, pentru că, la noi, totul e la masculin. Pe Aleea Clasicilor nu este nici un bust de femeie. Practic, noi nu avem statui ale femeilor. Sunt puține străzi cu nume de femei. În funcțiile de conducere abia recent au început să ajungă femei. Cred că e ceva care va deveni o normalitate în curând…

Ce înseamnă să fii feministă în R. Moldova?

Există foarte multă confuzie în acest sens, pentru că feminismul în sine se confundă cu radicalismul unor mișcări. Explic feminismul meu prin faptul că eu consider o normalitate ca femeile să aibă aceleași drepturi ca și bărbații și ca oricine altcineva, oricum s-ar identifica. Cred că acest mesaj nu este înțeles încă și mai trebuie să lucrăm asupra acestor subiecte. Ceea ce mi se pare mai complicat e cum comunici cu oamenii care nu înțeleg atât de bine acest concept. Cred că a fi feministă înseamnă să crezi că toți, indiferent de sexul cu care se identifică, au aceleași drepturi, aceleași obligații și trebuie tratați la fel.

Ca un fel de concluzie, de ce are nevoie R. Moldova de OccupyGuguță?

R. Moldova are foarte mare nevoie de acest protest cetățenesc. Occupy a democratizat practic protestul și l-a făcut atractiv. Cred că astfel de mișcări trebuie să fie mai multe, să avem o competiție a protestelor, a inițiativelor cetățenești, pentru a crește calitatea protestului în R. Moldova. Aș îndemna pe toată lumea să protesteze, atunci când simte că anumite drepturi și libertăți îi sunt lezate. Consider că protestul ar trebui să fie permanent și nu poate fi altfel, pentru că doar noi putem fi gardienii democrației.

Încotro se îndreaptă acum R. Moldova?

Dificilă întrebare. Aș spune că încearcă să recupereze anii ratați, pentru a începe un progres.

Vă mulțumim.