„La câteva sute de kilometri distanță, aceste probleme se rezolvă, fără mită, fără implicări financiare”

Interviu cu Sergiu Lazarenco

E primul și singurul, deocamdată, copil în familia Olesei și a lui Sergiu Lazarenco. Așteptat și dorit de mai mult timp, Vlad a venit pe lume cu inima „frântă”. O maladie congenitală cardiacă, despre care părinții nu au cunoscut în perioada sarcinii, a schimbat radical viața acestei familii și i-a făcut pe părinți să înțeleagă că pentru ei, în viață, nu contează mai mult nimic decât sănătatea copilului lor. „Am fost o echipă, eu și soția… Nu știu dacă am fi reușit, dacă era altcineva mama lui Vlad”, ne-a spus Sergiu Lazarenco într-un interviu pentru ZdG. Despre familie, despre dragoste și sacrificiu, despre puterea de viață a lui Vlad, despre medicina de la noi, care, fără ezitare, le recomandă să avorteze mamelor care urmează să nască un copil cu probleme de sănătate, dar și despre atitudinea statului față de cei care vin pe lume având maladii congenitale, am discutat cu Sergiu Lazarenco, tatăl care, de 10 luni, a renunțat la muncă, având o singură preocupare – viața și sănătatea lui Vlad.

— Când ați aflat că copilul vostru are o problemă cardiacă?

— Totul a venit brusc peste noi. Eram cei mai fericiți părinți, așteptând copilul. Eu munceam în România atunci, dar nu am lipsit de la niciun examen ecografic. De oriunde eram, veneam acasă în ziua și ora la care eram programați la ecografie. De fiecare dată ni se spunea că totul e perfect și aceste vorbe ne înaripau. A fost un șoc să aflăm că inimioara copilului nostru are grave probleme. Bucuria nașterii copilului a fost umbrită de gânduri complicate, de frici. Când am aflat vestea legată de inima copilului, viața ni s-a schimbat în totalitate. Suntem alții…

Pe parcursul sarcinii, soția a fost la evidență într-o clinică privată. Am semnat un contract complet, din care reieșea că vom beneficia de toate serviciile. Au fost costuri destul de mari, dar ne-am zis să ne permitem să plătim acești bani, pentru siguranța primului și singurului nostru copil. Până atunci, muncisem mult ambii și am luat această decizie, ca să fie totul bine. Am efectuat la timp toate testele. Mămica era monitorizată constant, iar toate investigațiile au arătat că copilul nostru se dezvoltă perfect, inclusiv inima. Practic, despre problema medicală a lui Vlad am aflat în ziua nașterii sale.

— Ce au zis medicii?

— Am vorbit cu medici, cu profesori, acum nu există un studiu complex care să răspundă la această întrebare. Somități în medicină ne-au spus simplu: așa s-a format inima copilului. Că nu e vorba de vreo moștenire genetică sau despre altceva. Am văzut cazuri diferite, pe care medicina încă nu le poate explica.

— A fost o naștere cu probleme?

— Nu, n-a fost… Nașterea a avut loc la aceeași clinică. La ultimul examen ecografic, doamna doctor ne-a spus că micuțul ar avea o problemă la inimă, dar că nu vrea să vorbească mai mult, lăsând să ne dea alte informații medicul care va primi nașterea. Copilul s-a născut normal, a fost monitorizat pe parcursul nopții, iar a doua zi ne-au spus că e nevoie de un examen ecografic la inimă. L-au făcut fără acordul nostru, argumentând că era o situație de urgență. Ne-au spus atunci că ar fi vorba despre Tetralogia Fallot, care este cea mai frecventă malformație cianogenă cardiacă. E o diagnoză destul de severă. Cardiologul din cadrul acelei instituții ne-a spus că nu e într-o formă gravă și că nu ar fi nevoie de o intervenție de urgență. El ne-a sugerat că am putea recurge la intervenție și peste șase luni.

— Și ați așteptat cele șase luni?

— A fost imposibil să așteptăm. Imediat am început să ne informăm. Pe când eram încă la spital, un cunoscut cardiochirurg, care trecuse un stagiu de specializare în Turcia, l-a consultat, după care, când a plecat înapoi, i-am trimis toate rezultatele examinărilor, ca specialiștii de acolo să-și spună părerea. Atunci ne-au comunicat că e nevoie de intervenție și că, în Turcia, o astfel de intervenție ar costa circa 40 de mii USD. Era costul doar al intervenției, fiind nevoie și de alte cheltuieli – transport, cazare, întreținere. Ne pregăteam să facem acest pas. Am încercat să vindem apartamentul, ca să adunăm niște bani.

— Alte soluții, locale, nu existau, în afară de Turcia?

— Ne-am consultat cu mai mulți specialiști care operează copii cu astfel de malformații. Am făcut încă un examen ecografic. Țin minte și acum stresul de pe chipul doctorei care făcuse investigația… Ea ne-a spus că nu e vorba de Tetralogia Fallot, ci de altă malformație, mult mai complicată – Trunchiul arterial comun tip 1. Am trimis rezultatele în Turcia și de acolo ni s-a spus că nu e de stat și de așteptat. Copilul poate trăi până la șase luni, dar poate și să moară, neajungând la operație. Am studiat în paralel problema și am aflat că, în cazurile de trunchi arterial comun, o singură arteră pleacă din ventricule. În consecință, sângele oxigenat se mixează cu cel neoxigenat. O parte din acest sânge ajunge la plămâni, o parte la arterele coronare, iar restul în circulația sistemică. De obicei, la plămâni ajunge o cantitate de sânge mai mare decât cea necesară. Vasele pulmonare sunt permanent sub presiune. În timp, cordul nu mai poate pompa sânge prin ele… Ar fi fost posibil să facem intervenția la Chișinău. Aici domnul doctor Liviu Maniuc face astfel de intervenții, dar am avut mari îndoieli în legătură cu siguranța terapiei intensive pentru nou-născuți. Știam că, la acest capitol, R. Moldova nu stă prea bine. Așa cum aici nimeni nu-ți poate da niște garanții, nu am vrut să riscăm.

— Care a fost cea mai grea zi pentru familia voastră în toată această perioadă?

— Cred că momentul culminant a fost când am predat copilul la intervenție. E o cameră specială în care tu stai ca părinte, cu copilul… Printr-un geam – predai copilul și, vrând-nevrând, te gândești dacă îl mai vezi sau nu. Chiar dacă ne-au asigurat că au succese mari în astfel de intervenții, oricum am avut frică… Există cele 3-5% de eșec, care nu te lasă să fii prea optimist.

— Cea mai grea decizie care a fost?

— Toate au fost complicate, dar noi nu am avut de ales. Noi am semnat actele, fiind impuși de situație. Eram constrânși să facem asta, starea lui era atât de gravă. Au fost episoade în care medicii erau rezervați și ne-au chemat să ne luăm rămas bun de la el.

— A trecut prin două intervenții la nici jumătate de an – în Italia și în România… Cum a fost?

— Dl profesor Liviu Maniuc ne-a vorbit despre un doctor, un cardiochirurg de origine siriană, care operează copii în mai multe țări, cum ar fi Siria, România sau Italia. Era vorba despre Tammam Yussef, care, periodic, vine în misiune la București, unde operează la Clinica „Marie Curie”. Chiar din prima comunicare, doctorul Tammam Yussef a fost foarte receptiv… Mi-a zis că trebuie să ajung la București, la cardiologul Alin Nicolescu și, după toate investigațiile, ar putea lua o decizie. Am plecat imediat. Era sfârșit de octombrie, iar misiunea doctorului Yussef, formată din medici, asistenți, perfuzioniști, anesteziști și chirurgi de naționalități diferite, trebuia să ajungă în România la sfârșit de noiembrie. Foarte repede am rezolvat totul, inclusiv transferul copilului. În toată această perioadă grea pentru noi, ne-a ajutat mult „Inima Copiilor” – o organizație non-profit din România, care sprijină familiile cu astfel de probleme. De altfel, misiunile doctorului Yussef tot de „Inima Copiilor” sunt organizate.

— Ce șanse la viață i-au acordat lui Vlad medicii din București?

— Pentru că era riscant să așteptăm până când statul ne-ar oferi o ambulanță pentru transfer, am închiriat o ambulanță. Cu mașina personală am parcurs întregul drum, toată noaptea, în urma ambulanței. Cum am ajuns la București, imediat a fost internat la Terapie Intensivă, la doctorul Cătălin Cârstoveanu. Trebuia să fie operat la București, dar au existat niște probleme în acele zile și ni s-a oferit posibilitatea să îl operăm în Italia. Prin Casa Națională de Asigurări în Sănătate din București, Vlad fiind și cetățean român, am perfectat toate formularele și am plecat. În Italia, intervenția a avut loc fără probleme, iar după 48 de ore de la operație, Vlad a fost detubat. A urmat însă altă perioadă complicată, Vlad suportând și o stenoză pulmonară. La sfârșit de februarie, am ajuns iarăși la București, unde cardiologul Alin Nicolescu a constatat starea grea a copilului, recomandând o nouă intervenție, tot în Italia, la clinica din San Donato. A obținut și acordul italienilor, care programaseră intervenția pentru ziua de 12 martie, doar că, din cauza COVID-19, Lombardinia, unde urma să fie operat Vlad, intrase în carantină, spitalul fiind transformat în Centru de suport COVID. De la o zi la alta, medicii din București căutau soluții ca să-l salveze pe Vlad, iar noi rezervam bilete la avion, ne gândeam la Nisa, Franța, după care în Germania, la Munchen, contramandând ulterior orice drum, din cauza COVID. Între timp, oxigenarea lui Vlad ajunsese la doar 63%… Dacă în Italia medicii ne dădeau garanții de succes în proporție de 93-97%, de această dată, medicii ne-au zis că putem obține totul sau nimic. Am acceptat ca Vlad să fie operat la București, în cadrul misiunii doctorului Tammam. Operația a durat vreo 8 ore, inima lui funcționând pe parcursul intervenției.

— Dacă nu ați fi fost cetățeni români, cum ar fi evoluat lucrurile? Care ar fi fost soarta lui Vlad?

— Eu cred că, oricum, am fi ajuns la București, doar că am fi suportat toate cheltuielile…

— Dar cum ați fi călătorit, în condiții de pandemie, dat fiind că pentru cetățenii R. Moldova mai multe frontiere sunt închise…

— La prima intervenție încă nu era pandemie, singurul impediment a fost drumul lung… Mai târziu, pandemia a dat peste cap mai multe planuri… A trebuit să riscăm ca să reușim…

— Sunt 10 luni de luptă pentru viața lui Vlad. Cât de mult poate ajuta statul R. Moldova familiile care se află într-o situație similară cu a dvs.?

— La Centrul Mamei și Copilului au fost foarte înțelegători cu noi. Știu că în anumite situații copiii sunt trimiși la Kiev. Distanța e mai mică și costurile sunt altele. Aici, în R. Moldova, nu se rezolvă astfel de probleme. Cunosc un caz în care viitoarea mamă a aflat încă în timpul sarcinii despre malformația cardiacă a copilului său. Majoritatea medicilor i-au recomandat să recurgă la procedura de avort. I-au spus că diagnoza e complicată și șansele copilului sunt mici. Au plecat la București, la același medic la care am fost și noi. Acela a consultat-o și i-a spus că, în Europa, astfel de operații se fac pe bandă rulantă.

— Cât de pregătiți sunt părinții să reziste în fața unor astfel de probleme?

— În R. Moldova, nu au nicio pregătire. Acțiunile pe care trebuie să le întreprindă mai departe sperie foarte mult. Și problemele financiare. Noi, pentru că am muncit ambii, ne-am permis anumite cheltuieli, dar cunosc părinți care, în disperare, au încercat să colecteze fonduri…

— Și când nu reușesc?

— În România e altfel, chiar dacă astfel de intervenții sunt efectuate în Italia sau Germania, părinții suportă cheltuieli minore. Își asigură doar drumul și cazarea. Atât. La noi e cu totul altfel, din păcate… Cred că noi suntem un caz fericit. Numărul copiilor care se nasc cu probleme cardiace e destul de mare. Deseori, o malformație nu vine singură, ci la pachet cu alte probleme. Deseori, la noi, diagnozele se pun greșit sau medicii trimit viitoarele mame la avort…

— V-at gândit în toată această perioadă că ați putea ceda situației?

— Nu, nici pentru o clipă. Fiecare părinte e dator să lupte pentru sănătatea și viața copilului lor. Contează, desigur, calitățile morale ale persoanei. Împreună cu soția am fost o echipă, am mers înainte. M-am ocupat administrativ de organizare, căutare de medici. Ea a fost alături de copil în fiecare clipă, zi și noapte. Mereu lângă el, pe scaun, nedormită, nemâncată. Nu a fost deloc simplu. Și acum nu e simplu, încă nu suntem relaxați. Atâta timp cât dl cardiolog nu ne-a zis că totul e bine, că nu mai sunt probleme, rămânem cu mâna pe puls.

— Ce credeți despre cazurile în care bărbații, care sunt considerate ființe mai puternice decât femeile, nu rezistă și pleacă din familie, atunci când se naște un copil cu probleme de sănătate?

— Nu știam, nu analizasem, până nu apăruse problema cu Vlad. Dar am aflat de curând. Mi-a spus soția… Le-aș zice să fie cât mai mult alături de familie. De unul singur, nu poți depăși astfel de provocări. E prea complicat… De altfel, am cunoscut și mame care, fiind singure, nu au rezistat…

— În consecință, în orfelinatele noastre avem mulți copii cu probleme de sănătate…

— Am observat și eu… Știu că pe unii îi operează, după care îi duc înapoi la orfelinat.

— Câtă lume a luptat pentru viața lui Vlad?

— Foarte multă lume, oameni cunoscuți și necunoscuți. Am înțeles că un cuvânt te ajută uneori mai mult decât un suport financiar. „Inima copiilor” din București a fost și este alături de noi.

— Ce ați învățat voi, părinții, de la Vlad între timp?

— Am învățat că, în viață, primordial e să fii puternic. El ne-a ajutat să înțelegem care sunt adevăratele valori în viață. Am înțeles că viața și sănătatea sunt cele mai importante și că omul nu ar trebui să ajungă în captivitatea valorilor materiale. Nimic nu are importanță când viața și viitorul sunt șubrezite de problemele de sănătate.

— Cum îi vedeți viitorul?

— În toate suferințele prin care a trecut, Vlad a fost un erou. Oricând, chiar și în clipele cele mai grele, le-a zâmbit medicilor, a avut o atitudine pozitivă.

— Toți părinții își iubesc copiii. Un caz, precum cel al lui Vlad, înseamnă mai multă dragoste din partea părinților?

— Când l-am văzut prima dată după prima intervenție, în terapie intensivă, conectat la zeci de aparate, i-am zis: Vlad, tata o să te țină doar în brațe după asta… După a doua intervenție, pe timp de COVID, din cauza riscurilor de infectare cu noul coronavirus, nu l-am văzut trei luni, nici chiar poze, pentru că, în terapie intensivă, nu ai dreptul să intri cu telefon… Nu zic că va fi alintat, dar va fi copilul cu multă atenție și dragoste din partea noastră, a părinților, a buneilor…

— El știe deja?

— Da, cred că înțelege totul…

— Cum s-a schimbat relația voastră în familie în aceste 10 luni?

— Cred că în bine… Da, au fost și discuții mai aprinse, legate de spitale, de recuperare… Uneori, soția nu mai avea puteri, dar mergeam împreună, pentru Vlad. Ambii am renunțat la orice fel de confort. Am zis că facem tot ce ne stă în puteri. Am reușit pentru că am făcut o echipă. Nu știu dacă am fi reușit, dacă era să fie altcineva mama lui Vlad. Atâta tărie de caracter are Olesea.

— Prima vacanță a familiei voastre unde ar fi?

— La munte sau la mare, pe o perioadă cât mai îndelungată de timp.

— Ce ar trebui să învețe Vlad de la părinții săi?

— De la mama – dragostea, dăruirea… De la mine, felul de a construi relații cu oamenii. Eu, cât am putut, i-am ajutat pe toți care au avut nevoie în diferite situații. Am fost deschis. Cred că această calitate m-a ajutat mult și în situația asta grea, legată de cazul lui Vlad. Toate cunoștințele, prietenii ne-au ajutat necondiționat. Apropo, cunoscusem o familie de români în Italia, care ne-a oferit casa lor din București pentru perioada de timp în care eram cu Vlad acolo la tratament.

— Dar statul R. Moldova ce ar trebui să învețe din acest caz al vostru?

— Statul ar trebui să învețe că și acești copii au dreptul la viață… Chiar dacă nu avem dotări tehnice și personal medical corespunzător, nu ar trebui să limităm dreptul la viață și la sănătate al acestor copii. Atâta timp cât la câteva sute de km distanță se rezolvă aceste probleme, și se rezolvă fără mită, fără implicări financiare – mă refer la România, vreau să cred că peste tot ar fi posibil.

— Vă mulțumim pentru acest dialog.