Ion Iovcev, despre demiterea sa: „M-au făcut să mă simt ca o haină care a fost folosită și apoi aruncată la gunoi. E atât de înjositor, încât îmi pierd graiul”
Ion Iovcev, profesor și director al unicului liceu românesc din capitala autoproclamatelor autorități de la Tiraspol, a condus liceul timp de 29 de ani, fiind un critic insistent al regimului din stânga Nistrului. Profesorul Ion Iovcev este deținător al Ordinului Republicii. Fostul președinte al României, Traian Băsescu, l-a decorat cu înalta distincție – Ordinul „Steaua României”, în grad de Cavaler. De asemenea, este deținător al Ordinului României „Pentru Serviciu Credincios” în grad de Comandor. Distincțiile au fost acordate „în semn de înaltă preţuire şi recunoştinţă pentru contribuţia remarcabilă avută, de-a lungul timpului, la afirmarea şi apărarea identităţii etnice şi culturale a comunităţilor româneşti”.
La 22 iunie 2021, Ion Iovcev a fost eliberat din funcția de director al Liceului „Lucian Blaga”. Un ordin în acest sens a fost semnat de ministra în exercițiu a Educației, Lilia Pogolșa.
— De 30 de ani – o școală românească în regiunea transnistreană… Cum a fost? Prin ce greutăți ați trecut în acest răstimp?
— Da, au trecut aproape 30 de ani – o viață de om, dar dacă mă întorc în trecut, parcă a fost mai ieri. Am trecut prin multe și mari încercări. Am avut și biruințe, și amenințări, și cumpene – de toate. Una știu sigur – dacă ar fi să o iau de la început, aș face la fel. Până în 1991, nu era vreo școală românească în regiunea transnistreană, chiar dacă locuitorii erau moldoveni în proporție de 17%. În 1988-1989, în perioada de eliberare națională, avântul forțelor naționale s-a manifestat și în Tiraspol. În 1989, s-au deschis primele clase într-o școală rusească din vecinătate. Până atunci, eu eram în Slobozia, inspector la Direcția de Învățământ. În 1991, mi-au propus să iau școala, însă am refuzat și am rămas la Direcția de Învățământ. La 4 martie 1992, având ore și la Institutul Pedagogic din Tiraspol, m-au convins să merg la Direcția de Învățământ să depun cerere ca să-mi dea permisiunea să fiu director al acestei instituției. Reușisem să scriu vreo două cuvinte, când au intrat doi cu automatele, au scos siguranța și mi-au pus-o în spate. Am fost scos din incinta acestei clădiri. M-au bătut și m-au alungat. De fapt, se gândeau cum să procedeze mai departe – să mă alunge sau să mă încuie în subsol. Da, știti de ce anume la 4 martie? Pentru că, la 2 martie, 1992, R. Moldova a devenit membră a Organizația Națiunilor Unite. Chiar și așa, cu amenințări, la 27 mai 1992, m-au convins să accept funcția de director al acestei școli.
— Dar de ce ați ezitat, la început?
— Eu locuiam în satul Caragaș. Acolo, în 1991, viceprimarul Alexei Conovalov a organizat prima întâlnire cu președintele R. Moldova, Mircea Snegur, și pentru aceasta a plătit cu viața în 1992. La 19 mai, el a fost luat de acasă și a fost găsit în septembrie, într-o fântână părăsită. A fost schingiuit, nu avea niciun dinte în gură, fusese împușcat în ceafă. Așa se răzbunau pe cei care doreau ca partea transnistreană să fie reintegrată cu țara-mamă. Îmi dădeam seama la ce riscuri mă expun, dar dragostea mea pentru limba română era mai mare. La 27 martie am preluat această instituție. Când toți fugeau, plecau din Tiraspol – eu am rămas. Acolo am trăit și războiul. Nu mai știu cum, dar am reușit să scot copiii din școală. Erau peste 100 de copii într-un autobuz mic, fiind duși în România, unde, la Deva, au stat toată vara. Eu am rămas în școală, iar pe 19 iunie, când au avut loc tragicele evenimente de la Tighina, chiar în acea dimineață, eram acolo cu fiica mea și cu încă un copil. M-a ajutat Dumnezeu să ajung în Tiraspol, iar peste o oră s-a întâmplat ceea ce a fost în Bender. Doamne ferește ce era. Oamenii bătrâni spuneau că în al doilea război mondial nu a fost atât de strașnic cum a fost în vara anului 1992 – grenade, automate. De la 1 septembrie 1992 până acum, am fost directorul acestei instituții și mă doare sufletul că cei care acum ne hotărăsc soarta, habar nu au prin ce am trecut, ca să păstrăm această instituție de învățământ. Atât de urât se comportă, încât vreau, încep să cred că cei din Chișinău, mulți dintre ei, folosesc metodele celor de la Tiraspol.
O altfel de CRONICĂ a celor 30 de ani ai Liceului „Lucian Blaga” de la Tiraspol
Din 1992 până în 1994, tot au fost încercări de a mă impune să trecem de partea Tiraspolului, la învățământ în grafie chirilică. Mi-au propus și loc de casă și o funcție înaltă, dar am refuzat. Au început să mă convingă cu binișorul, apoi prin presiuni și amenințări. Am rezistat, pentru că eram responsabil de soarta elevilor care veneau din familii de intelectuali care mă susțineau.
În 1994 am fost chemat la așa-zisul Minister al educației de la Tiraspol și m-au prevenit că voi avea probleme mari, dacă nu voi trece de partea Transnistriei. În februarie, 1994, s-a emis un ordin privind demiterea mea din funcție. Din februarie până în martie am fost demis, dar continuam să activez, căci părinții și profesorii mă protejau și nu permiteau nimănui să intre în școală. Lucram fără salariu, eram remunerat din partea părinților. Mai mulți părinți chiar au intrat în grevă. Timp de două săptămâni, copiii nu au fost la școală, ci părinții. Dormeau în școală. Unul dintre părinți avea chiar un câine-lup și-l lăsa în școală să nu intre gardiștii și să ocupe școala. Părinții mă păzeau și acasă, stăteau noaptea, afară, în fața blocului, într-o mașină, ca să nu fiu cumva luat pe sus de acasă.
La 25 octombrie 1994, a avut loc prima devastare a școlii. Au intrat noaptea așa-numiții studenți ai lui Iacovlev de la Universitatea Corporatistă – o organizație organizație neo-nazistă, neo-fascistă. Au intrat noaptea, au arestat paznicul școlii și l-au încuiat într-o clasă și au distrus tot ce putea fi distrus în școală. Paznicul a reușit să iasă pe fereastră și, în toiul nopții, a fugit la comendatura Armatei a 14-a. Noi am preluat procesul și, în același an, am sfințit școala, am făcut sărbătoare, lumea se mira.
În 1995, am fost chemat la așa numitul guvern condus de Smirnov. Vă imaginați? Eu, directorul școlii incomplete din Tiraspol, singur în fața tuturor membrilor cabinetului de miniștri. Când mi-au oferit cuvântul, m-am adresat în limba rusă și am zis că eu respect foarte mult limba rusă, limba lui Tolstoi, a lui Pușkin, dar pentru ca să nu o vorbesc cu greșeli, vreau să vorbesc în limba mea maternă. El m-a privit și a zis – „krutoi pareni” (n.r., băiat îndrăzneț), adică ce, nu-ți dai seama cam pe unde ești. Și mi-a permis să vorbesc în limba română și Caraman traducea. Vorbind așa, în limba română, uitându-mă drept în ochi, știți ce am observat? Dacă ai demnitate și verticalitate, dușmanul începe să te respecte, într-un fel. Totuși, unul dintre ei s-a ridicat și a zis – „on izdevaetsa nad nami” (n.r., el își bate joc de noi). „Mi znaem șto on horoșo znaet russkii, nikto do sih por ne govoril na ruminskom zdesi, u nas” (n.r., Noi știm că el cunoaște limba rusă, dar nu vrea să vorbească. Nimeni, până acum nu și-a permis să vorbească în română, aici, în fața noastră).
Atunci au și hotărât că, de la 1 noiembrie 1995, vor întrerupe finanțarea acestei școli. Am reușit să trec la finanțare din partea R. Moldova. Din an în an, creștea numărul copiilor înscriși în școală. Am ajuns la 880 de copii. Mă amenințau cu moartea, dar, de cealaltă parte, numărul copiilor creștea.
În 1998 am fost luat de acasă și băgat într-o mașină. Atunci mi-au pus o grenadă în sân. Am reușit să ies din mașină, nu știu cum, dar tensiunea arterială era 60/ 40. Tremura totul în mine.
În 2003 am suferit un accident rutier. Fusesem prevenit cu vreo două zile mai devreme despre asta. Cineva, de la KGB, mi-a zis că dacă nu trecem de partea lor, o să am probleme. Așa a și fost. După accident, timp de o săptămână, nu am putut să mă ridic deloc din pat.
În 2004, a fost atacată școala, pentru că nu le reușise Planul Kozak și se răzbunau pe noi. Jumătate de an am stat în afara școlii.
În 2013, când R. Moldova a parafat Acordul de Asociere cu UE, iar au lovit în școală. Am fost reținut și arestat cu tot cu salariile profesorilor și mă amenințau cu pușcăria, pentru că aș fi adus valută străină. Nici atunci nu am cedat. Așa am ajuns ca școala cu studiere în limba română să existe și astăzi. În arhiva mea personală dețin documente, și foto, și video. Am de gând să scriu o carte despre lupta noastră pentru limbă, pentru tricolor, pentru demnitatea noastră românească, în stânga Nistrului.
Liceul „Lucian Blaga” este un simbol al rezistenței naționale, iar ceea ce a făcut Pogolșa – ordinul despre demisia mea, nu este un ordin împotriva mea, ci este un ordin care lovește în această instituție de învățământ. Unde era Pogolșa, când noi am trecut prin atâtea greutăți?!
— Cum credeți, de ce ați fost eliberat din funcție tocmai acum?
— Eu știu că noi toți suntem trecători, știu că mai devreme sau mai târziu, trebuia să plec din această funcție, dar nu pot fi indiferent față de viitorul acestei școli. Și felul cum a procedat – nu am cuvinte. Cum poți să vii cu două zile înainte, să înmânezi o diplomă din partea ministerului ca mai apoi, printr-un simplu sunet de telefon, să anunțe: „Trebuie să veniți să luați ordinul. Ce ordin? Păi, azi e ultima zi de muncă”. De ce s-a făcut totul așa în grabă? Oare așa se procedează? Oare nu putea să spună, să mă cheme, să explice – este o lege, aveți o vârstă. Oare eu nu știu mai bine cine să rămână în urma mea?! Acum ei în grabă caută alt director. M-au făcut să mă simt o haină care a fost folosită și apoi aruncată la gunoi. E atât de înjositor, încât îmi pierd graiul. Aceasta e răsplata pentru munca mea pe parcursul a trei decenii? Unde era Pogolșa când eu mi-am pus viața în pericol de atâtea ori?
— S-a motivat că, potrivit Codului Muncii, funcția de director poate fi deținută până la vârsta de 65 de ani, dvs având 70…
— E adevărat, ei au procedat conform legii, dar se mai fac și excepții. Dacă noi ne țineam de lege, școala aceasta era să fie ștearsă de pe fața pământului. De ce anume acum, înainte de alegeri? Nu le convine lor un director patriot ca Iovcev. Este o comandă politică de epurare a celor care sunt incomozi. În curând e aniversarea de 30 de ani a liceului. Voiam să o organizez frumos, la nivel național. Dar acum – ce să fac? Diploma transmisă de Pogolșa e ca un sărut al Iudei. O voi lăsa în muzeul școlii. Șevciuc și Ștanski de mult voiau capul lui Iovcev, iată că Pogolșa a reușit să le facă această bucurie.
— Cum au reacționat colegii dvs, familia?
— M-a contactat multă lume. Spun că sunt șocați. Părinții întreabă cum să mă ajute, dar ce pot să facă ei acum?! Nu știu cine va fi de acum încolo la cârma liceului. Lor le trebuie o persoană supusă, o persoană care să le raporteze totul. E dureros. Nu-mi închipui că nu o să mai merg la școală. Nu știu ce să mai spun…
— Veți exercita funcția de consilier al europarlamentarului Eugen Tomac. Cu ce vă veți ocupa?
— Am acceptat propunerea lui Eugen Tomac, care m-a asigurat că încă se mai pot face lucruri bune pentru această școală, la nivel de Parlament European. O să apăr drepturile românilor din Tiraspol, a profesorilor. O să se audă la nivel european despre problemele din stânga Nistrului. O să apăr ce am eu mai sfânt și mai scump – limba română și școala românească din Tiraspol. E adevărat, eu am o vârstă, dar am energie și știu ce vorbesc și mai pot lucra.
— Ce regrete aveți?
— Regret că viața trece repede. Regret că oamenii trăiesc rău pe ambele maluri ale Nistrului. Dacă aici trăiesc greu, păi în partea stângă – și mai greu. Regret că încă nu am trăit Unirea. Îmi mai pare rău că sunt miniștri și funcționari care au case mai mari decât liceul nostru. Regret pentru că conflictul transnistrean nu e stins, căci există interese, atât din partea Chișinăului, cât și din partea Tiraspolului. Mă doare să văd pensionari ce primesc cele 50 de ruble (9 dolari) și mai nu-l sărută pe Putin de la distanță.
— Dar care sunt bucuriile dvs?
— Marea mea bucurie sunt copiii, căci în școală nu oricine poate munci. În școală trebuie să ai copilul în tine. Copilul te vede și te înțelege deodată – ești prieten cu el sau nu. Eu întotdeauna am văzut în copil o personalitate, indiferent dacă învață mai bine sau mai rău. Cunoaște biologia sau nu, principalul e personalitatea din el și ce creăm noi cu el. Marea bucurie e că acolo, în marele ocean rusesc, a apărut această ambasadă a limbii române. Mă consider un om împlinit că am putut face acest lucru. Mă bucur când mă reîntâlnesc cu foștii elevi. Am elevi ce muncesc în Monaco, acolo unde trăiesc doar milionarii. M-am bucurat când m-am întâlnit cu Nicolae Romanov care a absolvit Universitatea din Iași și e lector, iar asta înseamnă ceva. Când am fost la București și m-am întâlnit cu regretatul Patriarh al României, Teoctist Arăpașu și a întrebat – de unde sunteți că vorbiți atât de frumos românește? Din Tiraspol… Victoria Ajder e medic stomatolog în România. Am elevi și în Italia, și în Franța, și în America. I-am învățat pe copii frumosul. Le-am spus ca la răutate să nu răspundă cu răutate. E mare bucurie când se aude imnul R. Moldova. Îmi sălta inima în piept anul acesta când i-am văzut pe cei 27 de absolvenți care au dansat și au cântat românește la ultimul sunet. Și când se ridică baloanele acestea cu heliu și vezi Tricolorul deasupra Tiraspolului – cum să nu te bucuri? Când veneam acum spre redacția ZdG, m-a oprit o femeie și mi-a zis: sunteți Ion Iovcev? Se poate să vă cuprind? Eu zic – pentru ce? Dvs nu șitiți pentru ce? Păi cum să nu te bucuri?!
— De ce iubiți atât de mult România?
— Știți, părinții nu se iubesc pentru că sunt frumoși sau bogați, ci pentru că-s părinți. E țara noastră, cum să n-o iubești? Dacă Basarabia asta era prin Siberia, poate era a rușilor. Dar astfel cum? Pârâul ăsta, Prutul, ne arată că suntem toți ai noștri.
— La 11 iulie se vor desfășura alegeri parlamentare anticipate. Ce pronosticuri aveți?
— Nu știu de ce, dar sunt liniștit. Simt că o să câștigăm alegerile. Nu se mai poate așa, fraților. Nu se mai poate ca Dodon să ne hotărască soarta. Trebuie să trăim și noi bine la noi acasă, mai omenește.
— Cum se desfășoară alegerile în stânga Nistrului? Care este influența presei?
— Vai, spun doar așa – R. Moldova nu trebuie să deschidă acolo secții de votare. Acel teritoriu este controlat de Rusia. Și presa de acolo e toată din Rusia. Nu o citesc, nu o urmăresc.
— În august, R. Moldova împlinește 30 de ani de Independență. Cum au fost acești ani? Ce-i doriți R. Moldova?
— Săraca, biata R. Moldova – 30 de ani de chinuri. Chinuită țara, chinuiți oamenii. Tot ce vreau este ca, în R. Moldova, oamenii să poată trăi liber. Vreau ca R. Moldova să-și urmeze cursul european, dar în UE, Moldova poate ajunge doar cu ajutorul României.
