Interviu nepublicat cu actorul Ștefan Bouroșu: Dacă am să las teatrul, îl las pentru totdeauna

L-am văzut în spectacole la Academia de Arte și la teatrul Eugene Ionesco. Este un personaj cu totul și cu totul al contradicțiilor. Face actorie, deși părinții fac medicină. Îi este mai ușor să țină monologuri de o oră, decât să bea un pahar cu apă în scenă. Improvizează viața de la un salariu la altul, dar nu-i plac improvizațiile actoricești. Știe că teatrul de stat plafonează arta, iar teatrul independent aproape că nu-i este cunoscut publicului din Chișinău. Ștefan Bouroșu este actorul care nu așteaptă de la public aplauze, ci emoție și critică. 

O astfel de sinteză preceda acum aproape opt ani un interviu cu Ștefan Bouroșu. Am discutat aproape două ore printre rafturile Bibliotecii Municipale „B. P. Hașdeu”, după ce l-am cunoscut, fiind simplu spectator, pe scena Academiei de Arte și cea a Teatrului Național „Eugene Ionesco”. Era sfârșit de martie. 2015. Eu îmi scriam teza de licență în jurnalismul cultural și pregăteam o antologie de interviuri: „Zece dimensiuni ale artei în zece dialoguri”. Ștefan a acceptat invitația.

Memoria mă ajută prea puțin, dar îmi amintesc clar că purta un fular în dungi când ne-am văzut și că avea în mâini romanul Dune de Herbert. Era un actor talentat și un om foarte sensibil. De multe ori după acea discuție îl citam cu o frază în care mă regăsesc până astăzi: „Eu sunt un calculator vechi, care știe doar să scrie și nimic mai mult”.

Am discutat despre visul de juca pe scenă și realitatea din culise, despre paradoxuri și rătăciri, aspirații și motivație financiară, critici de teatru și spectatori, despre cărți și valori, absurd și actualitate.

Dialogul a rămas doar în arhiva personală și cea a universității. Și regret contextul în care este publicat astăzi.

• Lecțiile unui actor: „De ce un om ca Ștefan nu și-a găsit locul, nu a încăput printre noi?

Interviul este publicat în forma în care a fost redactat în martie 2015.

Ștefan Bouroșu: „Toate lucrurile din viața mea se întâmplă după premieră”

Evoluția spiritului histrionic 

– Când ai intrat în lumea teatrului? Sau poate el te-a găsit pe tine? 

Cred că pe mine teatrul m-a găsit destul de devreme, pentru că el m-a găsit. În familie nu avem persoane din domeniul culturii, mai cu seamă  al teatrului. Tatăl meu este medic, mama este soră medicală, iar fratele studiază la Academia de Poliție. Totuși, din copilărie am spiritul acesta  histrionic și o mare dorință de a juca. Poate am moștenit câte ceva de la  bunica mea, care avea darul de a povesti, de a face glume. Păstra ceva din esența populară în vorba ei. De teatru m-a legat și o profesoară minunată. De fiecare dată când am posibilitatea amintesc numele profesoarei  mele de artă a vorbirii de la Școala de Arte din Strășeni, doamna Claudia Nestor. Întâlnirea noastră s-a petrecut în vara după care trebuia să merg în  clasa I. Pentru proba de admitere, țin minte, am învățat o poezie de Ianuș Țurcanu, se numea „Motanul navigator”. Era o operă de vreo 20 de strofe, destul de mare. Îmi părea pe atunci o epopee. 

– Știai să citești deja sau ai învățat-o cu ajutorul mamei? 

Mama era insistentă la capitolul studii și eu deja puteam să citesc. La  grădiniță am învățat fel de fel de texte și poezii. Jucam în scenete. Am fost și în rolul Chiriței. Țin minte cum mama îmi făcuse rochia dintr-o draperie, aveam și pălărie, și pantofi. Poți să-ți închipui asta? Și eu aveam vreo cinci ani.

– Deci, motanul și-a spus poezia bine, pentru că ai fost admis la Școala de Arte. Ce făceai la aceste ore? 

Exersam arta vorbirii, învățam logica, pronunția, oscilațiile vocii. Deci, eu chestia asta am făcut-o din clasa I până într-a VI-a regulat. 

– Te-a remarcat printre ceilalți colegi ca un copil mai talentat? 

Noi toți eram foarte buni. Ea are un simț artistic special și probabil a sesizat potențialul din noi. Mai mult, ea a devenit și o a doua mea mamă, pentru că în timpul când mama era plecată peste hotare la muncă, profesoara mi-a devenit prieten și sprijin în toate. Ea și acum îmi este foarte aproape sufletului. De fiecare dată când am posibilitatea o sun, iar ea vine la spectacolele mele.  

– Pe lângă lecțiile de artă a vorbirii te mai pasiona ceva? 

Paralel, făceam ore de pian și dansuri. Pentru că nu întotdeauna reușeam să le împac pe toate: școala, actoria, pianul și dansul. În curând am renunțat la dans. De fapt, sunt o fire prea leneșă și dezordonată. 

– Era logic într-o familie de medici să studiezi chimie și biologie. Părinții nu te-au convins să mergi pe aceeași cale? 

Nu. Am avut o libertate deplină. Tata era mereu la serviciu și nu era preocupat atât de mult de treburile mele. Aveam la școală note medii, uram matematica. Întotdeauna am făcut ceea ce îmi plăcea, este imposibil ca cineva să mă impună. Problema constă în faptul că sistemul de învățământ este tare deocheat la noi. Încearcă să pună toți copiii într-un calapod. Îmi amintește de patul lui Procust puțin, dacă nu-ți încap picioarele, ți le taie atunci. 

– Din acea perioadă știai că vei fi actor? 

Acesta era visul și scopul meu. Deși, profesoara îmi spunea că nu este atât de simplu să devii un artist bun. Eu la școala de arte exersam logica, pronunția, analizam texte, fraze pentru a înțelege ce spun și cum spun. Nu făceam piese și nu jucam roluri. La acea vârstă aceste activități aveau obiectiv să ne facă mai dezinvolți, să ne deschidă, pentru a putea vorbi și gândi liber, pentru a nu rămâne mărginiți. Societatea era destul de limitată. Și acum orizonturile cunoașterii ale multor oameni sunt limitate. Anume în acel mediu aveam eu cei mai buni prieteni. Asta explică faptul că după ore eu fugeam mai repede la teatru. Probabil cei trei-patru colegi de acolo au și rămas adevărații prieteni. Noi aveam libertatea de a vorbi despre ce dorim, făceam exerciții de imaginație. 

– Exerciții de imaginație? Sub ce formă? 

Stăteam așezați jos cu ochii închiși, iar profesoara ne povestea o întreagă  istorie cu un fir epic interesant, cu o evoluție, un moment culminant, o dezamăgire. Era o chestie superbă. Erau lucruri pe care de obicei le fac psihologii cu copiii. Chiar și după finalizarea Școlii de Arte, până-n a X-a, eu cu un grup de prieteni mai mergeam acolo și exersam, învățam texte și poezii, participam la diverse concursuri. Când mă maturizasem puțin, alegeam texte mai complicate și profesoara îmi explica esența lor, unde ar fi accentul logic într-o frază, cum să faci ca un cuvânt sau o idee să ajungă mai bine la spectator. Acestea, de fapt, erau și niște exerciții de actorie. Claudia Nestor, care la timpul ei a fost eleva maestrului Veniamin Apostol, a devenit factorul decisiv în devenirea mea. A urmat deja pregătirea pentru admiterea la Academie. 

– Nu au fost replici de genul: actoria nu este o profesie serioasă din care te-ai putea întreține? 

Sigur, au fost, din partea prietenilor, a cunoscuților. Părinții nu știau ce înseamnă, cu adevărat, să fii actor, pentru că în viața lor n-au văzut prea multe piese de teatru. Dar eu înțelegeam care este statutul actorului la noi, în Moldova. Știam că este o chestie complicată, dar aveam prea mult entuziasm și dorință pentru a renunța. 

– Ai venit la Academie cu o pregătire temeinică. Ți-a fost ușor să te acomodezi în lumea teatrului profesionist? 

Întotdeauna am fost un pesimist, de aceea eram sigur că n-o să intru la Academie, credeam că acolo vin deja niște oameni talentați, aproape vedete. Dar am ajuns să trec cele două probe preliminare și cea finală. Ulterior mi-am dat seama că venisem foarte pregătit, comparativ cu alți tineri. Deși, uneori, mă gândesc că este bine să nu știi nimic și s-o începi de la zero. Când am intrat în ritmul Academiei, toată viața mi-a fost dată peste cap. Nu mă gândeam că o să fie atât de diferit de ceea ce credeam  inițial despre actorie. Pot spune că, nu doar m-am întors la zero, dar la minus o sută și a trebuit să învăț și să cresc, să mă regăsesc pe mine însumi.

– Nu te-ai gândit niciodată să alegi alt drum? 

Au fost momente când doream să plec. La primele examene profesorii îmi spuneau că nu am ce căuta la actorie. Eu eram bun la tot: la dansuri, la canto, la literatură, la arta vorbirii, iar la actorie aveam nota șase sau cinci.  Mă întrebam de ce mai stau acolo? Sau profesorii nu puteau să predea astfel încât să mă lumineze, sau eu eram greu de minte ca să pot înțelege.  Desigur, a doua variantă este mult mai plauzibilă. 

– Ești un om al paradoxurilor. În actorie ele sunt mai vizibile?

Sunt. Este un paradox, dar, pentru mine lucrurile cele mai simple sunt cele mai complicate. Uneori pot să am dificultăți, elementar, la o trecere prin scenă, iar un monolog de o oră să-mi fie mai ușor. Când intri la Academie ai lucruri simple de făcut, simple. Cum bei apă în scenă, cum respiri, cum gândești… și lucrurile astea pentru mine erau complicate. Nu-mi ieșea, mă blocam. Dar ele sunt importante și trebuia să le pot face. Este ca și cum ai învăța să cânți la pian. Întâi înveți acordurile, douăzeci de zile le exersezi și doar apoi poți închega o piesă. În actorie elementele dispersate constituie baza, cu ajutorul lor poți construi un personaj. Calvarul a durat doi ani și erau multe momente în care credeam că renunț. 

– Totuși ai rămas și ai devenit una dintre speranțele actoricești din Republica Moldova. Cum a fost primul spectacol în care ai jucat?

Spre sfârșitul anului doi, împreună cu doi băieți și o colegă care se încerca în calitatea de regizor de teatru, am început să montăm un spectacol de sine-stătător, fără ajutorul profesorilor. Deși aveam ore, examene, texte pe care trebuia să le lucrăm, noi, în timpul liber am încercat să facem o piesă. După ora zece seara până la trei-patru dimineața noi repetam. Intram pe ascuns în Academie pentru a putea exersa. Uneori ne dădeau paznicii afară, alteori dormeam acolo. Abia atunci am înțeles ce înseamnă, de fapt, actoria, abia atunci când am început să fac mai mult decât un fragment. Este vorba despre spectacolul Kebab de Gianina Cărbunariu, o piesă contemporană, foarte bună. Am avut norocul ca autoarea să vină la  spectacolul nostru. Nu l-am jucat la Academie, pentru că nu ni s-a permis, conținea cuvinte necenzurate. Era o piesă tipic românescă, cu personaje din acea societate. În fond, este o creație despre traficul de ființe umane și are un limbaj foarte violent, nonconformist pentru noi. L-am jucat la teatrul „Spălătorie” un an și ceva. Gianina Cărbunariu a fost mulțumită de jocul nostru și a mărturisit că nu s-ar fi gândit că este un spectacol studențesc, ci unul profesionist. Acum nu se mai joacă, dar a fost o experiență foarte bună. Am fost cu el la Festivalul din Iași.

– După experiența spectacolului Kebab, profesorii și-au schimbat atitudinea față de tine? 

După premiera spectacolului, profesorul meu, Mihai Rusu, mi-a zis: Mă, dar tu poți face teatru!. Într-un fel, abia atunci am fost acceptat drept un om care în perspectivă ar putea face teatru. A fost, totuși, un imbold de a rămâne și a continua. 

– Au urmat alte piese montate independent? Ați continuat tematica culinară.

Da, am continuat tematica alimentelor. A urmat o piesă experimentală,  „Bucătăria” de Theo Herghelegiu. Am jucat-o pe scena Academiei, apoi la diverse festivaluri. Îmi amintesc de experiența la Cluj când am prezentat piesa la Festivalul MAN.In.FEST. Acest Festival presupune realizarea unui teatru cu o durată mică în spații nonconformiste. Noi am jucat într-o piață. Piesa noastră implica un acvariu în scenă. Noi am aranjat acvariul în piață și am jucat în el, am înotat în fața publicului într-un fel. A fost ceva neobișnuit și nou. A fost un fel de distracție pentru noi, deoarece ceea ce faci la academie este uneori plictisitor. 
A mai fost un proiect după finalizarea studiilor, dar a eșuat. Există factori sociali care ne dictează anumite reguli. Aspectul financiar este important, pentru că trebuie să trăiești din ceva, nu poți face doar ceea ce-ți place. Se știe că în Moldova nu prea ai posibilitatea de a face teatru independent, cel care-ți place. Iar în teatrul de stat este greu să te regăsești. Aș spune că teatrul de stat la noi devine un fel de maraton după public, comedie și lucruri directe. În astfel de teatru, ca actor, este foarte ușor să te plafonezi.

– În teatrul absurdului te regăsești? 

Nelly Cozaru, Petru Vutcărău și Boris Cremene, triada asta a pus bazele teatrului Eugene Ionesco, un treatru al absurdului. Ei au jucat Rinocerii, Cântăreața cheală ș. a., ei au schimbat viziunea asupra acestui gen de teatru. Până la ei, până în 1994, spectacolele nu se montau în așa cheie. Până atunci, cu toate că textul era unul absurd, piesa se juca sub forma unui teatru clasic. Este firesc ca fiecare generație să aducă o viziune nouă. E ca și o operă de DaVinci. Pânza este superbă, genială, dar nu mai are sens să pictezi la fel, pentru că la timpul lui a făcut-o mult mai bine. Totul s-ar reduce la imitație nereușită. Rusia mai continuă tradiția treatrului suprarealist, pe când lumea, mai cu seamă Europa, caută alte forme de expresie.  Spre exemplu, lucrarea noastră de diplomă a fost piesa „Lecția” de Ionescu, în regia lui Nelly Cozaru. Este o abordare nouă asupra teatrului absurdului. Cu acest spectacol am participat la Festivalul Școlilor de Teatru, desfășurat anual la Chișinău. Apoi l-am prezentat publicului din Bratislava. A urmat și piesa „Clasa noastră” a dramaturgului polonez Tadeusz Slobodzianek, în regia Luminiței Țâcu. Inițial erau chiar oamenii din clasa noastră, pe urmă am montat spectacolul și pe scena teatrului Eugene Ionesco.  

O experiență a „absurdului” 

– Cum ai ajuns actor angajat al Teatrului Eugene Ionesco?

Petru Vutcărău avea nevoie de patru băieți. El a văzut piesa „Clasa noastră” și după ne-a făcut o propunere directă de angajare. Fără prea mari romantisme. Primul spectacol jucat acolo a fost „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, un spectacol de trei ore pe care publicul l-a interpretat  cu rezerve, atât din cauza lungimii, cât și a genului. Deși mesajul este cât se poate de simplu: nu trebuie să așteptăm o viață să se întâmple ceva, trebuie singuri să muncim pentru ca lucrurile să se întâmple. Au urmat „Oscar și Tanti Roz”, „Violența, o istorie de dragoste”, „Iosif și amanta sa”. Au fost cazuri când trebuia să pregătesc un rol pentru premieră în trei săptămâni, sau în câteva zile, pentru că actorul în rolul principal nu putea veni din România. A fost un maraton pentru mine, deoarece am dormit vreo douăsprezece ore în vreo nouă zile. Primul gând în seara premierei, când s-au deschis culisele, era unul cu totul și cu totul neteatral: să nu uit textul. 

– Sub aspectul regiei de teatru, vorbim despre o artă veridică concepută la noi? 

Noi aproape că nu avem regizori. Există actori care fac regie. Toți regizorii din Moldova au fost cândva actori și acum fac regie. Nu știu dacă regia se poate învăța propriu-zis, poți însuși niște modalități, mecanisme, abilități practice, dar, în fond, stofa de regizor trebuie s-o ai, la fel cum trebuie să posezi și stofa de actor. Nu este neapărat să vorbim despre un talent, un har, talentul poate fi foarte divers. Poți avea o gândire logică foarte bună și poți face un teatru mult mai interesant și actual. Un teatru jucat superb, rămâne, adesea, doar o istorie. 

– Cum privești actoria și teatrul contemporan din Republica Moldova, de pe poziția unui personaj care trăiește în lumea artistică?

Înainte era mult mai simplu să faci actorie. Trebuia doar să exersezi pentru însușirea la perfecțiune a unui rol. Lucrul actorului era arta interpretării și atât. Astăzi poți să faci asta, dar este prea puțin. Este insuficient să fii doar un interpret, trebuie să adaugi personajului individualitate. Este necesar să fii actual pentru a menține atenția publicului. La rândul lui Shakespeare era foarte actual, el scria exact despre perioada în care trăia, Cehov era  actual pentru că vorbea în cărți despre specificul societății ruse din acel timp. Mulți întreabă: De ce montați piese contemporane? Montați piese clasice!. Atunci când se montau spectacole clasice ele erau considerate de mulțime contemporane. Oamenii de la noi privesc neîncrezători spre  creațiile actuale, argumentând că acestea nu sunt de valoare. Dacă noi vom ignora oamenii care scriu acum… din ce vom forma clasicul apoi? În Moldova se scrie, problema este că nu avem dramaturgie contemporană. Sunt mai degrabă niște exerciții literare cu tentă dramatică, parcă copiate de undeva, din creația poloneză sau română. Ceea ce se scrie nu este în totdeauna actual. Noi nu avem specificul nostru și este foarte greu să faci un teatru despre cineva și nu despre ceea ce se întâmplă aici și acum. Până la urmă poți lua o piesă bună poloneză și s-o adaptezi, dar asta tot trebuie să știi să faci. Noi suntem încă în căutarea identității. Suntem corigenți la capitolul identitate în teatru. Cândva noi am avut-o, dar am pierdut-o undeva pe drum. Dacă odată o aveam în forma de a juca, prin exemplul teatrului Ionesco, astăzi se pierde. Teatrul Eugene Ionescu era o identitate a Chișinăului teatral. În Europa se știa despre el. Echipa actoricească a fost la unele dintre cele mai importante festivaluri din lume, cum ar fi „Festival d’Avignon” din Franța. S-a jucat Cântăreața cheală, Regele  moare… Noi, cei de astăzi, undeva ne-am pierdut.  

– Unde trebuie să căutăm explicația unei astfel de rătăciri?

Nu știu în ce ar consta explicația, poate în felul nostru de a începe plini de entuziasm ceva și de abandona apoi. Zilele trecute am fost la spectacolul „Sex în perestroica” după textul lui Constantin Cheianu, în regia  Luminiței Țîcu. Actor este Mihai Fusu, fostul meu profesor. Îmi era interesant ce fac predecesorii mei. Acolo am găsit o idee destul de actuală,  despre independența noastră pe care am căpătat-o, dar nu avem idee ce să facem cu ea. Încercăm să furăm de la cineva, să imităm pe altcineva, dar până la urmă stagnăm și nu facem nimic. Exact așa se întâmplă și în lumea teatrului, s-a început ceva, dar pe parcurs s-a destrămat.

Public, critică și improvizație 

– Publicul este, indiscutabil, un factor esențial în viața teatrului independent. Cum caracterizezi spectatorii din spațiul basarabean? Are teatrul nostru un public? 

Noi avem foarte puțini oameni care știu să vină la teatru, anume știu să vină la teatru. De obicei, oamenii nu știu că la teatru se vine din plăcere. Ei mai păstrează ideea că la teatru trebuie să-i aduci, că la teatru trebuie să-i rogi să vină. Pe când la teatru pur și simplu se vine. Nimeni nu trebuie să te atragă cu afișe frumoase sau altceva. Este o problemă de educație. Sper ca pe viitor lucrurile să se schimbe. Noi, moldovenii, foarte greu înțelegem lucrurile și acceptăm și mai greu să ne schimbăm. În acest sens, cred că sunt un moldovean tipic, foarte greu înțeleg unele lucruri. Eu vreau ca oamenii să vină la teatru și să privească critic, nu să aștepte să fie distrați, amăgiți sau prostiți. Pentru că oamenii, de obicei, așteaptă să  fie prostiți, așteaptă să fie duși în altă lume. Care altă lume? 

– Mai mult, sunt oameni care vin la teatru pentru a se îmbogăți spiritual. Ei așteaptă să se vorbească frumos, interesant, despre valori, viață. Sunt dezamăgiți când li se aruncă în față realitatea în piele și  oase? 

Un spectacol nu trebuie să-ți aducă valori sau să te învețe ceva. Actorii nu sunt profesori, ei nu sunt obligați să învețe pe nimeni. Asta nu este tribuna de unde se educă societatea, după cum spunea Gogol la vremea lui. Era poate actual, dar la vremea lui. Este absurd… Suntem în 2015, totuși. Conceptul a evoluat. Actorul nu mai trebuie să fie exemplu pentru cineva. Noi încă mai avem prejudecata că totul trebuie să fie foarte frumos, ba nu, tare frumos, tare „ghini”, tare cumsecade și cu bun simț. 

– Aceste prejudecăți vin din experiența sovietică a spațiului dintre Nistru și Prut? 

Noi avem o educație otrăvită de regimul sovietic, care spune că totul trebuie să fie bine, frumos, iar oamenii cresc ca într-o seră, neînțelegând că lucrurile pot fi și altfel. Apropo, Nicoleta Esinencu are o piesă de teatru foarte faină cu un mesaj puternic. Acolo ea vorbește printr-o alegorie că până la independență noi știam doar despre garoafe roșii. Când am ieșit din Uniune am înțeles că sunt garoafe și de alte culori. Apropo, piesa este la a patra ediție în Germania, la noi nu s-a tipărit niciodată. Problema constă în faptul că am ieșit afară din seră, dar afară este mai greu, afară trebuie să reziști. 

– Critica de teatru ar putea influența cumva viziunea societății asupra perceperii artei? 

Nu prea avem noi crititci de teatru. Sunt mulți teatrologi sau profesori care s-au specializat cumva și scriu uneori, undeva pe faceebok, pe blog.  Dar critici de teatru care să vină la spectacol și să dea un verdict, așa cum se întâmplă în alte țări, nu sunt. Există o pleiadă de critici care sunt răi ca dracii, ei vin la teatru și te desființează sau apreciază, îți dau o doua șansă sau ți-o iau. Până la urmă e fain. Așa se creează o competiție în lumea teatrală.  

– Când te-ai simțit pentru prima dată actor în toată legea?

Spălătoria a fost prima scenă unde am jucat după de am ieșit din Academie. A fost prima dată când am dat un spectacol cu toată responsabilitatea, pentru că nu mai aveam statutul de student. Era primul spectacol cu public, cu bilete vândute. Erau un alt fel de emoții, un alt public. Acolo am început să simt publicul, cu adevărat. Noi, din primul an de facultate, susținem examene cu public, dar să susții un spectacol cap-coadă cu un public anonim era altceva. La Academie publicul era format din aceiași  studenți și profesori.  

– Dar ce este un actor până la urmă?  

Este un om cu o mulțime de conflicte în interior. Există o luptă permanentă în conștiință. Ce rol trebuie să fac, pot să accept o situație sau alta, trebuie să mă conformez sau mai bine abandonez? Să fac teatru de revistă, distractiv sau să-mi urmez pasiunea pentru absurd? Profesia asta este legată de foarte multe dubii. Mediul teatral s-a divizat practic între cei care fac teatru de stat și cei care fac teatru independent. Cel independent este clasificat de societate drept unul obscen, iar cel de stat – anacronic, neinteresant, plictisitor, vechi. Ajungem la o oarecare dualitate interioară. Eu uneori mă gândeam de ce fac rolul lui Oscar în „Oscar și tanti roz”? Unii oameni cred că actorul este doar un personaj care își joacă bine rolurile și are un statut de artist, vedetă. Ei nu intuiesc implicațiile spirituale. Dar nu este deloc astfel. În spatele personajelor din scenă este omul cu rațiune, simțire, tensiune.  

– Vorbește-mi despre arta improvizației. Cum se planifică momentele de improvizație într-o piesă? 

Nu mi-a plăcut niciodată să improvizez. Dacă nu cunosc situația mă blochez și devin absolut inutil. Este o istorie aparte. Toată improvizația se face din timp. Pot explica prin exemplul pianului. Dacă ai patru acorduri do minor și patru do major poți face din ele sute de piese și poți să cânți ore întregi fără a te opri. Exact așa se întâmplă în actorie. Dar, tu trebuie să ai acordurile, tu nu le inventezi pe loc și nu le inventezi tu, ele sunt gândite de altcineva cu mult înainte. În actorie ai o temă pe care improvizezi, tu faci lucrul ăsta din timp. E ca și cum ai avea o paletă de culori pregătită pentru a picta. Nu inventezi culori, dar ai nevoie de măiestrie pentru a desena. 

Interferențe 

– Dacă ar lipsi, pe lângă rolurile frumoase, motivația financiară… ai pleca din teatru? 

Știi, uneori, temelia financiară înseamnă bani de drum, bani de mâncare, elementar, bani pentru a plăti chiria. Nu pot vorbi despre o motivație financiară, ci despre necesarul pentru a putea supraviețui, pentru a ajunge la repetiții. Asta devine o problemă la un moment dat. Nu punem în discuție posibilitatea procurării unui apartament sau a unei mașini. Pentru a obține bani trebuie să faci și altceva, ceea ce pentru mine este foarte complicat. Dacă am să las teatrul, îl las pentru totdeauna. Sunt oameni care ușor combină două activități, eu nu am capacitatea și inteligența necesare pentru a crea și în altă sferă. Eu sunt un calculator vechi, care știe doar să scrie și nimic mai mult. Eu altceva nu știu ce pot să fac. Teatrul este lumea mea. 

– Te-ai gândit la viața ta peste cinci ani? 

Groaznic. Nu vreau să mă gândesc. Eu sunt omul dus de val. Și odată cu trecerea timpului mă plac tot mai puțin. 

– Ce personaje, în pielea cărora ai avut norocul să intri, te-au marcat?

Nu atât de multe au fost rolurile. Cred că cel mai mult m-a marcat personajul Oscar, pentru că îmi plăcea mult textul. Nu pot să spun că sunt satisfăcut de jocul meu, de felul cum apar acolo, dar textul foarte mult m-a marcat. Din prima lectură am știut că este rolul meu.

– Visezi să joci un anumit rol? 

Niciodată. Poate că m-am gândit la ce fel de piese aș vrea să joc. Monolog, de exemplu. Aș fi putut să încerc un monospectacol. La personaje n-am visat. 

– Cum evoluează starea interioară, dar și aspectele vieții sociale până la premieră și după ce se trage cortina? 

De obicei, când urmează o premieră, toată lumea se întoarce peste cap.  Ai mei de-acasă știu că eu trăiesc numai prin repetiții și le răspund la orice solicitare: eu am premieră. Toate lucrurile din viața mea se întâmplă după premieră. Perfectarea documentelor, achitarea serviciilor, prezentarea unui raport… toate n-au niciun sens în timpul pregătirilor. Viața mea se începe după premieră. Este un timp al tensiunilor, încercărilor, visurilor, repetițiilor la limită, nervozității și stresului, dar și delectării cu frumosul. Atunci când se închide scena, după momentele de liniște, regăsire, uneori împlinire și entuziasmul de a mă avânta în noi piese, revin cu picioarele pe pământ. Și în locul bucuriilor artistice vine viața adevărată ca să-mi spună că trebuie să-mi plătesc gazda și să fac o mulțime de alte lucruri.

– Ai cu tine o carte. Ce cărți poartă în suflet și în geantă un actor?

Lecturile sunt indispensabile omului, mai cu seamă unui actor. Nu știu ce citesc alții sau ce ar trebui să citesc. L-am răsfoit întâi pe Dan Brown cu „Înger și demon”. În „Frumoșii învinși” de Leonard Cohen m-am regăsit în contradicțiile și oscilațiile între sublim și obscen. „Umiliți și obidiți” de Dostoievski este prima carte la care eu am plâns. Nu mi s-a întâmplat  altădată să citesc și să plâng. Acum port în gând și în geantă cartea lui Frank Herbert, „Dune”. Se zice că este cel mai bun SF din lume până la acest moment. Deși prima carte a apărut încă în 1968, opera este actuală și acum pentru că tratează teme ca religia, puterea, dezvoltarea propriei minți, controlul maselor. 

– Propune o lecție de gândire pentru tânăra generație…

Ce este acum important pentru noi? Ce ar trebui să facem cu adevărat? De ce ar trebui să ne legăm existența: de trecut, prezent sau viitor? Sunt lucruri la care nu-mi pot da un răspuns. Poate noi, la general, ca societate, ar trebui să ne oprim pentru a gândi sensul existenței. Cu ce ne umplem viața? Construim case și garduri sau ne ocupăm de educația și creșterea spirituală? Există atâtea contradicții. De fapt, noi suntem un produs al contradicțiilor. Noi nu știm ce limbă vorbim și cine suntem ca naționalitate. Noi nu cunoaștem istoria deloc, citim doar fragmente de pe Wikipedia. Până la urmă, ne trăim viața sau doar necesitatea de a exista? Eu am impresia că noi nu ne trăim viața… Uneori constat că n-am trăit nimic din cei 25 de ani ai mei… și se știe, o spune Octavian Paler, ceea ce nu trăiești la timp, nu mai trăiești niciodată.

Ștefan Bouroșu a decedat la 32 de ani. Pe 22 ianuarie, Poliția a declarat că acesta a fost găsit fără suflare în apartamentul pe care îl închiria în Chișinău. Prima ipoteză examinată de oamenii legii este suicidul. Persoanele din anturajul actorului neagă versiunea și insistă pe o anchetare profesionistă a cazului.